31 Jul 2011

Stephen King - Jumătatea întunecată

Vrăbiile zboară din nou...

Sub pseudonimul Richard Bachman, Stephen King a publicat șapte titluri, bune spre foarte bune chiar (ezit să-l aleg pe cel mai bun între Thinner și The Long Walk) până când în 1985 a venit momentul ca Richard Bachman să dispară. Cu ceruta mini-campanie de presă, deși de ceva vreme asemănările stilistice și nu numai dintre cei doi autori făcuseră să circule destule zvonuri.  Dezvăluirea, așa cum era de așteptat, a făcut ca vânzările cărților apărute sub pseudonim să crească rapid, chiar dacă nici înainte nu fuseseră neglijabile. Nu a fost singurul autor care a publicat sub pseudonim, istoria genului e cumplit de lungă și egal de interesantă, și cine știe azi mai curând de Samuel Langhorne Clemens decât de Mark Twain? Doar un exemplu. King a explicat ulterior că alesese un pseudonim pentru a fenta regula nescrisă în branșă - un autor publică o singură carte pe an - dar și pentru a vedea dacă o carte publicată de el sub alt nume va fi un succes. Un fel de joc, început ca un experiment și care a l-a prins ulterior, până la punctul în care începuse să îl imagineze pe Bachman ca o persoană reală, cu biografia și temerile sale. Ultimele două titluri, Regulators și Blaze (scris în tinerețile creative ale lui King) aveau să fie publicate dupa 1990, tot sub semnătura lui Bachman, ca o continuare a jocului. Apariții postume, într-un fel. Iar toată tevatura i-a inspirat povestea din Jumătatea întunecată, apărută în română în traducerea lui Mircea Pricăjan în 2006.

Cât de departe poate ajunge fascinația pseudonimului, care îi dă voie unui autor să scrie absolut orice, fără să-și pericliteze în vreun fel cariera ”oficială”? Unde se termină și unde începe acest alter-ego? Din ce punct acest pseudonim începe să îți placă mai mult decât cine ești cu adevărat? Cum de King are inspirația de a transforma elemente și personaje colective anodine, ușor de trecut cu vederea (în acest caz stoluri de banale și cenușii vrăbii) în simboluri terifiante? Și ce faci atunci când un personaj imaginar trece acea graniță fragilă și intră, oarecum, în realitate? Mai ales când nu este un tip de treabă.

La vârsta de 11 ani Thad Beaumont, un băiețel pasionat mai mult de povești decât de lumea reală, este operat pe creier. O tumoare apărută din senin amenința să îl ucidă în cel mult zece ani, transformându-l în cea mai mare parte a acestora într-o legumă chinuită de cumplite migrene. În locul unei banale tumori, pe creierul său se găsea o mică parte din fratele său geamăn, absorbit la începutul existenței paradisiace din uter. O nară, un ochi diform care clipește, câțiva dinți, câteva unghii, prea puțin pentru a-l considera altceva decât o anomalie fascinată pentru neurochirurgie. Oricum nu o ființă umană. Victimă a canibalismului uterin, atât de frecvent încât nu mai stârnește nici un interes printre specialiști. O mână de celule care vor sfârși la crematoriu. 
Mulți ani mai târziu Beaumont și-a împlinit parțial visul. Este căsătorit, chiar e o căsnicie fericită, și are doi gemeni, un băiat și o fată, aflați la vârsta la care explorează lumea de-a bușilea. Ca multe altele dintre personajele lui King - se pare că rămâne una dintre temele preferate - Beaumont a devenit scriitor, și, cu o mică precizare, chiar unul de succes. Cărțile publicate sub numele Beaumont au fost mai mult trecute cu vederea, și nu s-au vândut cât să-i permită să devină scriitor ”full-time”. Dar cele apărute sub pseudonimul George Stark, thrillere violente, întunecate, avându-l ca erou pe un anume Alexis Machine, sunt devorate. Au fani, înregistrează vânzări dincolo de așteptări, și fac din George Stark unul dintre cei mai populari autori. Mizer? Non-literatură? Cărți de consum? Dincolo de orice tangență cu arta scriitoricească? Categoric, dar vând. Interesant este că dacă Beaumont își scrie cărțile la o mașină electrică, cele semnate Stark sunt scrise de mână, cu creioane Berol Black Beauty, pe carnețele mici, într-o stare de transă care îl schimbă în altcineva. Ca și când în acele perioade altcineva pune stăpânire pe scriitorul slab, cu păr rar și ochelari, acel ”eu” întunecat pe care în secret l-ai dori să fie ”eul” tău. 

