Jean-Louis Fournier - Unde mergem, tati?

Mathieu si Thomas, creaturi ale lui Dumnezeu, ca atare ar trebui sa fi fost perfecti. Nu vor conduce niciodata o masina, nu vor citi niciodata o carte, nu reusesc sa se imbrace singuri, nu vorbesc de fapt, nu cred in Iisus si Mos Craciun, nu inteleg curgerea timpului, nu picteaza, un asculta opera, nu au un regizor preferat, nu au prieteni, nu se stie daca si ce viseaza, nu vor iubi, nu vor fi sefi de promotie la facultate si nici macar restantieri, nu vor avea niciodata o sotie si copii, nu vor scapa niciodata de corsetele ortopedice din crom si piele. Sunt momente in care pentru tata este ireal ca ei exista macar. Mathieu si Thomas vor fi mereu diformi, hirsuti, fragili, cu pielea vinetie, vazand prost, auzind si mai prost, vorbind chiar mai prost, salivand, pierduti intr-o lume a lor in care nimeni nu poate intra. In definitiv, cei doi nu sunt un Oskar Matzerath la dublu. 

Memoria te-ar trimite, ca o reminiscenta a anilor de scoala, la cele "doua jucarii stricate". Doi copii cu contururi neclare, deformate, asa cum ii vede si Fournier. Dar si ca vrabiutele mele, scrie tatal in acest jurnal de tata a doi copii cu handicap grav, sau doi spiridusi cu limba lor comuna si necunoscuta lui. Doi copii cu capul "umplut cu paie". Il iubesc pe Snoopy, cartofii prajiti, le place sa mearga cu masina sau sa asculte muzica. Au dreptul, legal, sa voteze. Thomas prefera sa ii vorbeasca mainii sale decat tatalui. Jean-Louis Fournier, scriitor care candva isi dorise cat mai multi copii, a tras de doua ori lozul necastigator la loterie. Doi copii, doi ani diferenta intre ei, cu handicap fizic si psihic grav. Nimic de facut decat sa incerci sa traiesti asa. 

Succesiune de fotograme textuale, impresioniste, intr-un stil care imbina dragostea manifesta si autoironia frapanta, "Unde mergem, tati?" este memorialul unei supravietuiri. Selectand aparent haotic anumite scene si momente, Fournier evita capcana unei lungi si melodramatice confesiuni, intesata cu sfaturi despre lume si viata sau meditatii puerile despre destin si suferinta. Sunt destule cartile, articolele, peliculele de gen. Spun prea putin, intelegi si mai putin inca. Deruland filmul vietii alaturi de Mathieu si Thomas, greu de iubit si inca mai greu de priceput, scriitorul marcat de obsesia ca "si-a ratat copiii" reuseste sa gaseasca solutia de a rezista vietii alaturi de doi copii altfel - umorul. Umorul adesea disperat care ascunde lacrimile, umorul care il face sa construiasca situatii socante pentru ceilalti - cum ar fi sa-i inchida pe cei doi, cand le va creste barba, cu un brici in baie, apoi sa vina cu un mop sa curete totul ? - umorul care ii face pe multi dintre cei care ii cunosc situatia sa il priveasca, cel putin in primele clipe, ca pe un monstru. Cu siguranta ca nu este o abordare pe gustul celorlalti, si nu te surprinde, dupa ce termini cartea, ca mama copiilor a simtit nevoia sa dea o replica, sub forma de blog.  

Umor negru ? Sarcasm ? Disperare ? O metoda de supravietuire. Razi in fata ororii. Cum spune si autorul, cat de fals ar trebui sa fie un tata cu un copil handicapat: mereu grav, cel mult zambind trist, cu privirea incarcata de suferinta, putin neatent la ceea ce se intampla in jurul sau din cauza infinitei drame interioare. O poza. Un rol pe care ceilalti il asteapta de la tine in fiecare secunda. Ar trebui sa il joci cu acribia, pasiunea si tensiunea unui actor consacrat, care nu isi permite ezitari. Abia cand ramai alaturi de Mathieu si Thomas poti sa iti scoti masca si sa ii privesti asa cum esti de fapt. Pe Mathieu adancit in lectura unei carti, pe care o tine invers. Thomas desenandu-si una dintre compozitiile multicolore, abstracte. Doi copii cocarjati si urati, scotand sunete dintr-o limba de spiridusi, dar carora totusi tatal le spune foarte des vrabiutele mele. "Unde mergem, tati?" este si o poveste de iubire. Cu atat mai mult cu cat Mathieu si Thomas nu pot la randul lor sa iubeasca. 

O alta abordare a unei drame ce se repeta in mii de familii, povestea celor doi spiridusi cu capetele plini de paie i-a adus lui Fournier un premiu Femina in 2008. In fata enigmei un tata a gasit cheia. Una dintre cele mai frumoase, amuzante si dureroase carti citite in ultima vreme.