Dino Buzzati : O dragoste

Marin Preda scria la un moment dat ca un barbat indragostit e un barbat ce tine in mana un cablu de inalta tensiune, si oricat ar incerca sa se zbata si sa se salveze, nu poate. Ma rog, parafrazand. Eroul din « O dragoste », arhitectul Antonio Dorigo, un barbat trecut binisor de prima tinerete si apropiindu-se de cinci decenii de existenta si succes, ajunge intr-o situatie identica. Rafinatul si elegantul Dorigo prefera compania fetelor frumoase, mult mai tinere si mereu altele, prostituate pe care le cunoaste si poseda pasager in stabilimentul doamnei Ermelina, politicos camuflat sub numele de « salon de croitorie ». Un elegant apartament, undeva in Milano, intre zidurile caruia Dorigo are mereu parte de alte si alte fete, altfel aproape inaccesibile, pentru sume pe care le considera ridicol de mici.

Acolo, inconjurat de pereti pe care se lasa admirate doua surprinzatoare reproduceri de Breugel cel Batran, Dorigo isi traieste minim saptamanal o sexualitate ieftina, comoda si deosebit de placuta. Este un privilegiat. Obtine doar ceea ce isi doreste, un meniu variat si pe placul lui, perfect pentru un gurmand erotic deosebit de burghez, relativ conservator si incapabil sa se ataseze mai mult, ca un etern celibatar misogin. Totul pana cand apare Laide, micuta si delicata balerina la Scala (cel putin oficial), o prostituata tanara, plina de o perversa vitalitate, nou intrata in « echipa » discretei doamne Ermelina. Laide este initial un capriciu, o joaca, diferita de femeile cu care se obisnuise Dorigo. Planturoase, energice, sufocante, cu forme pline, in contrast frapant cu fizicul aproape nimfetic al micutei balerine. La inceput o curiozitate, o femeie-adolescenta ce ii ofera altceva, Laide devine treptat preferata.

Si in locul unei relaxari, a unei ejaculari platite cu firesti variatiuni, intalnirea lui Laide devine o necesitate la fel de dureroasa si urgenta ca o tigara buna, apoi ca hrana zilnica, transformandu-se intr-o obsesie identica celei a morfinomanului. Spre surprinderea sa, Laide devine prin excelenta femeia, o iubire tarzie si sufocanta de care Dorigo nu mai poate sa scape. Acel ceva de lolita, acea perversitate ingenua, felul in care Laide se joaca in fiecare clipa, evitandu-l si chemandu-l, totul il face pe altadata amuzatul si indiferentul arhitect sa devina un sclav fericit.

« O dragoste » este, pana la urma, povestea dramatica a unei obsesii. Dorigo ajunge sa o intretina pe Laide, ii satisface toate capriciile, isi cheltuie banii, nervii si energia pentru ea, accepta aproape cu o umilita fericire sa fie inselat, mintit, pacalit, jignit si abandonat pentru un timp. Este doar o jucarie. De la prostituata-obiect, de la femeia platita si folosita pentru un singur scop, Laide devine stapana care ordona, dispune, cere si porunceste, aruncand din cand in cand cate o firimitura de atentie. Este femeia care stie sa isi foloseasca sexul ca o arma catifelata si necrutatoare. Dorigo nu doar ca nu poate sa se desprinda de cablul de inalta tensiune, il apuca si mai zdravan si il strange pana cand tot corpul i se carbonizeaza, pentru ca nu mai gaseste nici o fericire mai mare. Si chiar daca finalul nu este in aparenta tragic – sinucidere sau omor pasional cu lux de amanunte – este cumplit, pentru ca arhitectul indragostit se pierde pe sine definitiv.

Un roman in cheie clasica, o poveste de dragoste ce initial mi s-a parut tare ciudata pentru Buzatti. Eram obisnuit cu stilul si temele din Monstrul Colombre, din Marele portret, pentru mine Buzzati este prin excelenta un autor fantastic. O dragoste e o alta fateta, o alta abordare si, pana la urma, un alt Buzzati. Chiar daca tema nu este foarte originala, felul in care Buzzati intelege sa o abordeze – ca un scriitor mare si ca un exercitiu de scriitura – face din O dragoste o carte foarte buna. Mi-a placut si o recomand.