Jerome K Jerome – Arta de a nu scrie un roman

Scriitura/umorul lui Jerome K Jerome seamana foarte bine cu tutunurile englezesti de pipa : iti trebuie ceva experienta in ale literaturii umoristice, ceva deschidere spre glumele britanice, un strop de rafinament. Nu e genul de umor facil, la care te rupi de ras si uiti in cinci secunde poanta. Nu. Este un umor tipic britanic, adesea grav, amestecat cu episoade triste. Cartile sale sunt practic puzzle-uri de povestiri si anecdote care ar fi putut umple volume bortosele de nuvele pentru un narator mai lacom de coala tipografica. De fiecare data personajele sale, indiferent de scopul intalnirii – merg cu barca, scriu un roman, se plimba cu bicicletele – se apuca sa povesteasca. Sunt naratori inveterati. Jerome K Jerome reduce totul la anecdota/povestirea/frantura de text esentiala, intr-un stil sobru si plin de umor, delicios dupa ce te-ai invatat. Dupa ce l-ai gustat, parca ai vrea doar tutun/umor englezesc. Nu mai vrei aromatice ieftine, cel putin nu la ocazii speciale.

Cred ca este clar ca Jerome K Jerome este umoristul meu preferat. Dupa Hasek. Inainte de Salom Alehem. Iar “Arta de a nu scrie un roman” mi se pare cea mai buna introducere. In epoca in care apar o gramada de ghiduri how to – cum sa regizam filme porno cu hamsteri, cum sa ne traim viata in zece pasi simpli, cum sa schimbam becurile – “Arta de a nu scrie un roman” este o carte cumplit de actuala. Pentru ca de fapt este un anti-ghid in arta romanului. Numai ca, desi prezentata de mai toti asa-zisii critici ca o carte umoristica, are si numeroase pasaje/scene/povestiri ce numai vesele nu sunt. In ansamblu, este cea mai trista si serioasa carte de Jerome K Jerome.

Patru prieteni – autorul si alti trei gentlemen – se hotarasc sa izbeasca viata literara londoneza cu un roman. Cum un roman bun este scris de un singur om, cu o singura inteligenta, patru creiere stralucite vor face cu siguranta o treaba atat de buna, incat va fi nevoie ca cititorii sa-si rezerve cartea, ca sa nu o piarda. Asa ca mai in fiecare seara cei patru scriitori se reunesc, isi aprind gravi pipele si se apuca sa faca planuri. Aceasta este miza : prietenii se reunesc si incep sa povesteasca. Pretextul : cum sa fie eroii cartii si ce sa faca fiecare. Sa fie o tanara frumoasa si saraca, asteptand marea dragoste si sperand la un camin ? Atunci scriitorii incep sa isi aminteasca povesti legate intr-un fel sau altul de fetele sarace. Sa fie eroul principal un personaj negativ si respingator ? Cu siguranta se vor gasi si povesti cu astfel de eroi. Este oarecum modelul folosit si de Hasek pentru Svejk : un fir narativ central, mai mult calauzitor, impanzit cu nenumarate povesti de tot soiul. Asa cum Svejk incepea sa povesteasca ba una, ba alta, la fel si cei patru scriitori se apuca de basme. Fara sa scrie vreun rand. Isi traiesc un londonez Decameron.

Un univers vesel si trist, foarte britanic si totusi cu accente exotice, populat de personaje de tot soiul : servitoare ce accepta sa isi plateasca locul de munca doar pentru a fi aproape de cazarma soldatilor ; pisici care sunt aproape de sinucidere dupa ce asculta o poveste mult prea trasa de par ; scriitorul si sotia sa, plus slujnica, locuind pe o mica barca, o miniaturiala casa pe ape, in care nu te poti misca deloc ; indragostiti ciudati ; un nou caz Jekyll and Hyde ; un sat-butaforie cu saraci alesi cu grija, jucandu-si la perfectie rolurile ; Amenda, slujnica mereu cu ochii vraiste dupa uniforme si indiferenta la tot. Sunt si povesti tragice, foarte triste, stranii pentru o carte prezentata ca umoristica. Te cam scot din starea de buna dispozitie si te pun pe ganduri.

Forta stilistica a lui Jerome K Jerome este seriozitatea cu care glumeste. Nu este un umor spumos, gros, vulgar, care inteapa si sfasie cam orice stapanire de sine. Ti-l imaginezi pe Jerome K Jerome, intr-un costum impecabil, perfect barbierit, perfect tuns, fumand cel mai bun tutun dintr-o pipa estate. Citeste egal si monoton, fara intonatii surprinzatoare, fie ca este vorba de o scena trista, fie de una vesela. Nimeni nu rade prea tare, desi simti nevoia. Este umorul sobru. Este umorul unui domn serios. Este umorul fin. Prezentat intre prieteni, intr-un salon elegant, in timp ce afara burniteaza rece sau ninge.

La fel de interesant este felul in care Jerome K Jerome, prin alter-ego-ul sau si prin ochii celorlalti potentiali prozatori, isi priveste personajele. Nimic depreciativ, nimic jignitor, nimic superior. Observa lumea, ii vede gafele si absurditatea, suprapune deasupra un filtru moral. Nu o poate schimba si nici nu o acuza. O povesteste. Nu se oripileaza, nu este scarbit, nu este revoltat. Un bun inceput pentru cei care vor alt gen de umor. Un adevarat ghid introductiv in tainele umorului britanic.

Fireste ca pana la sfarsit nu vor scrie nimic. Dar asta era clar de la inceput, nu ?