“1 din 150 de copii au o tulburare din spectrul autismului, peste 30.000 fiind acum afectati in Romania. La acestia se adauga tinerii si adultii cu autism, precum si familiile acestora. Pentru toti acestia lipsesc serviciile ce le sint atit de necesare. Autism Romania face eforturi pentru a crea servicii pentru aceste persoane si face actiuni de constientizare a clasei politice romanesti pentru ca aceasta sa ia masurile necesare pentru a schimba situatia existenta.
Pentru a crea servicii pentru copii, tineri si adulti cu autism, ne bazam sprijiinul prietenilor nostri, pe generozitatea donatorilor, a sponsorilor.
Va rugam sa ne sprijiniti si dvs. directionind 2% din impozitul pe venit ce il datorati statului catre Autism Romania-Asociatia Parintilor Copiilor cu Autism”.
8 comments:
Eu optez pentru alta varianta, anume angajamentul de a plati x perioada sedintele de terapie ale unui copil cu autism, sau alte cheltuieli, cum ar fi formarea persoanelor care se ocupa de terapia copilului (cu specificatia sa fie angajate in procesul de recuperare).
In rest, pe 2 aprilie a fost Ziua de Constientizare a Autismului. Nu stiu daca s-a organizat ceva... parca se dorea la Tineretului, in parc, expunerea anumitor lucrari facute de copiii autisti.
Oricare dintre variante e ok. Stiu ca ei se ocupa si de adolescenti si adulti cu autism, unde recuperarea este practic imposibila. Oricum, la noi nu exista practic nimic. Sau, daca vrei neaparat, duci copilul la ludoterapie doua ore pe saptamana. Atat. Statul nu iti mai ofera nimic, te descurci singur cum poti.
Nici macar nu am stiut ca pe 2 aprilie a fost asa ceva. Mediatizare puternica, nu gluma.
Eu cred ca de-aici ar trebui sa se incepa, de la 2 aprilie, ca oamenii nici macar nu stiu ce-i autismul (nu ce este el, ca tulburare, ci ce este el ca dificultate in viata unui copil sau a unei familii).
Statul nu ajuta, iar familia trebuie singura sa se indrepte catre cabinetele particulare, daca gasesc unele care sa se ocupe si care sa aiba specialisti in cunosinta de cauza- si evaluatori buni, pentru ca totul pornest de la evaluarea corecta. Sau, evident, formula clasica in care terapeutii vin acasa la copil, si lucreaza cu el.
Dar, ideea e ca efortul pica exclusiv pe umerii ai parintilor.
Ce mi se pare iaras grav si dureros este ca pentru acesti copii, viitori adulti, nu exista nu sistem de integrare profesionala. Dar aici intervin si alte variabile, cum ar fi competenta terapeutilor, realismul familiei.
Oricum, subiect vast. Vast si trist.
Ah, inca un lucru: cred sau, ma rog, mi-ar placea, ca aceste campanii sa fie mult mai vizibile si sa se axeze pe ceea ce POT face copiii autisti, pe ceea ce aduc special si diferit, sa se vada ca exista, totusi, sperante si posibilitati, chiar daca limitate, de recuperare, si ca trebuie sa fie ajutati. Laolalta cu dramele trebuie spuse si povestile de succes.
Oricum noi ca popor suntem cam batuti de soarta; tindem sa minimalizam problemele altora, fiind mult prea absorbiti de ale noastre, personale, asa ca schimbarea de tonalitate cred ca e binevenita.
Feeria : stiu, mai ales cand esti direct afectat vezi lucrurile cu totul altfel. Dar dupa socul initial esti fortat sa te ridici si sa mergi mai departe, pentru ca asta este singura sansa. Familiile rezista greu, si nu doar financiar. Rata divorturilor este enorma, abandonul, certurile, alcoolismul, toate se aduna peste problemele copilului.
Ideea este sa ai noroc in partener si sa-ti fie un sprijin. Si, mai ales, sa dai de un terapeut bun, oricat ar costa.
E un subiect foarte dureros si foarte real pentru cei implicati. Dar ignorat de restul.
Feeria : imi permit sa iti recomand si altheate.blogspot.com, acolo vei gasi atat ce am reusit noi sa facem, cat si linkuri la alte bloguri/site-uri. Oricum, mai e foarte mult si nu stiu cat de mare va fi succesul. Ceea ce nu inseamna ca renuntam.
Ma voi uita, multumesc pentru recomandare!
E greu atunci cand un parinte lupta saptamani intregi pentru ca micutul sa se uite macar in ochii lui. Iar cand e singur, cu o familie descompusa, fragila, e cu atat mai greu.
(Am ajuns la concluzia ca normalitatea, normalitatea aia statistica, plicticoasa, deloc speciala, fara brizbrizuri si zorzoane, este... geniala!)
Feeria : uneori si eu ajung sa doresc o normalitate simpla si bucolica, dar din pacate e imposibil. Se munceste enorm, dar cand apar primele progrese e extraordinar, merita toate eforturile.
Post a Comment