Pif la final

Primele Pif-uri Gadget – sase la numar, plus un poche Arthur le Fantome – le-am primit cadou de la un vecin, Bruno, mai mare decat mine cu vreo 15 ani, un fel de bisnitar descurcaret in Romania socialista. Pleca definitiv si legal din paradisul proletar (a ajuns prin Suedia) si isi impartea comorile. Io aveam vreo cinci ani, silabiseam binisor si speram sa ajung sa citesc. Tin minte ca mai avea Pif-uri, dar nu mi le-a dat. Evil Bruno... Erau in stare buna, nu aveau gadget-uri, dar a fost un soc. Si inceputul unei obsesii care nu s-a stins nici acuma si care m-a invatat sa inteleg si sa citesc BD-urile. Mult inainte sa aflu ca exista si comixuri americane. Stiam totusi ca exista Superman. Filmul.

Pif-uri se gaseau greu. Eu am prins direct Pif Gadget, format de revista, si de Pif Vaillant format mare aveam sa aflu mai tarziu. Un bun prieten avea o parte parte din colectia Vaillant legata in volume, in piele. Si asta, ca in orice grup de pusti, il facea un zeu. Avea el si alte calitati, intre care Star Wars pe casete video originale (e drept, dublat in germana) dar tot pentru Vaillant facea sa fii prieten cu el. Copiii cedeaza usor ispitei. Si sa ai un Pif insemna ca ai facut un pas in « high life ». De cumparat, singura sursa ramaneau talciocurile, mai ales cel din Prelungirea Ghencea si cel din Vitan, chiar daca nu erau ieftine. Contrabanda cu reviste Pif, surprinzator de bine pusa la punct, dar eu nici acum nu as putea vinde un Pif daca as mai avea. Niciodata nu am gasit vreun Pif la chiosc, iar abonamentul era doar un vis frumos. Am strans vreo 40 de bucati, poate ceva mai multe, inclusiv cateva poche. Naiba stie ce s-a intamplat cu ele pana la urma, chiar nu-mi aduc aminte. Se mai gasesc prin anticariate sau pe Okazii, n-am mai luat. Atunci erau una din comorile cele mai de pret. Pif-urile si albumele mari Rahan, din seria a doua. Invatai sa desenezi personajele, mai bine sau mai prost.

Si cum nimeni nu-mi citea pe frantuzeste, am luat pana la urma doua dictionare si imi scoateam cuvintele pe foaie pana legam cat de cat povestea din banda desenata. Munca de cercetare, dar asa am inceput sa ma prind ce se intampla cu Pif, ce zicea Hercule, cum se gandea Rahan sa mai inventeze cate ceva, partial replicile dintre Leonard si discipol. Si am deprins o bruma de franceza, ca un imigrant lapon in Cartierul Francez. Vazusem io ca dupa cuvinte, in dictionar, e ceva in paranteze, dar cine se gandea ce gandacei sunt acolo. Asa ca in clasa a cincea eram la franceza intr-o situatie suprarealista. De bine, de rau intelegeam ce se intampla in fraza, dar nu puteam sa pronunt neam vreun cuvant. Din reflex, le citeam cum se scriau, si iesea ceva hazos. Stiam ce inseamna cuvantul, dar cum se citeste el...mai greu. Asa ca accentul mi-a ramas si azi groaznic, desi de citit inca mai citesc franceza suficient de bine. Cu scrisul am inceput sa schiopatez destul de rau. Lipsa de exercitiu.

Cand aveai un Pif, mai ales un Pif nou, era un adevarat ritual. In primul rand il asezai in colectie, sa vezi ce numar e, daca ai vreunul cat mai apropiat, vreun poche, vreun hors-serie pentru completare. Pe urma il miroseai, il mangaiai usor si cu grija, apoi il rasfoiai o data pe fuga, sa vezi ce episoade sunt, te uitai la reclame si la jocuri, iti imaginai cum ar fi fost sa ai si gadget-ul. Abia pe urma incepeai sa il citesti pagina cu pagina, reveneai, cautai in alte reviste, visai sa iei si alt numar, mai ales cand ramaneai cu un serial fara final sau cu goluri mari. Lipsurile din colectie erau pana la urma firesti. Avea ceva dintr-o ceremonie proto-religioasa.

In afara de Pif et Hercule (fireste) imi placeau si : Rahan ; Leonard cu discipolul si Mathurine (Doamne, cat putea sa ma distreze, mai ales serie La Guerre des Genies) ; Dr Justice (chit ca numai judo nu era) ; Placid et Muzo ; Arthur le Fantome ; animalutul ala portocaliu, cu freza punk, ce incerca sa scape de la zoo (nu-mi amintesc numele, oricat as vrea) ; Dicentim ; Gay Luron ; Amicalement votre (Tony Curtis si Roger Moore :) ) ; . Nu era rau nici Ludo, am prins si Fanfan, sunt convins ca am uitat destule personaje si episoade. Si nu m-am gandit vreodata ca o revista ca Pif era scoasa de Partidul Comunist Francez. Si nici nu mi-ar fi pasat prea mult. Oricum, pentru cateva numere din Pif am fi tradat si tara si partidul si pe comandantul suprem fara ezitari. Pif Gadget arata atat de occidental, avea reclame la Minitel, jocuri video si dulciuri, visai la gadget-uri si te gandeai cum ar fi fost daca. Iti pazeai Pif-urile cu fanatism religios. Si foarte rar imprumutai un Pif, doar cu garantii solide. Mai bine pierzi un prieten decat un Pif.

Acum am vreo doua DVD-uri de Pif, plus unul de Rahan (aproape complet), in format cbr, si mi se mai intampla sa le citesc. Nu se compara cu farmecul revistei pe hartie, dar in lipsa de altceva. Si nici nu mai am forta necesara pentru a reincepe colectia. Dupa ’90 incepusera sa se gaseasca Pif-uri noi, cu gadget, la 100 de lei, pe urma au inceput sa dispara. Se mai gaseau tot asa, prin talcioc si anticariate. Am mai luat putine, incepusem sa descopar si alte benzi desenate – Jonah Hex, Les Jeunes Titans, Watchmen, Arak, Conan, Le Manoir de Fantomes, Creature du marais, etc, etc, etc. Tot in franceza, dar asta este o alta poveste. Falimentul, ma gandesc acum, era pana la urma firesc. Povestea se cam terminase. Fac parte din generatia Pif. Si chiar ma mandresc cu asta. Am avut o copilarie frumoasa, in partea datorita unei reviste cu benzi desenate. Si cine a prins Pif, stie la ce ma refer. Cine nu...a pierdut foarte mult.

Aici gasiti articolul din Cotidianul, aici un senzational articol din Observatorul cultural, aici un site despre revista. Au scris si Ioan T. Morar si Dragos C. Si vor mai scrie si altii, cred.