18 Nov 2011

Richard Bachman - Rage

    Şansele să vedem vreodată o versiune românească a primului roman de Richard Bachman? Nu prea bune. Autorul este mort și îngropat de ceva vreme, deși sunt speranțe să mai găsim vreun manuscris uitat într-o cutie, așa cum s-a întâmplat cu Blaze (o carte suprinzător de bună), iar Stephen King a decis de ceva vreme să nu mai permită reeditarea, după ce câțiva liceeni s-au inspirat din carte (teoretic) și au mers la școală cu manuale, pachețel și câte o armă de foc. Sau mai multe. Deși e ca și când l-ai blama pe Salinger pentru asasinarea lui John Lennon, Rage deține acum titlul onorific de cea mai rară carte Bachman/King. La prețurile la care ajunge un exemplar din prima ediţie pe Ebay, spre exemplu, sunt la fel de îngrozitoare ca Pennywise. Păcat. 

    Din fericire cartea se mai găsește în format electronic, mai mult sau mai puțin ”oficial”, uneori în colecţiile ce reunesc primele patru romane Bachman. Pentru că Rage, apărută în 1977 (în același an cu Shining) este o carte surprinzător de bună, chiar dacă diferită de universul considerat clasic pentru Stephen King. Aș încadra-o în spațiul ”clasicist” al unor nuvele ca The Body sau Shawshank Redemption. Nimic supranatural, fără vreun nou monstru, fără vreo putere extraordinară ca în Carrie, Firestarter sau Culoarul morţii. Charlie nici măcar nu poate trece dincolo, ca în Rose Madder sau în Povestea lui Lisey. Şi totuşi au fost momente când am simţit o teamă cât se poate de king-iană. Aşa că pot spune de acum că o recomand. 

Charles Everett Decker, cunoscut mai mult ca Charlie, este pentru colegii săi de liceu un ratat tipic. Un paria. Un nimeni, invizibil, ignorat. Spre deosebire de Carrie sau, şi mai bine, de Arnie Cunningham, Charlie nu este o victimă a celorlalţi, nu este unul dintre adolescenţii palizi şi eventual desfiguraţi de acnee, eventual purtând şi ochelari cu rame groase, care se preling tremurând pe lângă ziduri, în speranţa că măcar astăzi va supravieţui cu o urmă de mândrie şi fără vânătăi. Bachman/King a avut inspiraţia de a nu-l transforma într-un stereotip, mai mult, un stereotip care să aibă o justificare pentru ceea ce face. Cumva, poate inconştient, ceilalţi văd în Charlie ceva care îi ţine la distanţă, chiar înainte de primul incident. Lăsat să treacă printre ei în fiecare zi de parcă nici nu este acolo. Nu există cu adevărat. Senzaţia de ireal, una dintre principalele trăsături ale schizofreniei, este tot mai puternică, Charlie ieşind din absenţa lui generală doar atunci când este chinuit de puternicele şi desele dureri de stomac - chiar, câţi dintre ucigaşii în serie ori marii tirani vor fi avut probleme digestive - sau când, iraţional pentru ceilalţi, îşi pierde controlul şi ajunge la accese de furie incontrolabilă. Aşa cum se întâmplase cu puţin timp în urmă, când aproape şi-a omorât un profesor cu o solidă cheie franceză. Având de ales între exmatriculare şi eventual un voiaj permanent într-un ospiciu, sau a se conforma regulilor ”celorlalţi” - terapie, discuţii, medicamentaţie - Charlie realizează că este momentul să acţioneze. Să facă ceea ce, inconştient, îşi dorise de multă vreme. Ca eroul lui Camus din ”Străinul” (chiar dacă pare o comparaţie forţată, sunt destule elemente comune) un declanşator aparent anodin, o simplă discuţie pedagogică, îl convinge pe Charlie să îşi ia pistolul din dulapul de la şcoală, să îl încarce şi să intre în clasa unde colegii săi desluşeau tainele matematicii sub îndrumarea domnişoarei Underwood. Aici nu e o plajă cotropită de soare. E un liceu banal, provincial, şi în stilul consacrat de King, poate si tributar lui Lovecraft, imaginar. 

