Florin Turcanu – Mircea Eliade. Prizonierul istoriei

Una dintre cele mai asteptate carti, viu comentata in Romania inca de la aparitia editiei franceze (cred ca la un punct, cel putin la Universitatea Bucuresti, era cea mai discutata si dorita carte), publicata in romaneste la Humanitas, cu previzibil succes. Eliade a fost mereu, dupa 89, unul dintre cei mai bine vanduti autori romani, iar in buna parte succesul de la inceput al Humanitas-ului s-a datorat tocmai publicarii lucrarilor marilor interbelici, interzisi sau semi-interzisi pret de decenii. Dar dincolo de interesul pentru lucrarile unor Cioran, Eliade, Ionesco, ce devenisera in comunism adevarate mituri (pentru ca avusesera sansa de a parasi tara la timp, spre deosebire de multi alti colegi de generatie), a aparut si interesul pentru biografiile acestora. De la hagiografii la adevarate rechizitorii, de la pagini superbe la insailari imbecile, acuzatoare sau dimpotriva cretin de entuziaste, s-a publicat destul de mult, in periodice si volume, multi vazand in aceasta posibilitatea sansa unui inceput promitator de cariera. Puteai sa te faci remarcat scriind o mica biografie, normal ca in tonuri elogioase, a lui Noica, Tutea, Cioran, Vulcanescu, etc. Ceea ce a fost si bun, a fost si rau. Sa revenim insa, tangential, la Eliade.

Majoritatea intelectualilor interbelici, plecati in Occident sau prizonieri in Gulagul romanesc si recuperati abia acum, aveau o trasatura comuna : fusesera membri, simpatizanti sau cel putin apropiati de miscarea legionara/Garda de Fier/partidul Totul pentru Tara, grupare despre care circulasera cele mai cumplite legende si cele mai aurite mituri. Multi au fost acuzati de apartenenta la o miscare fascista/nazista/antisemita/extremista (Cioran si Eliade fiind cazurile cele mai comentate) si prin extensie de complicitate (morala) la Holocaust, au fost atacati ca ideologi si partasi la crimele legionare, adesea hiperbolizate si chiar falsificate pentru a-i include, aceiasi autori fiind in egala masura recuperati cu entuziasm de gruparile neo-legionare sau de inspiratie legionara, ca o legitimare fireasca. Dar nu despre problema generatiei anilor ’30 si a implicarii sale in politica si mai ales in legionarism este vorba – chestiune alimentata mai ales dupa publicarea, in 1996, a Jurnalului lui Mihail Sebastian – ci despre Eliade.

De fapt, multi au asteptat cartea lui Turcanu pentru a-si lamuri doua capitole putin cunoscute din viata lui Mircea Eliade : care a fost legatura lui Eliade cu miscarea legionara si prin extensie cu dreapta nationalista interbelica si care a fost traseul sau intelectual postbelic ? Iar cartea lui Florin Turcanu raspunde la aceste doua intrebari, precum si la multe altele, reusind sa prezinte numeroase aspecte inedite, despre care sunt convins ca era necunoscute chiar si fanilor inversunati ai adolescentului miop. Este, si a venit momentul de a o spune, biografia esentiala a lui Mircea Eliade. Dupa Turcanu, nu mai poti decat sa pornesti de la el si eventual sa mai adaugi citate, documente, scene, caracterizari, personaje, eventual sa ii rastorni vreo fraza cu un document inedit. Dar nu mai poti sa il ignori, nu mai poti sa zici ca e o carte proasta sau sa te prefaci ca nu exista.

