7 Nov 2012

Stephen King - A Face in the Crowd


Publicat în Revista de Suspans nr 1 cu titlul Purgatoriul din tribună


Această nuvelă ce ar putea servi foarte bine drept scenariu pentru un episod al primei serii din Zona Crepusculară (categoric unul dintre cele mai bune seriale imaginate vreodată) nu este prima colaborare dintre King şi Stewart O’Nan. Prima dată au scris împreună un volum aparent ciudat pentru cei obişnuiţi cu un King lucrând la poveşti cu creaturi înfiorătoare, crime şi lumi fantastice. Faithful, carte apărută în 2004, este un volum non-fiction despre… baseball, mai exact despre echipa Boston Red Sox, preferata celor doi, în sezonul din 2004. Nu l-am citit, pentru că nici subiectul nu m-a atras. Şi mi-e greu să cred că pentru fanii non-americani ai lui King o astfel de scriere ar fi prea atrăgătoare. Nu era prima oară când King folosea pasiunea pentru acest sport ca sursă de inspiraţie. The Girl Who Loved Tom Gordon este un roman a cărui structură epică o reproduce pe cea a reprizelor unui meci. Blockade Billy este un thriller modest cu şi despre baseball. E bine că până acum King nu s-a gândit la o versiune sau supliment Dark Tower unde baseball-ul să joace rolul principal. Nu că ar fi timpul trecut.


A Face in the Crowd a pornit de la o idee din perioada Faithful, şi e interesant că foloseşte baseball-ul doar ca un cadru general, subiectul fiind… publicul. Acea parte atât de importantă a oricărui meci, mii de chipuri ceţoase şi răspândite de jur împrejur în colossem-uri moderne, închizând ceea ce se petrece pe teren într-un cerc aparent inviolabil, cu fanatismele, trăirile şi frustrările sale, adesea întinse de-a lungul unei vieţi întregi, nu arareori transmise parcă genetic de la o generaţie la următoarea. Publicul, uriaşul anonim cu mii de faciesuri fără de care baseball-ul nu ar putea exista cu adevărat. Publicul, ce pare că stă pe locurile sale încă din vremea circului roman şi a teatrului elen, doar distracţia, epoca şi hainele s-au schimbat. Fiecare participant, deşi poate trăieşte cu intensitate colosală ceea ce se întâmplă cu echipa sa de suflet, se confundă cu ceilalţi, devine o parte a gigantului organism din jurul său. O colonie de fani. Survolată periodic de camere şi servind drept fundal.

Dean Evers, eroul fără voce din această poveste a chipului din mulţime, nu s-a prea uitat la baseball până când şi-a pierdut soţia, după o căsnicie îndelungată şi surprinzător de fericită într-o vreme a divorţurilor statistic majoritare. 46 de ani. Un record. După o viaţă împreună, Dean Evers, un individ aparent comun, se trezeşte singur, într-o casă modestă şi goală, încă purtând amprenta soţiei scoase din ciclul normal al existenţei de un banal atac cerebral. Nici măcar nu are cum să o răzbune. Ellie pur şi simplu s-a stins. Nimeni nu este vinovat, aşa că Dean, un văduv şi el aflat la mică distanţă de finalul firesc al vieţii, nu şi-a pus problema să devină un erou. Adunând piesele disparate ale existenţei sale, trăieşte singur, rar vorbeşte cu vreun prieten şi pentru a umple timpul care pare să se fi dilatat cumplit începe să se uite la baseball. În fiecare seară când e meci, Dean Evers ia loc pe canapeaua veche şi dă drumul la televizor. Eventual o bere. O cină semipreparată. Ceva de ronţăit. O existenţă monotonă, dar suportabilă. Iar baseball-ul, pe care în trecut îl privea cu relativă indiferenţă, devine o pasiune şi un mod de a rezista încă o zi.

Până în seara în care în public, la una din acele panoramări ale camerei, Dean Evers îl vede pe Dr. Young, vechiul său dentist. Dr. Young, pe care toţi copiii îl detestau, şi care este mort de mult, de foarte mult timp. Apoi Lennie Wheeler, fostul său partener de afaceri, pe care Dean Evers spera să nu-l mai revadă vreodată. Şi el este mort. Ca şi alţii. De fiecare dată, la fiecare meci, Dean vede în public pe cineva cunoscut. Cineva la care a ţinut, cineva pe care l-a detestat şi chiar rănit, cineva faţă de care a greşit sau chiar cineva căruia i-a făcut cumplit de mult rău. De fiecare dată altcineva. Până în seara în care Dean, tot mai convins că de fapt nu a înnebunit, o vede în public pe soţia sa.

A Face in the Crowd, deşi modestă epic, este o surprinzătoare nuvelă în cel mai bun stil king-ian. Emoţionează intensitatea cu care Dean încearcă să o păstreze pe soţia sa, felul în care rememorează mici detalii aparent neînsemnate, resemnarea cu care se ascunde în fiecare seară de sine în ecranul televizorului. O mică tragedie oricând repetabilă şi posibilă cu infime variaţii, până când se produce ruptura de realitate şi monotonia lasă locul demenţei, în primă fază. Un bătrân cu suflet bun şi nimic de ascuns, aruncat în faţa unei tornade. Dean Evers este un personaj aparent anodin, un văduv atât de comun, că nu reprezintă mai mult decât un procent într-o statistică, dar care, ca oricare dintre noi, are în trecut lucruri pe care ar vrea să le uite. Iar tribunele înţesate de public pe care le vede la televizor ar putea fi atât felul şi locul în care îşi ispăşeşte greşelile şi se eliberează, cât şi infernul său propriu şi personal, unde va ajunge la infinit, fără a se mai putea elibera. Înfiorătoare nu este neapărat apariţia celor morţi, indiferenţi şi reci în faţa freneziei unui meci de baseball, ci această ambivalenţă, imposibilitatea de a şti dacă Dean este salvat sau, dimpotrivă, damnat. Şi teama că într-o zi ceva similar ţi s-ar putea întâmpla şi ţie, cititorul. O povestire pe care iniţial aş fi fost tentat să o trec cu vederea, pentru a evita o nouă naraţiune despre baseball, şi aş fi făcut o greşeală. Se pare că Stephen King nu şi-a pierdut câtuşi de puţin suflul. N-ar fi rău dacă ar apărea o tălmăcire românească, măcar într-o antologie. Merită.

0 comments:

Post a Comment

Share This