Peste mai puţin de 15 minute Charlie Everett Decker, unul dintre elevii cu probleme de comportament şi note nu foarte mari, un element-problemă, a ucis deja doi dintre profesori, îşi ţine colegii ostatici în sala de clasă, iar afară televiziunile, poliţia şi hienele de la ziarele locale se năpustesc asupra unui subiect superb. Ceea ce credeam că se va transforma într-o poveste de suspans obişnuită - luare de ostatici, negocieri cu poliţia, eventual uciderea celui mai popular băiat din clasă şi a majoretei care a refuzat ”a date” cu Charlie - este însă cu totul altceva. Într-o variantă neaşteptată de sindrom Stockholm, după momentul iniţial de panică şi derută, clasa se transformă - cu o singură excepţie - într-un veritabil fan-club Charlie. Dacă iniţial l-au privit cu ochii larg deschişi pe colegul cu un pistol semi-automat, cei din clasă încep să realizeze că acesta este Charlie Decker, anonimul cu care poate n-au schimbat până în ultimul an de şcoală mai mult decât banalităţi. După minutele de tatonare, cu poliţia care încearcă în repetate rânduri să îl convingă pe Charlie să renunţe, şi chiar încearcă să îl ucidă, Charlie începe să discute, începe cu o putere de convingere de care nu se credea capabil să îi câştige pe ceilalţi de partea sa. Preţ de aproape patru ore, jucând în convorbirile cu ”autoritatea” rolul psihopatului periculos, ameninţând că îşi va ucide colegii la cea mai mică greşeală a celor de afară, Charlie joacă un rol care îi place. Şi care, primit iniţial cu teamă, este spre final aproape demascat de hohotele de râs cu greu ţinute în frâu. Iar clasa plină cu ostatici e un cabinet de psihoterapie neconvenţional, unde colegii lui Charlie ajung să-şi povestească cele mai ascunse şi stânjenitoare/dureroase secrete. Pentru prima oară, avându-l la catedră pe un potenţial psihopat, deja vinovat pentru două omucideri, colegii încep cu adevărat să vorbească unii cu alţii. Ceea ce generaţii de pedagogi nu ar fi reuşit a realizat accidental Charlie Decker. Şi cum rămâne un singur coleg care nu vrea să vorbească, atunci s-ar putea să se confrunte nu cu furia lui Charlie, ci cu furia celorlalţi, care îi fuseseră prieteni. 

Cea mai mare parte a cărţii este tocmai ”runda” de dezvăluiri şi discuţii, excelent gradată şi pusă în pagină, până la un final care, deşi copiind un clişeu cinematografic vechi de decenii, funcţionează. Bachman/King a avut mereu un fin simţ al dialogului, al tensiunii verbale, al oralităţii livreşti, şi asta se simte. Dincolo de tema principală, a nebuniei ucigaşe, întrebarea pe care o pune King în Rage este: când anume ajungem cu adevărat să vorbim cu ceilalţi? Ce trebuie să se întâmple ca să trecem de barierele fireşti? Şi dacă Charlie Decker a depăşit limitele convenite, ajungând până la crimă, de ce colegii săi au ajuns să vadă totul ca pe o eliberare de norme şi temeri? 

Fascinant este că Bachman/King l-a construit pe Charlie, în esenţa sa un psihopat care a pierdut de multă vreme controlul asupra furiei sale, într-un personaj pe care chiar dacă nu ajungi a-l simpatiza, oricum nu îl deteşti. Mai mult, s-ar putea, în funcţie de traumele şi experienţele neplăcute din liceu (şi cred ca aceste cazuri sunt majoritare) să te identifici măcar parţial cu alegerea lui Charlie şi să te întrebi dacă nu ai fi făcut la fel, având o armă. Ceea ce, din păcate pentru Stephen King, s-a şi întâmplat. Charlie este pierdut, este singur, nu îşi găseşte locul printre ceilalţi, fără ca ei să îi fi făcut direct vreun rău. Undeva, în adâncurile lui Charlie, este ceva care s-a trezit deodată dintr-un vis foarte lung. Cu adevărat terifiant este că Charlie poate fi oricare dintre colegii cu care ai făcut liceul, în eventualitatea fericită în care nu ai putea fi tu. Demenţa sa, atingând apogeul, este posibilă, este reală, se poate întâmpla oricui. Cel mai liniştit dintre colegii tăi ar fi putut să cedeze la fel de repede. Cel mai bun prieten putea să te ia ostatic într-o zi, mai ales dacă nu ai luat în serios semnele prevestitoare. Aici nu este vorba de Christine, de Pennywise, Charlie e un fel de Annie Wilkes în anii de liceu. Şi tocmai această explorare minuţioasă a coborârii în întuneric, fără vreo explicaţie complicată, chiar fără justificare, este miza cărţii. Oricine poate să înnebunească, până şi tu, cel care citeşti această carte.  

Ce ar fi făcut Holden Caulfield dacă avea în birou un Colt 45?  

2 comments:

Ioana said...

Habar nu aveam ca S. King e unul si acelasi cu Richard Bachman, mersi de informare! Foarte interesanta si recenzia, poate dau si eu vreodata de cartea asta...

Cinabru said...

Povestea chiar a fost interesanta, mai ales ca s-a aflat surprinzator de tarziu ca Stephen King este de fapt Bachman. Din ce am citit pana acum (trei la numar) mi-au placut toate Bachman-urile, sper sa le termin in curand. Da-mi un mail si iti trimit carte in format electronic.

Post a Comment

Share This