8 Nov 2012

Stephen King - Carrie


Apărută în Revista de Suspans nr 1 cu titlul Cenușăreasa lui King

Pentru pasionaţii de Stephen King, acest prim roman, publicat în 1974, reprezintă din toate punctele de vedere începutul. Primul roman publicat de Stephen King, poate nu la fel de bun ca cele care au urmat, dar categoric o lectură obligatorie şi poate un prim pas inspirat în descoperirea temelor şi universului unui autor pe cât de controversat, pe atât de popular. Şi de bun. Prima ecranizare după o poveste de Stephen King, în 1976, regizată de Brian de Palma şi cu o Sissy Spacek perfectă pentru rolul Carrie, dar şi un neverosimil John Travolta. O transpunere pe celuloid mult mai bună decât altele mai cunoscute şi mult mai promovate. E adevărat că a existat şi o versiune de televiziune în anii 2000, un musical, dar atunci King era deja un nume mai mult decât vandabil. Cum povesteşte şi în Misterul Regelui, King a fost la un pas să renunţe la subiect, nu era primul roman abandonat şi nici măcar primul scris, departe de el şi de oricine altcineva gândul că această Carrie va reprezenta un succes incredibil pentru un autor fericit când reuşea să publice în reviste de tot soiul. Şi extatic mai ales când era plătit. Ar fi abandonat dacă nu ar fi fost insistenţele soţiei, care a intuit mai bine decât King însuşi potenţialul unei poveşti având-o în prim-plan pe eroina cu puteri stranii. Carrie, cartea care i-a adus un avans de 200.000 de dolari într-un moment în care ideea de a avea o mie de dolari în contul bancar era o simplă utopie ridicolă. De fapt, se poate spune că de la Carrie a început totul. Restul e istorie literară şi horror de cea mai bună calitate.

Carrie White ar fi putut exista de la o zi la alta ca oricare dintre colegele sale de şcoală. Elegantă, veselă, mergând la întâlniri, scriind bileţele băieţilor care îi plac, răsfoind reviste de modă şi visând la o carieră post-liceu. Eventual, cedând avansurilor celui mai popular băiat din clasă. Nimic deosebit, destin identic altor mii de existenţe. Dar Carrie a fost diferită din start, o paria, o respinsă, îmbrăcată prost şi mereu speriată, mereu transpirată, plină de coşuri şi mult prea grasă, încercând să se strecoare neauzită pe holuri şi în clasă, mereu convinsă că va fi din nou batjocorită. Liceul din viaţa reală nu este în nici o dimensiune şi nici un timp o lume idilică, populată de adolescenţi perfecţi şi superbi, altruişti şi inteligenţi, mereu prietenoşi şi gata să îi ajute pe ceilalţi. Eventual cu o coloană sonoră alcătuită din hit-urile epocii. Niciodată. Niciunde. Peste tot, ca şi în Thomas Ewen High School din roman, este cel mai bun exemplu de luptă pentru supravieţuire, cu cei puternici şi populari torturându-i şi umilindu-i pe cei slabi şi speriaţi. Puţini, cum povestea şi King în Misterul Regelui (titlu esenţial pentru a înţelege mult din lumea king-iană) puţini dintre aceşti excluşi reuşesc să scape neatinşi din infernul care ar fi trebuit să reprezinte cei mai frumoşi ani etc, etc. Carrie nu este o excepţie. Crescută de o mamă bigotă, Margaret White, captivă într-un pseudo-creştinism într-o variantă psihotică şi extrem de personală, cu un Iisus ameninţător şi furios, Carrie este prin excelenţă o victimă. Obişnuită să fie jignită, să fie ţinta glumelor, să fie fericită atunci când măcar este ignorată. Carrie şi-ar dori cel mai mult să fie invizibilă.

