Falling Down (1993)

Regia : Joel Schumacher
Scenariu : Ebbe Roe Smith
Distributie : Michael Douglas, Robert Duvall, Barbara Hershey, Michael Paul Chan

I'm going home! So clear a path, you motherfuckers! Clear a path! I'M GOING HOME!

Nu sunt un critic de film. Nu ma pricep la regie, nu stiu prea multe despre istoria cinematografiei, nu stiu sa spun cuvinte frumoase si rotunde despre orice pelicula, fie ea si de doi bani. Nu sunt un fan al peliculelor lansate agresiv, cu bugete de miliarde, si nici al productiilor underground, din care nimeni nu pricepe ceva, dar toti sunt convinsi ca e scris adanc. Sau, ma rog, turnat. Sunt pur si simplu un om caruia ii plac filmele. Filmele bune.

Unele filme sunt extraordinare, dar revii greu la ele. Altele sunt placute, le mai revezi cand sunt la televizor. Altele sunt bune, sunt de respectat, dar parca iti pare greu sa le vezi. Fiecare om care stie ce este filmul are insa o lista, nu foarte mare, de filme definitorii. Filme care te-au marcat, pe care le-ai vazut de zeci si sute de ori, din care stii scene, replici si “faze” pe dinafara, la care iti imaginezi completari si schimbari, filme despre care poti spune totul la orice ora din zi si din noapte, oricat de beat ai fi. In lista mea se gaseste si Falling Down, geniala pelicula regizata de Joel Schumacher in 1993, avandu-l in rolul principal pe Michael Douglas, care face, dupa mine, cel mai bun rol posibil din intreaga sa cariera. O capodopera a revoltei si absurdului modern. Intr-o cheie violenta.

Nu voi insista prea mult asupra povestii. William "Bill" Foster (Michael Douglas), un veteran dezgustat de rutina zilnica si de spectrul ratarii, satul sa traiasca intr-un oras si o lume mizera, haotica, violenta, respins de o sotie care a divortat si i-a luat copilul, fara prieteni, fara sperante, fara prea multe certitudini, este blocat in trafic. Este cea mai calda zi a anului. Sufocanta. Ucigatoare. Declicul se produce rapid. Ceva se rupe, iar Foster isi abandoneaza masina in mijlocul drumului, intre alte sute de masini prea putin diferite, si pleaca spre casa. Este ziua fetitei lui, trebuie sa fie langa fetita lui, trebuie sa ii ia un cadou, trebuie sa fie din nou o familie, orice ar fi. Cu orice pret. Ruptura este doar aparent brutala, fiind pregatita de zilele egale si plictisitoare, colosala tensiune nervoasa ducand la ruperea unui echilibru fragil. Foster – sau D-Fens, dupa numarul masinii – pleaca printr-un oras ostil, agresiv, amenintator, hotarat sa infrunte fierbinteala si mizeria pentru a ajunge la o familie care nu il doreste, care l-a mai respins, care il vrea disparut sau mort. Este ultima zi a vietii sale. El nu stie asta. In scurt timp, agresat intr-un fel sau altul de cei cu care se intalneste, mintit, jignit, batjocorit, D-Fens cedeaza tot mai repede si devine un “vigilante”, in combinezon militar, cu un adevarat arsenal asupra sa, care nu ezita sa ucida pentru a-si salva viata, sau sa isi faca drum, cu orice pret, spre casa. In scurt timp, cu politia pe urmele sale, dupa ce a ucis deja un om (desi in legitima aparare) si provocase moartea altuia, D-Fens nu mai are nimic de pierdut, doar fetita. Care ar avea de castigat daca tatal ei ar fi ucis, caci astfel familia ar primi polita de asigurare, consistenta de altfel. Intr-un infern de vara ce aminteste de scena uciderii din Strainul lui Camus – leit-motiv al filmului - are loc si finalul. Previzibil. Si in acelasi timp socant. Totul revine la normal. Totul este din nou ordonat. Totul nu mai e la fel.

D-Fens este prin definitie exemplul de anti-erou. Nu este un barbat frumos si cuceritor, care lupta impotriva celor rai. Nu are o filozofie siropoasa de viata. Nu mai suporta, pur si simplu. Tristetea sa, desi niciodata exprimata in cuvinte, este ingrozitoare. Este singuratatea animalului-om, aflat la zenitul evolutiei sale, doar ca ii este teama sa o recunoasca. Este tristetea celui care a inceput sa inteleaga, dar se teme sa formuleze ce a inteles. Nimic din ceea ce i s-a promis nu s-a intamplat. Sau, cum se spune mai tarziu in film, (ei) mint si pestii. Minte pe oricine. Pana acum D-Fens a “construit rachete pentru a-si apara tara”, are aproape de 40 de ani, ochelari cu lentile groase, camasa alba cu maneca scurta, tunsoare cazona, pixuri in buzunar, este arhetipul functionarului obisnuit sa fie umilit zilnic pentru o plata mizera la sfarsitul lunii, fara de care familia ar muri de foame. Personajul lui Michael Douglas este un invins, dar oficial este un adaptat, o rotita, o cifra statistica ocupata sa isi faca datoria fara de un ipotetic si cetos sef, pe care nu il cunoaste prea bine si de care se teme. Desi a fost concediat, zile intregi pleaca de acasa la aceeasi ora, cu sandvisul si un mar in geanta, si isi pierde vremea prin oras pana la ora intoarcerii, cand revine in casa unde locuieste alaturi de mama sa. Nimeni nu ii ofera o slujba, nimeni nu are de fapt nevoie de el, dar spectacolul trebuie sa continue, iar D-Fens se preface ca totul este bine, este neschimbat, pentru ca nu vrea sa recunoasca, fata de el, ca a pierdut.