Când secretul lui Beaumont iese la iveală, așa cum i s-a întâmplat și lui King cu Bachman, scriitorul se transformă în actor diletant și pune în scenă o campanie publicitară, în care punctul culminant este un interviu și o serie de fotografii la proaspătul mormânt unde se odihnește George Stark. Un tip nu foarte simpatic. Butaforie bine regizată, cu o piatră de mormând falsă, un loc într-un cimitir din apropiere, suficientă reclamă pentru ca vechile titluri Stark să necesite o grabnică retipărire. Și, cine știe, poate și cele doua titluri Beaumont vor fi contaminate de idee. Orice ca să vindem, nu? Și ca să scăpăm de George Stark.

Ceea ce părea o bună relansare pentru autorul Beaumont se va transforma rapid în altceva. Locul unde ar fi fost îngropat Stark, câțiva metri de pâmânt lângă o alee a cimitirului, arată de parcă ceva sau cineva ar fi ieșit din mormânt. Dar nimeni nu fusese cu adevărat înhumat acolo. Toți cei care contribuiseră la dezvăluirea secretului Beaumont-Stark sunt vânați maniacal, torturați și uciși. Făptașul, imposibil de prins, seamănă din descrierile martorilor exact cu George Stark. George Stark, masiv, cu accent sudist, păr blond, cu o biografie imaginată până la ultima literă de creatorul său, Beaumont. Are aceleași amprente digitale cu scriitorul real și aceeași amprentă vocală, cu prea mici deosebiri. Și îi place enorm să folosească un brici. Când Beaumont începe să aibă din nou migrene și să aibă din nou stări de absență, de pierdere de sine, știe că George Stark, într-un fel afurisit, este real. Că pseudonimul sub care a scris cele mai bine vândute titluri a apărut într-o lume cât se poate de reală, și că refuză să fie omorât de un scriitoraș plăpând și neîndemânatic. Iar Stark știe că este într-o cursă contratimp. Știe că dacă a reușit să ajungă aici după ce Beaumont l-a ucis nu înseamnă că poate rămâne prea mult. Știe că trebuie să se confrunte cu Beaumont cât mai repede și să afle de la acesta secretul regelui - cum să scrie următoarea carte din seria Machine. George Stark este un personaj king-ian perfect. 
Un thriller bun marca Stephen King, mai ales când știi povestea lui Richard Bachman și eventual ai și citit câteva dintre titlurile apărute sub numele acestuia. Atunci vezi deja relația Beaumont-Stark altfel, legând-o imediat de cea care va fi existat între King și Bachman. Chiar dacă Bachman pare să fi fost un tip mult mai simpatic decât Stark. Are și momentele sale mai slabe, lungite inutil, și uneori simți că ar fi fost mai bine ca autorul să renunțe la pasaje întregi, dar în ansamblu este o poveste reușită. Filmul, regizat de George Romero, este una dintre ecranizările bune după King, chiar dacă, așa cum se întâmplă mai de fiecare dată, nu respectă la literă romanul. Relația dintre Beaumont și Stark, dezvăluită treptat, este mai complicată decât pare inițial. Tatonările, convorbirile, felul în care printr-o comunicare telepatică așa cum, se spune, se formează între gemeni, totul conturează o confruntare îndelung amânată. Întâlnirea celor doi, la final, pune față în față nu atât doi rivali în ale romanului cât doi gemeni care au evoluat cumplit de diferit, dar se completează reciproc neașteptat de bine. Fiecăruia îi lipsește ce are prea mult celălalt, și scena în care ca într-o oglindă se apucă în tandem să continue aventurile lui Machine este terifiantă și oferă cheia întregii structuri. Pentru că Beaumont, fără să o recunoască, l-a căutat și găsit pe Stark pentru că avea nevoie de acea doză de sadism, de brutalitate, de crimă. Avea nevoie de jumătatea sa întunecată. 

3 comments:

marul said...

astept jumatatea ... laptoasa :))

Cinabru said...

:) curand, foarte curand.

culturetheorist said...

Pare fain. Asta o sa primeasca numarul 12 in lista de asteptare a cartilor pe care vreau sa le citesc.

Post a Comment

Share This