7 Feb 2012

Dino Buzzati - Marele portret

Deşi îmi place Buzzati, s-a întâmplat ca din ce s-a tradus la noi acest titlu să rămână la urmă, să tot fie amânat şi trecut ”pe săptămâna viitoare”, să piardă în faţa altor autori sau titluri. Până să citesc aceasta nuvelă sau micro-roman m-am simţit puţin vinovat, dar încep să cred că există o anumită prudenţă a subconştientului livresc, încercând să te ferească de dezamăgiri. Pentru că la final acest mare portret a fost o dezamăgire, şi poate nu mi-ar fi părut rău dacă nu era vorba de Dino Buzzati. Marele portret este departe de apăsarea enigmatică din Deşertul tătarilor, departe de umorul, stranietatea şi adesea drama din povestirile cuprinse în Monstrul Colombre, fără nici o legătură cu tragedia sufocantă a iubirii absurde din O dragoste, poate cel mai ”clasicist” titlu semnat de Buzzati. Mai mult m-a atras chiar începutul său ca romancier, cu Secretul pădurii bătrâne, în ciuda naivităţii şi a stângăciilor, mai ales că venea după supradoza de proză scurtă buzzatiană. Nu ştiu cum ar trebui decriptat acest Mare portret, ce pendulează între experiment ştiinţifico-fantastic şi pseudo-dramă, fără să fie nici una, nici alta.  

       Povestea m-a atras iniţial, şi am avut aşteptări mari. Un profesor bonom şi plinuţ, respectat în calitatea sa de titular al Catedrei de Electronică a unei universităţi dintr-un oraş nenumit, îndrăgostit şi de soţie, dar şi de munca sa, primeşte o misterioasă invitaţie din partea guvernului, personificat de această dată în Ministerul Apărării, cu acea aură de temut pentru un civil. Şi aici guvernului este forţa din spatele realităţii, nenumită şi invicibilă, apăsătoare atunci când te gândeşti că nu o poţi refuza. Profesorului Ermanno Ismani i se oferă o şansă nesperată: să lucreze preţ de doi ani pentru un proiect secret, despre care nimeni nu spune mai nimic, pentru un salariu de invidiat. Şi, esenţial pentru timidul Ismani, poate să îşi ia cu el şi soţia. Un paradis conjugal şi profesional plătit de guvern, şansa pentru Ismani de a se rupe de tot şi a-şi trăi departe de lumea dezlănţuită marile sale pasiuni. Acceptă, cum era de aşteptat, şi ajunge la o bază ultra-secretă, undeva în munţi, păzită în permanenţă, unde la început toţi refuză să îi dea prea multe detalii. Este o bombă atomică? Este o fabrică de arme devastatoare? Este o invenţie care va schimba lumea?

       În bună măsură ultima supoziţie este cea corectă. Şi totuşi invenţia secretă nu este departe de o armă devastatoare. Este un creier electronic, artificial, gigantic, un Metropolis care ocupă un ansamblu de clădiri, şi care ar trebui să fie replica cibernetică a unei inteligenţe umane. Cu temerile, speranţele, valorile şi chiar limbajul său. O inteligenţă rece - o, inocenţa ficţiunii speculative a anilor 60 - ce va deveni, dezvoltându-se, un demiurg. Şi cumplit de umană, deoarece inventatorul ei, Endriade, prototipul savantului nebun distrus de o mare iubire, a reconstruit în acest Număr Unu, cel mai important proiect secret al Ministerului Apărării, o replică a regretatei, uşuraticei şi capricioasei sale soţii, Laura. Amintind suspect de mult de Laide, prostituata copilăroasă şi crudă din O dragoste. O femeiuşcă frumoasă, superficială, cu nenumărate aventuri, dispreţuindu-şi soţul, pasionată doar de modă, maşini rapide şi acea feminitate devastatoare, în faţa căreia un om de ştiinţă genial se preface imediat într-un căţeluş. Laura, sau Numărul Unu, va ajunge repede să nu mai fie inteligenţa artificială perfectă, ci o esenţă feminină electronică, geloasă şi suferind în absenţa corpului, urând, şi ducând micuţa comunitate la o previzibilă catastrofă. O femeie dezlănţuită, captivă într-un micro-univers ce nici nu poate fi considerat trup, şi neavând nici măcar şansa unei elegante ieşiri din scenă prin suicid. O femeie prizonieră şi fără alternative. 

      Din păcate, în ciuda scenariului extrem de promiţător, prea puţin din acel Buzzati cu care eram familiarizat din celelalte titluri transpare aici. Cartea este fadă, parcă grăbită, superficială, şi eşuează în melodramă previzibilă. Simpla idee a unei inteligenţe feminine artificiale oferă enorm, mai ales ţinând cont de momentul în care a apărut Marele portret, şi totuşi... Tocmai personajul Laurei cibernetice mi-a părut un clişeu, celelalte simple umbre epice, un ansamblu şters. Prea şters. 

      Gândindu-mă la acel Dino Buzzati din povestirile sale, prozatorul inepuizabil ca teme, cu un stil decupat în linii aproape geometric de simple şi făcându-te să îi vezi adesea creaţiile ca sfere perfecte, dotat cu o doză enormă de auto-ironie, marcată de un zâmbet amărui, încep să cred că Marele portret a fost un pariu. Ceva de genul ”oare sunt suficient de cunoscut pentru a publica şi vinde o carte departe de ceea ce pot eu să scriu şi să gândesc? oare numele de Buzzati poate susţine o carte pe care chiar şi eu o văd ca pe o glumă?”. Şi eu glumesc, fireşte, dar Marele portret a fost o dezamăgire. Mi-am dorit mult, mult mai mult de la această carte. 

Alte recenzii: 

0 comments:

Post a Comment

Share This