William "Bill" Foster este si personajul-legatura dintre Travis Bickle din Taxi Driver, un alt revoltat, interpretat magistral de catre De Niro, si personajul lui Edward Norton din deja legendarul Fight Club, avand si ceva din justitiarii peliculei The Boondock Saints. Dar nu este un erou, este un om obisnuit, speriat si nesigur, care a fost impins prea departe si care s-a saturat. Pentru ca aceasta este ideea centrala a filmului, iar Schumacher face o treaba excelenta : ia orice om, oricat de slab, oricat de las, oricat de neputincios, si impinge-l, forteaza-l, preseaza-l. La un moment dat, va claca si nu va ezita sa ii distruga pe toti cei care ii stau in cale. Numai ca in cazul miilor de D-Fens, nu mai este nevoie decat de viata de zi cu zi. Cu totii ascundem in noi in Foster, care s-ar putea sau nu sa clacheze, la un moment dat. Cine nu si-a dorit vreodata, in drumul spre slubja, sa se rupa de rutina si sa plece pur si simplu in alta parte, fara explicatii ? Sau sa-si lichideze toti colegii cu un Uzi, in cazurile grave ? Este fascinant si cum se construieste personajul. Ii simti prabusirea accelerata – totusi, naratiunea acopera cateva ore dintr-o dupa amiaza de vara torida – de la tipul speriat si stangaci la cel in costum militar, inarmat zdravan, care arunca in aer o strada in constructie, ca protest fata de lucrarile inutile, facute pentru a acoperi bugetul alocat (sounds familiar). Practic, nu este un ucigas, este doar dezgustat de mizeria care il sufoca, si singura sa dorinta este “I just wanna get home”. Acasa, unde este respins, unde este asteptat de politie, unde va mai apuca doar sa-si vada copilul. Nu este un erou, nu este un criminal, dar nu este nici un martir. Este un om obisnuit, pus in situatii neobisnuite, nevoit sa se adapteze. Animat de o singura dorinta, ar distruge pe oricine i se pune in cale.

Sunt cateva scene epocale, cum ar fi :

prima intalnire cu cei doi membri ai bandei de hispanici :
Gang member 1: Nahh man, it's not fucking graffiti. That's a sign.
Gang member 2: He can't read it man.
Gang member 1: Well then I guess I'm gonna have to read it for you. It says this is fucking private property. No fucking trespassing. That means fucking you.
Bill Foster: It says all that?
Gang member 1: Yeah.
Bill Foster: Well, maybe if you wrote it in fucking English, I would fucking understand it.

Ranirea unuia dintre ei, pe care D-Fens il impusca in picior, iar ceva din privirea lui Douglas arata ca prabusirea a inceput deja :

Bill Foster : You missed. (trage si rateaza). I missed too. (trage din nou, in plin). You see? That's the concept. Take some shooting lessons, asshole.

Moartea unui dintre batraneii jucatori de golf, rapus de un infarct provocat de aparitia lui D-Fens. In timp ce jucatorul se stinge, Douglas, cu un suras dement, este simbolul confruntarii dintre rebelul provenit din mizerie si seful bogat si nepasator :

Bill Foster: What's wrong?
Frank: My - heart...
Bill Foster: Well, what can I do about it?
Frank: Pills... get p-pills...
Bill Foster: Where are your pills?
Batranul arata spre masina de golf care se scufunda in lac.
Bill Foster: Bad news. Your little car's gonna drown. Now aren’t you sorry you didn’t let me pass ? Yeah, and you're gonna die, wearing that stupid hat. How does it feel?

Doar cateva, prea putine pentru unul dintre cele mai bune filme ale anilor ’90. Michael Douglas este superb. Este imaginea nebuniei provocate de un sistem sufocant, nemilos, injust, combinat cu teroarea fierbintelii unei zile de vara, insuportabila de la primele ore ale diminetii. Este genul de zi in care nimic nu iti iese asa cum ar fi trebuit, cand urasti totul si iti doresti doar sa pleci. Numai ca jobul te asteapta, proiectele nu stau dupa tine, ai rate de platit, trebuie sa suporti mizeria celor din jurul tau, trebuie sa accepti sa fii jignit, eventual lovit, trebuie sa suporti totul pentru a fi normal, pentru a fi o rotita cuminte a sistemului. D-Fens nu a mai putut, a clacat, iar sistemul il elimina pentru a se proteja. Actele sale de justitiar, care ar fi fost facute poate de orice om satul de coruptia, mizeria si haosul din jurul sau, sunt considerate - si pe buna dreptate - drept criminale. Intrebarea este, un astfel de sistem este normal ? Si ce mai este normalitatea ?

Sa presupunem ca este o zi de vara. Trebuie sa ajungi undeva. Simti ca nu mai suporti. Nimic nu mai are sens, vrei doar sa fii liber. Cei din jurul tau sunt urati, monstruosi, sufocanti, se agata de tine, nu te lasa sa treci, nu te lasa sa evadezi, pentru ca pe alt plan evadarea ta i-ar forta sa isi contemple propria mizerie. Asa ca te impiedica, te opresc, te blocheaza. Intr-un fel sau altul, faci de rost de mijloacele necesare pentru a-i inlatura. Cat de departe esti in stare sa mergi pentru a fi tu ? Pentru a fi liber ? O singura zi ?
Falling down…