Mircea Cartarescu : Frumoasele straine

Habar nu aveam ca urmatorul Cartarescu avea sa cuprinda trei povestiri aparute in Sapte seri. Ma rog, nici nu cred ca am rasfoit vreodata Sapte seri. Ma asteptasem fie la ceva ramas din universul halucinant al Orbitorului, fie la o continuare, fie si in alta cheie muzicala, a deja celebrului "De ce iubim femeile". In treacat fie spus, volum care nu m-a atras catusi de putin. In Frumoasele straine Mircea Cartarescu incearca un alt registru, cel al literaturii confesive si amuzante, "road movies", dupa descrierea editurii. Un experiment. Cat de reusit... asta e deja o alta poveste.  Sincer sa fiu, la prima lectura m-a dezamagit, pornisem cu alte asteptari. Numai ca la recitire, luand Frumoasele straine doar ca ceea ce este, relaxat, nu mi-a parut rau.

Din pacate debutul nu este in forta, asa cum sperasem. Prima nuvela, Antrax, este si cea mai slaba si lipsita de umor. Trist pentru un volum in care ar trebui sa regasim, dupa descrierea de pe coperta a patra, umor, satiric si grotesc. O poveste care pedaleaza in gol pe vechea psihoza a scrisorilor cu antrax, cateva portrete fortate de anchetatori si un portret epistolar al unui artist nouveau-style, imbinand eructatiile glandulare cu arta postmoderna peste poate. Nimic special. A doua, Frumoasele straine sau Cum am fost un autor de duzina, carnea macra a volumului, e o consistenta dare de seama a scriitorului roman ales sa participe, alaturi de alti 11 - Dirty Dozen - la experienta vestului vienez prin Belles Etrangeres. De aici motorul incepe sa functioneze asa cum trebuie.

E o radiografie atat a psihologiei scriitorului de succes - pentru ca alaturi de M.C. ii regasim aici pe altii, nume cunoscute, priviti dincolo de coperta a patra, cu glumele lor, cu tabieturile lor, cu obsesiile lor - cat si a sentimentului romanesc in strainatate. Dincolo de sansa ca Occidentul sa te descopere ca scriitor, esti un fel de vedeta in turneu. Esti plimbat de organizatori pe la serate si recitari, la emisiuni de radio si intalniri cu fotografi sariti, descoperi gastronomia locala si ochii mari ai celor din public, te simti un rasfatat al sortii si te feliciti ca undeva, candva, ti-a spus dracu' sa te faci scriitor. Italia, Austria, Franta, toate te asteapta ca pe un fiu ratacitor, esti impreuna cu alti scriitori pe care ii admiri, ai ajuns pana aici, ai cucerit lumile existente si alergi spre cele posibile. Esti o vedeta. Publicul mai are putin pana sa te adore, femeile te doresc, vor sa iti devore paginile, volumele, opera, pe tine. Si atunci, in tumultul vienez sau in farmecul italian, in fata publicului, intelegi.

Toti te privesc ciudat, ca pe o fiinta exotica, aidoma girafei lui Preda. Si pe tine, si pe ceilalti. Pentru ei tu esti un scriitor de care n-au auzit, venit dintr-o tara care ar putea sa existe, cu Ceaucescu, Comaneci si Dracula. Unde nu se stie daca ai veceuri si telefoane, alfabet si moneda. Nu altfel trebuie sa se fi simtit salbaticii, reali sau nu, plimbati cu un secol si ceva in urma de circurile ambulante si prezentati ca "omul-maimuta din padurile intunecate ale Tanzaniei" sau "femeia-sirena din Atlantida". Scriitorul-roman, din zona aia a hartii unde e mereu intuneric. Un fel de faceti poza cu maimuta. Este poate cel mai putin amuzanta parte a cartii, tragica, suntem in continuare strainul zdrentaros si famelic, necivilizat si agresiv, aratat ca un "freak" din filmul lui Tod Browning. Sa razi ? Sa plangi ? Cartarescu alege sa rada amar, sa zambeasca trist, sa gaseasca ce este frumos si comic din aceasta calatorie. Pentru ca aceasta este esenta nuvelei, dincolo de a fi un jurnal si o experienta, cu siguranta, fascinanta. Inca suntem departe de ceilalti, inca suntem exotici, inca suntem, chiar si prin scriitori, diferiti. Chiar si momentele comice - si sunt cateva - sunt marcate de aceasta stare. 100 de proiecte "culturale" nu vor putea sa schimbe starea asta. E nuvela in care Mircea Cartarescu este sincer, descriptiv si furios. Sunt si personaje ori pasagii memorabile, si ei au nebunii si escrocii lor, si ei au pseudo-scriitorii lor.

