9 Nov 2012

Pumpkinhead (1988)



Pumpkinhead a fost unul din acele horror-uri văzute la începutul anilor 90 pe o casetă video la multe generaţii de original, în culori şterse, eventual dublată ezitant şi bâlbâit. Pasionaţii genului care au prins incredibila explozie a centrelor de închirieri, apărute la fiecare scară de bloc, îşi amintesc probabil cataloagele pe foi A4, în general scrise de mână în casete trasate cu rigla, având în partea dreaptă „genul” filmului, scris cu roşu. Sau negru. Găseai la „filme de groază” zeci sau chiar sute de titluri, de la cele de referinţă ca Omen, Exorcistul sau seria zombie a lui Romero la Coşmar pe Elm Street, Chucky, Return of the Living Dead 1 şi eventual 2, Vineri 13 cu nenumăratele continuări, Hellraiser, Poltergeist etc. Completate de nenumărate alte pelicule modeste, cel mult de categorie B, care nu făceau decât să reia până la saturaţie teme şi subiecte deja clasicizate. Dar şi titluri foarte bune, din păcate prea puţin cunoscute şi subevaluate. Unul dintre acestea a fost Pumpkinhead, regizat în 1988 de Stan Winston. Şi aşa cum s-a întâmplat cu majoritatea horror-urilor optzeciste, şi acesta a avut câteva continuări, trei la număr, din păcate mult mai slabe decât originalul. Din riscurile francizării unui horror clasic, devenit eventual cult-movie. Mai ales că prima parte îl are în distribuţie pe Lance Henriksen, categoric cea mai bună alegere pe care o putuse face Winston, un Lance Henriksen terifiant şi convingător. În bună măsură datorită lui, Pumpkinhead nu a fost doar un alt slasher, destinat uitării.

Cine are nevoie de Pumpkinhead?

Debutul regizoral al lui Stan Winston, mult mai cunoscut ca unul dintre maeştrii contemporani ai efectelor speciale – a colaborat cu Tim Burton, John Carpenter şi Steven Spielberg, pentru a-i numi doar pe cei mai cunoscuţi – a reuşit să reia şi să modifice inspirat străvechiul mit al Golem-ului, transplantându-l şi adaptându-l imaginarului unui mic orăşel pierdut undeva în America, genul de localitate provincială suspendată în timp şi privindu-i pe străini, pe cei de la oraş, ca pe un potenţial pericol, un dezechilibru în monotonia cotidiană. Locul unde lucrurile nu se schimbă preţ de zeci de ani, unde magia şi superstiţia sunt mult mai puternice şi influente decât tehnologia şi fascinaţia televiziunii, unde tradiţia va fi mereu mai importantă decât orice lege nouă venită de la oraş, unde civilizaţia locală are alte reguli. Şi mai ales unul din acele locuri ce ascunde un secret pe care doar cei mai bătrâni îl cunosc, iar cei mai tineri ştiu vag şi totuşi prea mult despre ce este vorba. Aici este vorba de Pumpkinhead, nume care te trimite la imaginea unei creaturi în stil Halloween, eventual cu un dovleac în loc de ţeastă, poate jovial, poate răutăcios, dar câtuşi de puţin periculos. Ce e într-un nume… Păcat că filmul nu s-a bucurat de mai mult succes, pentru că ar fi putut lansa în imaginarul colectiv un alt monstru cinematografic de calibrul lui Freddy Krueger, Jason Vorhees sau, de ce nu, Chucky.