Momentul care declanşează drama a fost şocant în 1974, şi este şocant şi astăzi. Prima menstruaţie a lui Carrie. Ciudat de târzie şi îngrozitoare pentru că adolescenta nu ştie ce i se întâmplă, sângerând şi ţipând sub duşurile liceului, înconjurată de colegele care zbiară încântate şi ritualic „Pune-i dopul!”. Verosimil, mai ales că e vorba de Carrie White. Cenuşăreasa în varianta Stephen King, pedepsită de mamă pentru că a ajuns la vârsta păcatului, pedepsită de colege pentru că nu ştie şi nu înţelege ceva firesc. Şi ca în celebrul basm câţiva dintre colegi, mai mult pedepsiţi decât convinşi, vor încerca să îi ofere visul american în varianta de liceul. Vor vorbi măcar din când în când cu ea. Vor încerca să o protejeze cât de cât. Mai mult, cel mai popular băiat din liceu o va invita la balul de absolvire, cu toată opoziţia frenetică a aceleiaşi Margaret White, convinsă că păcatul a trecut acum pragul casei sale. Margaret White, unul dintre cele mai reuşite personaje feminine create de King, demonică în fanatismul ei, convinsă că este pedepsită pentru că la rândul ei, cândva, a păcătuit, angrenată într-o cruciadă isterică împotriva lumii întregi. Pedepsindu-şi fiica în fiecare zi, obligând-o să se roage unui Dumnezeu foarte personal, obsedată de ideea unei apropiate Apocalipse. Pentru că Margaret White ştie. Ştie de mulţi ani că fiica ei nu este la fel ca ceilalţi. Ştie că atunci când vrea Carrie poate să folosească puteri pe care poate le-a uitat.

Iar când Carrie White ajunge la bal, într-o superbă rochie pe care şi-a cusut-o singură, mai frumoasă decât oricare alta, tocmai pentru că a reuşit măcar o dată să fie liberă, să fie normală, este clar că „ceilalţi” nu au uitat nici o secundă că viitoarea regină a balului este tot Carrie White. Carrie White, cea grasă şi transpirată. Carrie White, cea care a uzurpat locul altcuiva. Carrie White, care trebuie să plătească pentru că se preface a fi ceea ce nu are voie nici să-şi imagineze. Şi când spulberi singura iluzie a unei adolescente cu puteri telekinetice incredibile, ce nu mai are nimic de pierdut şi îi vede pe toţi ceilalţi ca inamici, oare este de mirare că acesta va fi nu doar ultimul bal, dar şi finalul micii comunităţi?

Carrie este un Stephen King interesant şi obligatoriu, în ciuda unor mici stângăcii epice ale acestui roman de debut, oricum rezistând surprinzător de bine trecerii timpului. Carrie White e un personaj tragic, este exclusa, este mica Cenuşăreasă victimă a mamei demente care ajunge să îşi trăiască pentru o seară visul perfect, visul oricărei adolescente tipice, distrus într-o clipă de ceilalţi. Ceilalţi, personaj colectiv ce apare la final mult mai cumplit decât o Carrie însângerată şi dezlănţuită, dornică doar să distrugă o lume care a respins-o mereu, sunt malefici prin excelenţă în contrapondere. Duelul dintre Carrie şi Margaret, tensiune palpabilă şi cu atât mai insuportabilă cu cât mama nu este doar arhanghelul unui cult mortificant, cât principala vinovată pentru ceea ce a devenit Carrie, arată că deja în acel punct King era un autor surprinzător de matur şi de sigur. Construieşte două caractere feminine în opoziţie antagonică, în conflict permanent, veridice şi înfricoşătoare. Felul în care cele două se înfruntă în fiecare zi, elementele din care Margaret a creat un cult întunecat sperie şi fascinează în egală măsură.

Pentru că ceea ce este cu adevărat şocant în Carrie nu este neapărat finalul apocaliptic în care răzbunarea nu mai ţine cont de nimeni şi de nimic.

Cumplit este că la sfârşit, când totul s-a terminat, realizezi nu doar că de la bun început ai fost de partea lui Carrie, ci mai ales că sunt şanse enorme ca şi tu să fi făcut la fel. Pentru că tocmai acesta este unul dintre secretele regelui. Monstrul adevărat este cel mai adesea bine ascuns în noi, camuflat în faldurile secrete ale acelei conştiinţe de care nu ne apropiem niciodată, de teamă să nu trezim ceea ce se odihneşte acolo. Şi dacă va fi trezit, şi dacă va fi eliberat, nimeni nu ştie dacă poate fi oprit.

2 comments:

Anonymous said...

nu am citit cine stie ce de la king, nici macar nu sunt un amator al genului. dar mi-a placut carrie, si mi-a placut recenzia.

Cinabru said...

Multumesc, ma bucur ca ti-a placut. Incearca 11/22/63. Sau Orasul Bantuit. Sau seria Turnul Intunecat. Sau Cimitirul animalelor. Si tot asa.

Post a Comment

Share This