Cea de a treia nuvela, scurta Bacoviana, este si cea care salveaza volumul ca o culegere umoristica. Este vie, pe alocuri de un haz absurd, radiografie crudela a vietii noastre scriitoricesti de ani '80, inca valabila si astazi. Mi-a placut cel mai mult. Un Mircea Cartarescu pierdut in ceata anilor '80, cu frumusetea lor cenusie si astazi voalata, tanar, famelica si aflat la portile succesului, traieste in vechea sa singuratate halucinanta, asteptand o stire, o prezenta, o vorba de la altcineva. Pana cand in cutia de scrisori poposeste mesajul unui autor obscur din Bacau, un scriitor genial si anonim printre miile de alti scriitori romani geniali si anonimi, pe care nu ii citeste nimeni si de care, pana la urma, nici nu ar avea de ce sa ii pese cuiva. Un anume Ciubotaru, care il invita pe numitul Mircea Cartarescu in urbea cu ploi mucede, in toamna spre iarna lui '84, pentru o sezatoare literara la Casa de cultura, urmata implicit de potol, alcool si eventual o scurta si nocturna perioada de rut pentru autorul volumelor Poeme de amor si Faruri, vitrine, fotografii. Incercand sa scape de sine, Cartarescu fuge intr-un tren mizer - o, atat de departe de trenul care sta gata sa plece al unui alt poet - inconjurat de muncitori, babute si nasi, pentru a descinde intr-un Bacau din care pana si Bacovia ar fi fugit oripilat. Pentru ca nici in cele mai sumbre viziune ale domnului Vasiliu nu aparea un Bacau proletar si mizerabil ca cel din Bacoviana. Recuperat flamand si inghetat, Cartarescu se lasa tarat de noii sai prieteni la o seara culturala, pentru amatorii fini de poezie, in fata unui public aproape inexistent. Noapte-horror. Fata mult-visata nu are pe vino-ncoace, are in schimb o recolta serioasa de acnee. Si in loc de pastravi la gratar, purcelusi torizi cu mar in gura si friptane, eroul este pus sa descopere obiectivele turistice noaptea si are chiar sansa unei partide de amor platit. Si descopera lumea scriitorilor pe care nu-i citeste nici familia, dezgustati de Nobel, sobolani literaturizati fara nimic din Firmin, convinsi ca sunt doar geniali si nu alcoolici ratati, fierti de ura si venin. Lume burlesca, din care nu mai stie cum sa fuga. Cea mai buna parte a Frumoaselor straine, un M.C. de exceptie. Recomand sa incepeti direct cu asta. Si lucrurile nu s-au schimbat de atunci.

Daca ti-a placut De ce iubim femeile sau vrei sa citesti un Cartarescu light, de vara, usor si nu lipsit de umor, desi adesea amar, Frumoasele straine merita. E un volum usor de citit, are momentele sale amuzante (a treia nuvela e chiar foarte buna) si este o invitatie de a-l cunoaste mai bine pe omul din spatele scriitorului si o imagine sintetica a lumii literare adevarate, dincolo de poza, lansari, targuri de carte si chermeze. Vezi dincolo de ceea ce ti-ai imaginat citind un autor sau altul, si iti dai seama ca nu prea e asa cum sperai. Mai mult cum te temeai. Recomand dupa ce s-au citit toate celelalte.