28 Feb 2012

Stephen King - Cujo

Nu-mi aduc aminte când şi unde am văzut primul Saint-Bernard. Nu e tocmai o rasă comună, posibil să nu fi văzut unul decât târziu, când depăşisem inocenţa, şi nu se potrivea cu imaginea din desenele animate, a câinelui masiv şi destul de blazat, cu bot ridat şi ochi lăcrimoşi, mergând încet prin zăpadă cu butoiaşul de coniac la gât, în căutarea lui Bugs Bunny sau Daffy Duck. Sigur, poate să fie alt personaj. Sau falsă memorie. Dar îmi aduc aminte cum am văzut ecranizarea din 1983 a romanului Cujo, una dintre cele mai bune şi totuşi ignorate din ”filmografia Stephen King”. Să spunem doar că am văzut-o pe casetă video, dublată în germană, pe vremea când centrele de închirieri cu filme piratate făceau furori. 

      De atunci, deşi am avut mereu câini şi îmi plac, am fost reticent la simpla idee de a mă apropia de un Saint-Bernard. Stephen King reuşise din nou să mă facă să mă tem de ceva foarte obişnuit şi chiar drăguţ. Cum a făcut-o şi în Christine sau în Oraşul BântuIT, exacerbându-mi teama de maşini sau de clovni. Ori în Mobilul. Pentru că dincolo de elementele fantastice sau clasice horror, esenţa lui Stephen King este de a te face să te temi de ceva comun, familiar, chiar plăcut înainte. Monstrul din dulăpior, de sub pat, de sub înfăţişarea unei persoane dragi. Monstrul de dincolo de oglindă. 

      Am tot amânat cartea, erau în definitiv atâtea King-uri restante. Plus că văzusem filmul. M-am apucat de ea din curiozitate, după ce în Misterul Regelui povestise că nu-şi aminteşte când şi cum a scris Cujo, că e o carte pe care a scris-o mai mult beat, şi, presupun, cu ceva cocaină suplimentară. Mai ales că declicul fusese o întâmplare banală, prezentă şi în roman. Şi că el însuşi a fost surprins la recitire, descoperind după un timp o carte bună, mult mai bună decât se aşteptase. Ceea ce e perfect adevărat. Cujo este un King foarte bun. Mai ales că a pornit, ca multe dintre scrierile sale, de la o întâmplare banală. Şi fascinant este că romanul nu e o simplă poveste cu un câine care a înnebunit şi îi atacă pe cei din jur. Este mult mai mult. În buna tradiţie King se face o trimitere repetată la Zona Moartă, un alt roman care a avut parte de o ecranizare inspirată. 

      Cujo nu este la început altceva decât un câine uriaş, destul de blând. Un câine bun. Genul de rasă mai greu de găsit, masiv şi impresionant, pe cât de placid pe atât de credincios. Câinele familiei Camber, aflată la un pas de distrugere din motive pe care Cujo nu le-ar înţelege într-o mie de ani. Nimeni, nici măcar Brett Camber, unicul copil al familiei, nu s-a gândit că un câine are nevoie de un vaccin antirabic. Şi se întâmplă un accident banal. Fugărind un iepure, Cujo îşi bagă botul printr-o deschizătură într-o peşteră şi este muşcat de un liliac turbat. Dacă cineva ar fi observat rana, poate Cujo nu ar fi devenit sinonim cu monstru. Dar stăpânii săi au propriile lor probleme, mama şi fiul preferă să petreacă un timp departe de un tată violent şi alcoolic, Joe Camber, iar în acest interval Cujo începe să simtă că în interiorul său, undeva, apare o durere nouă, dublată de sete şi febră. Dublată? Înmiită. Treptat, Cujo cel blând şi bun, care îşi privea stăpânii şi mai ales pe Brett cu o fascinaţie îmbinată cu dragoste, se luptă cu un alt Cujo. Un Cujo care vede în cei din jur duşmanii care îl fac să sufere, care i-au adus acea suferinţă nouă. Şi care trebuie să plătească pentru asta. 

       Interesantă este tocmai prezentarea pe care o face King schimbării prin care trece Cujo, prin intermediul fragmentelor de monolog, prin explorarea imaginară a ceea ce se întâmplă în creierul cuprins de turbare şi în trupul masiv al fostului câine bun. În afara confruntării dintre Cujo şi Donna Trenton aceasta este şi cea mai tensionată linie epică. Nu ştiu cât de corectă este ca psihologie a animalului, nimeni nu ar putea afla, dar în roman funcţionează, convinge. Şi, mai ales, trezeşte oroarea. Pentru că un Cujo care gândeşte ar spune aproape sigur tocmai ceea ce şi-a imaginat King. Lumea, atât de bună şi prietenoasă; stăpânii care îl alintau, îl hrăneau şi se jucau cu el, şi pentru care ar fi murit fără ezitări; regulile, destul de puţine şi simple, cu pedepsele aferente. Toate acestea se fărâmă încetul cu încetul în mintea lui Cujo, printr-o prismă roşiatică şi fierbinte de furie. Durerea ca un foc poate fi stinsă dacă şi numai dacă toţi cei din jur, vinovaţi pentru ea, ajung să plătească pentru asta. Oamenii i-au adus durerea. Oamenii au intrat pe teritoriul lui şi i-au adus această sete cumplită. Oamenii trebuie să moară. 