In privinta legaturilor lui Eliade cu miscarea legionara, pana la urma cea mai mare parte se stia deja, din cercurile legionare initial, apoi din “rechizitoriile” publicatiilor comuniste, desi rolul lui Eliade ca “sef de generatie” in “legionarizarea” tinerilor este mult supra-evaluat. Nu Eliade a fost cel care s-a apropiat la inceput de Garda, ci oameni precum Polihroniade, (ceea ce a dus la decesul irevocabil al Criterionului) viitorul istoric al religiilor fiind atras mult mai tarziu – ceea ce concorda cu informatiile din Jurnalul lui Sebastian – sub impresia facuta de Ioan Mota si mai ales de Corneliu Codreanu. Se va implica in campania electorala din 1937 – desi este inca neclar cat de mult – si se pare ca in caz de victorie ar fi primit un loc de deputat, va scrie in presa legionara (articole pe care mai tarziu le va dori uitate) si chiar va multiplica manifeste legionare. A crezut in victoria Axei, ca unica solutie anticomunista, a respins tot timpul antisemitismul (cu cateva derapaje indelung comentate ulterior), dar s-a detasat revoltat de legiunea condusa de Horia Sima, oripilat de asasinatele si jafurile comise. In perioada postbelica, incercand sa se impuna international ca om de stiinta si literat, continuand astfel o promitatoare cariera inceputa in tara, Eliade a ascuns permanent legatura sa cu strania Garda de Fier, campanie duplicitara indarjita pe care Florin Turcanu o reconstituie cu minutiozitate. Cand atacurile si dezvaluirile nu mai puteau fi ignorate, Eliade oferea propria versiune edulcorata, eliminand momente si elemente, adaugand altele, in permanenta incercand sa faca uitata optiunea sa de tinerete, temandu-se ca o recunoastere l-ar distruge moral si profesional. Cu adevarat un prizonier al istoriei, victima a unei veritabile vanatori de vrajitoare, Eliade a platit practic acest atasament spiritual mult prea scump. Atacat pentru aceasta optiune cu o violenta incredibila, atat in tara cat si in strainatate, Eliade a fost insa prezentat mereu de Miscarea Legionara si de gruparile neo-legionare postdecembriste ca un important membru al gruparii, ceea ce este o exagerare, raportat la rolul jucat de savant.

Impresionant mi s-a parut ca Florin Turcanu nu doar il cunoaste si il intelege bine pe Eliade, in toate ipostazele sale, asa cum s-a lasat acesta cunoscut in scrierile sale si ale altora, dar are superba intuitie de a construi omul din spatele randurilor, pe cat de mult se poate. Nu este o demitizare, ci o punere in ordine, o categorizare, o lamurire a unor aspecte putin cunoscute, pornind de la scrierile lui Eliade, ale colegilor de generatie, studenti, prieteni si chiar adversari, presa, documente de arhiva, pagini inedite, etc, etc, etc. Infiorator nu este doar volumul bibliografic, cat faptul ca Florin Turcanu a mers mai departe si chiar a citit autorii care l-au fascinat pe Eliade, formandu-l in tinerete, si mai mult, i-a inteles si ii prezinta clar si interesant. De la inceputurile lui Eliade, adolescentul miop cu rezultate submediocre la scoala, adolescenta fascinata de lectura in celebra mansarda, primele scrieri, primele articole, anii in care Eliade devine “sef de generatie”, apropierea de Miscarea Legionara si carismaticul Corneliu Zelea Codreanu (sub influenta lui Nae Ionescu), saptamanile petrecute in lagar, parasirea Romaniei, razboiul petrecut departe si apoi triumful, cu urcusurile si coborasurile sale, teama lui Eliade ca va pierde totul din cauza optiunilor politice de tinerete (prizonierul istoriei), faima si in final, moartea profesorului – toate sunt prezentate suficient de clar, cu documente si logica, dar mai ales cu stil. In locul unei biografii seci, greoaie, sufocata de note si referinte care practic nu intereseaza, Turcanu a avut talentul de a nu scrie volume intregi, ci unul simplu – e adevarat, substantial – dar care spune esentialul. Iar pentru asta trebuie talent. A trasat cu aceeasi minutiozitatea scrierea marilor carti ale lui Eliade, dar si prieteniile, iubirile, deziluziile si victoriile acestuia. Suficient, dar nu prea mult. Exact cat trebuie.

“Mircea Eliade. Prizonierul istoriei” este genul de carte care se citeste ca o biografie senzationala, dar in egala masura ca o lucrare docta si placuta. Se citeste usor, dar merita savurata. Pagina cu pagina. Si mai sunt multe de spus. O carte esentiala pentru oricine, chiar pentru cei care nu sunt admiratori ai lui Mircea Eliade.

Trebuia sa spun de la bun inceput ca Cinabru nu este un mare admirator al lui Eliade, fiind interesat mai curand de omul de stiinta si gazetarul Mircea Eliade decat de prozatorul si dramaturgul cu acelasi nume. Chestiune de gusturi, nimic mai mult.