Pumpkinhead este un demon. Un demon care poate fi chemat de cel care a fost nedreptăţit, de cel care vrea să se răzbune, şi căruia i se va face astfel dreptate dacă este pregătit să plătească preţul. O creatură ce nu mai poate fi oprită de nimeni şi de nimic atunci când este trezită şi se va opri doar atunci când şi-a terminat sarcina. Singurul care ar putea să i se împotrivească este chiar cel care a chemat-o, dar oare va avea curajul să o facă? Ed Harley (Lance Henriksen) are un mic magazin la marginea oraşului. Unicul său prieten şi cea mai importantă fiinţă din viaţa sa este băieţelul său. O relaţie idilică şi perfectă. Până în ziua când Ed îşi găseşte fiul mort, ucis într-un stupid accident de motocicletă de un grup de adolescenţi veniţi într-o scurtă vacanţă. Când cei vinovaţi reuşesc să scape, Ed nu vrea decât să îşi aducă înapoi copilul. Nu are banii şi influenţa pentru a se lupta cu cei „de la oraş”. Nu crede în justiţia făcută după regulile lor. Şi când ajunge la strania vrăjitoare a locului, combinaţie de preoteasă voodoo şi harpie decrepită din imaginarul magic est-european, Ed vrea doar ca fiul său să se întoarcă la viaţă. Şi dacă acest lucru este imposibil, pentru că nimeni şi nimic nu poate aduce viaţă, atunci vrea ca cei vinovaţi să plătească. Oricât de mare ar fi preţul. Chiar dacă asta va însemna să îl aducă la viaţă pe Pumpkinhead.


Un Golem extraterestru

Creatura este categoric o reinterpretare a mitului iudaic al Golem-ului şi ar fi interesant de ştiut dacă s-a pornit de la vreuna dintre legendele talmudice, adaptările literare târzii sau, dimpotrivă, de la capodopera din 1920 a lui Paul Wegener, adaptare inspirată şi inteligentă a romanului semnat de Gustav Meyrink. Şi aici fiinţa trebuie trezită atunci când cel slab a fost nedreptăţit,  dar în versiunea lui Winston monstrul nu apără, ci poate doar răzbuna. Dacă Golem-ul „original” care apăra ghetoul avea o justificare morală, Pumpkinhead este prin excelenţă o creatură demonică, malefică. Poate doar să ucidă, dacă cel care l-a chemat este pregătit să plătească preţul. Nu este creat din pământ, ci Ed Harley dezgroapă dintr-un vechi şi uitat cimitir un hoit, pe care îl aduce vrăjitoarei, care îl readuce sub adevărata formă în cadrul unui ritual, folosind sângele tatălui şi pe cel al fiului. Sângele nu este doar viaţă, ci va face şi legătura telepatică dintre noul „golem” şi cel care l-a chemat, pentru ca Ed să vadă pas cu pas când cei vinovaţi sunt pedepsiţi. Creatura nu respectă nici un fel de reguli, este aproape indestructibilă, iar Winston a fost inspirat să nu folosească imaginea unui zombie. Pumpkinhead este asemănător mai curând extratereştrilor din seria Alien, o fiinţă înaltă şi emaciată, cu gheare imense şi colţi, pielea asemănătoare unei armuri, craniu alungit, clavicule ieşite în exterior. Lovecraftian. Terifiant. Poate nu deosebit de original ca imagine, dar eficient. Iar când Ed Harley va dori să îl oprească pe Pumpkinhead, după ce aproape toţi tinerii sunt ucişi, va fi poate prea târziu. Mai ales că Pumpkinhead nu este o creatură în cel mai strict sens al cuvântului, este un ciclu periodic, o anomalie ce revine pornind de fiecare dată din acelaşi loc.



Mi-a plăcut enorm Pumpkinhead atunci, a rezistat de-a lungul timpului celor câteva revederi. Un horror de anii 80 solid, bine realizat, bine pus în scenă, chiar dacă a avut un buget modest, un Lance Henriksen surprinzător de credibil, care te face din prima parte a filmului să îi simţi durerea şi furia, te face să i te alături imediat şi să simţi că la fel ai fi făcut şi tu. Un film care ar merita mai multă popularitate. Parcă în trecut genul, cu exagerările, repetiţiile şi stereotipiile inerente avea mai mult farmec decât astăzi, mai ales când vine vorba de cinematografia horror americană.

0 comments:

Post a Comment

Share This