      Joe Camber, una dintre primele victime ale lui Cujo, este cunoscut în orăşel ca un mecanic ieftin. Şi bun. Tot atât de bun când vine vorba de maşini pe cât era Cujo un bun paznic. La puţin timp după ce Cujo şi-a ucis stăpânul, la casa/atelier a lui Joe Camber, aflată la bună distanţă de oraş (şi de această dată ne aflăm în Castle Rock, Maine) vin Donna Trenton şi fiul ei de cinci ani Tad. A doua familie din Cujo este poate mai mult decât Joe şi Charity Camber la un pas de divorţ. Donna a avut o aventură cu seducătorul local, căsnicia ei se apropie de final, şi o ştie prea bine. Căutând o împăcare ce nu va mai veni vreodată, la plecarea soţului din oraş vine la Camber pentru a-şi repara maşina. Într-o zi toridă de vară, captivă împreună cu fiul său într-o maşină care refuză să mai pornească, la mile bune de orice alt om, Donna descoperă problemele de până atunci au fost infime în comparaţie cu ce se întâmplă. Cei doi, fără apă sau hrană, fără a putea să cheme pe cineva în ajutor, sunt asediaţi de un Cujo furios, convins că dacă va reuşi să ajungă la femeia şi copilul din maşină toată durerea lui va lua sfârşit. Ore întregi, multe ore, cu Tad care se stinge treptat şi o mamă rănită şi îngrozită, sperând că cineva, oricine, va trece pe acolo. Sau că uriaşul Saint-Bernard, acum o creatură însângerată, îi va oferi măcar o şansă. Că va greşi undeva. Că turbarea îl va ucide rapid. O mamă care vrea să creadă în deus ex machina. O maşină-capcană şi un câine care vrea doar să ucidă. Finalul, schimbat pentru film, este sumbru, realist, apăsător. Mai ales că până la final am sperat să nu se întâmple ceea ce era foarte probabil.  

      Îngrozitor la Cujo, dincolo de teama instinctivă în faţa unui câine cuprins de turbare - mai ales un câine uriaş - este verosimilitatea. Se poate întâmpla. Nimic supranatural, fără creaturi venite din spaţiu, fără mutanţi, fără fiinţe târându-se lovecraftian de sub ape. Un câine turbat care să atace o femeie şi un copil - atât de banal ca idee încât nici nu ar mai fi subiect de ştire, poate doar în presa locală. Cujo, altădată un animal frumos şi loial, este unul dintre cele mai înspăimântătoare personaje construite de King. Iar Donna una dintre acele femei puternice (în general King a ştiu să creeze femei puternice, în bine sau în rău) care trebuie să reziste până la final. Pentru Tad. King a reuşit să reducă o dramă cât se poate de posibilă într-un spaţiu scos în afara comunităţii, un loc în care ceilalţi nu mai există de fapt. Nu te pot ajuta. Ca în hărţile fantastice, dincolo de graniţă sunt dragoni. There be dragons. There be Cujo. 

      Sper să apară într-o zi şi o traducere românească. Un King care trebuie citit şi cunoscut, pentru că este unul dintre cele mai bune. Cum anul acesta ar trebui să apară Lupii din Calla, 11/22/63 şi Under the Dome, mi-e teamă că mai e ceva de aşteptat. Nu teamă cât de existenţa unui Cujo, dar oricum. 

4 comments:

Jules said...

Pare a fi o intrigă suficient de asemănătoare celei din "Pet Sematary" - tradus la noi drept "Cimitirul animalelor", unde personajul principal era o pisică, şi nu un câine. Cu toate acestea, nu cred să mă satur vreodată de Rege şi de intrigile lui cvasinormale. Iar dacă e doar pe departe la fel de bizareverie precum "Mobilul", despre care nu pot decide nici acum dacă mi-a plăcut au ba...

Cinabru said...

Sunt puncte comune, si nu putine. Church parca era motanul, nu? Pet Sematary mi-a placut enorm, enorm, poate a contribuit si filmul, dar si Cujo este la acelasi nivel. Rar am simtit o tensiune palpabila ca in a doua jumatate a cartii. Tot sper sa se traduca si la noi. Mobilul mi-a placut, nu l-as pune in top 10, dar mi-a placut. Pe mine ma fascineaza cum King porneste de la ceva banal si il transforma intr-o oroare. Sau, ca sa citez din Pet Sematary - it was an abonimanation.

Jules said...

Ar trebui să stau să meditez destul de serios cu privire la "ce îmi place" când vine vorba despre SK. Vrând însă un răspuns instant, ceva sclipitor, eventual, mi-a venit în minte un aspect cu totul banal... în aparenţă. Parantezele. Asta e. Cred că a fost primul lucru care m-a atras, subconştient sau intuitiv, spre ce scrie el. Asta pentru că am avut norocul să citesc IT. Am început cu IT. Totul a început cu IT - în traducere, fireşte, pe vremea gimnaziului meu nu aveam acces la literatură mainstream originală. Oraşul bântuIT, deci, cu parantezele sale, care făceau să rezoneze gândurile personajelor, atât de disonante cu acţiunile lor.

Lucruri mărunte, cred :)

Am să citesc Cujo.

Cinabru said...

Eu am inceput cu Christine, a fost chiar prima. Pe urma Misery, Salem's Lot si, daca imi aduc bine aminte, Shining. Cam asta se tradusese la noi pe atunci. Pentru mine IT ramane cel mai bun SK ever, pe locul doi fiind deja saga Dark Tower (mai am doua volume). Cred ca ai dreptate la partea cu parantezele. Inspirat spus. Ma fascineaza si pe mine ca in timp a facut atatea legaturi intre carti si povestiri, ca trebuie sa ajungi sa citesti absolut tot pentru universul in ansamblu. Personaje care apar in mai multe scrieri, situatii, referinte, e necesara deja o enciclopedie.

Te rog sa il citesti, dar neaparat sa vezi si filmul. E surprinzator de bun.

Post a Comment

Share This