Stephen King : Mobilul

Pe 1 octombrie, intr-un an neprecizat, toate mobilele din lume (aparent) primesc un semnal. Semnalul. Inceputul unei lumi noi. Este suficient sa deschizi mobilul si sa vorbesti, pret de cateva secunde. Te transformi intr-o monstru, un zombie extrem de agresiv (similar celor din 28 Days Later si continuarea prea putin inspirata), care ucide fara sa ezite pe oricine ii iese in cale.

Intreaga civilizatie se prabuseste in cateva secunde, orasele sunt pline de cadavre si telnebuni in plina criza. Musti, lovesti, te hranesti cu celalalt. Singurii (putini) care scapa sunt cei care nu aveau mobile sau care nu le-au folosit. Daca ai avut nesansa sa ii suni pe cei dragi cand a inceput cosmarul, pentru a te asigura ca sunt bine, ai pierdut. Si ei, daca au raspuns. Inadaptatii care nu au urmat moda sunt, pentru moment, norocosii. Eroul principal, Clay Riddell, un desenator de comixuri, e unul dintre norocosii care se trezesc in minunata lume noua. Haos. Impreuna cu alti doi supravietuitori - Alice si Tom - reuseste sa scape dintr-un Boston distrus de explozii si telnebunii. Inspirata traducere, buna sintagma pentru noua specie care a inlocuit umanitate. Clay vrea sa-si regaseasca sotia si fiul, pierduti undeva in nord. Alice vrea doar sa supravietuiasca si sa fie aparata. Tom are nevoie de cineva alaturi de el. Sfarsitul lumii naste prietenii neasteptate. Si pe masura ce se intalnesc in exod cu mici grupe de supravietuitori, cei trei isi dau seama ca ceva se schimba in comportamentul telnebunilor. Lumea contemporana s-a daramat ca un sufleu vechi, in momentul in care nu s-a mai putut comunica. Si de-a lungul drumurilor sunt sute, mii, zeci de mii de mobile strivite.

Stephen King a avut mereu talentul de a prelua si reinterpreta un subiect vechi intr-o cheie noua. In Salem's Lot a reusit sa redea un suflu proaspat mitului vampirului, desi de la Dracula si Bela Lugosi nu parea ca se mai poate. In Povestea lui Lisey a readus spatiul magic si imaginar al refugiului din copilarie, in Misery fanul dement, in Christine dragostea obsesiva pentru masinarie, in Firestarter si Carie s-a jucat cu telekinezia si misterele sale, in IT a accentuat fireasca groaza de clovni cu Pennywise (poate cel mai bun roman semnat S.K.), in Sometimes They Come Back ne-a adus aminte de colegii draguti care ne placeau atat de mult, in Pet Sematary te-a facut sa iti fie teama de motanul tau, in Cujo de catelul din vecini.

Cumva, de fiecare data ia o tema deja obosita si o transforma in altceva. De efect. Genial este cum adesea porneste de la ceva uzual, de la ceva de zi cu zi, de la ceva aparent banal sau, dimpotriva, util si chiar iubit. Si transforma acel ceva intr-un cosmar. De data asta e vorba de mobile. Cunosc oameni dependenti de mobil, cu doua-trei-patru prin buzunare. Vorbesc numai de tehnologii, abonamente, reduceri, etc, etc. Fara mobil ar muri in cateva minute, ca puii de vrabie cazuti din cuib. In Mobilul ar fi murit instant. Plus ca nu ar fi rezistat sa nu sune.

De la o zi la alta telnebunii devin mai putin violenti, se ataca intre ei rar, dispar noaptea si calatoresc doar ziua, se organizeaza in "carduri" si isi continua calatoria, chemati de un semnal misterios si inaudibil pentru "normali". Organizandu-se in grupe, se indreapta cu totii intr-o singura directie, incep sa foloseasca unelte primitive, incep chiar sa ii ignore pe oamenii pe care ii vazusera nu demult ca prada. O stranie inteligenta de grup pare sa ii dirijeze, ca si cand toata memoria identitara, care ii integra in specia veche, s-a sters. Ca un hard formatat, pe care cineva nestiut reinstaleaza un program. Asemeni albinelor sau furnicilor, toti acesti zombies nascuti de mobile isi formeaza o constiinta comuna, un singur scop necunoscut si functioneaza ca o societate. Mai mult, telnebunii sunt pasionati si de muzica. Muzica veche in general, dar felul in care o produc si o emit este stupefiant. Dar, de ce sa nu o spun/scriu, terifiant de interesant. Iar cand cei trei, cu aliati de moment, reusesc sa distruga un astfel de "card", sute de telnebuni surprinsi intr-o nocturna auditie, represaliile conduse de un diform barbat de culoare, Sfartecatul, plin de rani cumplite si actionand ca un lider, sunt cumplite. Un razboi intre normali si telnebuni dupa toate regulile. Doar ca telnebunii comunica prin telepatie si au un scop final de care Clay se teme, desi doar il intuieste. Telnebunii au normele lor, au formele de comunicare, apar mesaje misterioase ca niste graffiti ce marcheaza calatori, normalii primesc viziuni stranii.

Incep visele, incep premonitiile, incep intalnirile cu ceilalti normali care acum ii privesc drept renegati, pana cand Clay reuseste sa isi gaseasca fiul (transformat si el in telnebun) si putinii supravietuitori care avusesera curaj sa lupte trebuie sa aleaga intre ultima lupta si transformarea finala. Cand esti pus in fata majoritatii absolute si ti se ofera sansa de a te integra, de a nu mai fi altfel, de a apartine unui loc, tentatia este colosala. Ca in Invasion of the Body Snatchers. Clay poate sa aleaga sa devina si el un telnebun, e aproape o convertire religioasa, si poate fi alaturi de fiul sau, distrus de misteriosul semnal si transformat intr-un animal speriat. Finalul a fost aproape ca cel din Cimitirul Animalelor. La fel de bun. Doua posibilitati, fiecare cu lumea sa.

Ideea de zombie apocalypse nu e noua, cu siguranta. Daca esti fanul filmelor horror (sinceri sa fim, ca suntem intre noi, majoritatea de categorie B) ai vazut sigur circa 74,3 productii de gen, mai bune sau mai rele, in afara clasicelor gen Night of the Living Dead (si remake-ul este foarte bun, la fel si restul seriei Romero) sau Return of the Living Dead (seria mea de suflet) ori excelentul 28 Days Later. Clasicele genului. Doar cateva exemple. Spaima ciumei se pare ca a marcat gandirea noastra creativa. Ciuma ii transforma pe cei dragi intr-un pericol, in monstri care trebuiau distrusi, in Ceilalti. Filmele au prezentat cate un viitor posibil in care omenirea este aproape distrusa de morti-vii care ies noapte din morminte, contaminati cu substante chimice misterioase sau chemati de ritualuri necromantice, ori infectati de un microb scapat din laboratoare secrete. Stephen King schimba un singur detaliu, dar esential. Deschizi mobilul si creierul tau se sterge.

Am avut primul mobil undeva prin 2005. Nu pentru ca as fi vrut, era mobil de serviciu si cam obligatoriu. Ca optionalele in facultate. Cand nu am mai avut, nu i-am dus lipsa. Nici acum nu am mobil. Si nici nu mai vreau sa am. Daca nu vreau sa fiu gasit, ce rost are ? Si in romanul asta de Stephen King as fi scapat de Semnal si aveam sanse - mici - de supravietuire. In continuare cred, sustin si semnez ca Orasul BantuIT este cel mai bun roman S.K. Dar si Mobilul a fost bun.