12 Aug 2012

William Peter Blatty - Exorcistul

Publicat in Suspans, nr 25, cu titlul Groundbreaking Horror

De la carte la film

Sunt cărţi care au intrat nemeritat într-un con de umbră din cauza ecranizărilor mult prea reuşite. Când vine vorba de Stephen King, spre exemplu, Green Mile, Stand By Me sau Shawshank Redemption sunt celebre datorită versiunilor cinematografice, şi chiar ar fi interesant de ştiut câţi au avut curiozitatea de a citi şi povestirile originale, eventual fără să fi fost pasionaţi de King. Picnic la marginea drumului e un exemplu deja clasic. Portocala mecanică, un altul. Dracula şi Frankenstein, două titluri deja mitice fără de care goticul şi, prin extensie, subcultura horror ar fi cumplit de sărace şi chiar diforme, sunt cunoscute mai curând datorită filmelor din anii 30, cu Bela Lugosi şi Boris Karloff. Filme care şi-au permis anumite libertăţi creative. Şi lista poate continua. Exorcistul, capodopera din 1971 semnată William Peter Blatty, ce a readus în imaginarul public atât fascinaţia posedării de către Diavol şi misterioasele rituri de alungare a acestuia, cât mai ales silueta sumbră a demonului Pazuzu, se încadrează perfect în această categorie. Un roman şocant şi surprinzător de bine vândut pentru subiectul abordat, Exorcistul avea să devină cu adevărat un bestseller şi un candidat sigur pentru lista celor mai controversate cărţi odată cu remarcabila ecranizare din 1973, regizată de William Friedkin şi considerată astăzi, după aproape patru decenii, un titlu de referinţă în istoria genului horror şi în istoria cinematografiei secolului trecut.


Friedkin a ştiut perfect, pornind de la scenariul semnat tot de Blatty, într-una din acele rare colaborări reuşite, în ciuda tensiunilor, să creeze un film mai bun decât cartea. Ceea ce este de cele mai multe ori o sarcină imposibilă. A contat autenticul caracter cinematografic al cărţii, dar şi intuiţia lui Friedkin de a construi o poveste terifiantă, oribilă, demonică. Şi, din păcate, respectând regula prea adesea uitată ce spune că forţa cinematografului este, la nivelul mentalului colectiv, mult mai mare decât cea a cărţii, a făcut ca versiunea originală a poveştii lui Pazuzu şi a posedării micuţei Regan MacNeil să treacă pe locul doi. Un film prea bun. Păcat, pentru că şi romanul lui Blatty este remarcabil şi, chiar dacă va împlini nu peste mult timp jumătate de secol, rezistă surprinzător.

Descoperindu-l pe Pazuzu

Când bătrânul preot Lankester Merrin găseşte o stranie amuletă înfăţişându-l pe temutul demon sumerian Pazuzu, undeva pe un şantier arheologic din nordul Irakului, înţelege că este doar unul dintre semnele tot mai numeroase. Pazuzu, un mister chiar şi pentru Biserica Catolică, destinat mai curând cercetătorilor care văd în el un simplu mit. Merrin s-a mai confruntat cu Pazuzu. Ştie că viziunile tot mai dese şi mai terifiante sunt semnul că demonul a găsit din nou o cale de a se întoarce. Nu peste mult timp va afla că micuţa Regan, fiica unei actriţe de relativ succes din Georgetown, suferă din cauza unor crize misterioase. Regan este genul de fetiţă adorabilă, cu o relaţie destul de bună cu mama, cu un prieten imaginar, angelică şi la câţiva paşi de adolescenţa ce o va schimba, cu siguranţă, într-o micuţă şi frumoasă domnişoară. Crizele sunt tot mai dese, cu stări de leşin, dureri inexplicabile, stranii fenomene tip poltergeist. Se fac teste pentru cancer, se crede că este o formă rară de schizofrenie sau o altă tulburare psihică misterioasă. Treptat, Regan este cucerită şi dominată de altceva, de altcineva, o personalitate misterioasă pe care nimeni nu o poate justifica ştiinţific. Ideea unei posesiuni demonice este absurdă şi primitivă pentru o mamă teribil de modernă şi având ca singură certitudine ştiinţa şi materia. Apelează la părintele Damien Karras, aflat în plină criză a credinţei, iniţial ca la un psihiatru. Ulterior, Karras înţelege că nu este vorba de schizofrenie, ci de un caz autentic de posesiune demonică. Alături de mult mai experimentatul părinte Merrin, Karras încearcă să lupte cu un demon, primul cu care se confruntă, o inteligenţă rece şi batjocoritoare, ce a transformat-o deja pe Regan într-un monstru.

Romanul lui Blatty a fost atunci un şoc, pentru că simpla idee a posedării unei fiinţe umane de către Diavol părea de mult timp o simplă legendă în mediile catolice sau, cel mai adesea, o poveste senzaţionalistă bună pentru paginile tabloidelor, tronând între o nudă şi ieftină frumuseţe a zilei şi vreo dezvăluire mondenă. Pentru prima dată ideea posedării demonice – şi mai ales a unui copil – venită după isteria declanşată de filmul lui Polanski, Rosemarys Baby, devenea un subiect şocant, dificil de ignorat, dar vandabil. Mai mult, autorul a introdus numeroase scene – mult mai şocante în carte decât în film, doar aparent paradoxal – care au stupefiat şi îngrozit. De la scena masturbării cu un crucifix la dialogurile dintre Regan/demon şi cei doi preoţi, amestec de umor negru, obscenitate şi blasfemie care a revoltat destui cititori, de la transformarea graduală a lui Regan într-o posedată, prezentarea detaliată a exorcizării, Blatty nu a evitat absolut nimic, nu a fost pudic sau reticent, nici ca imagine, nici ca fir epic, şi mai ales nu ca limbaj. Şi, din fericire, tălmăcirea românească respectă foarte bine originalul, cu un anumit curaj care m-a surprins plăcut acum mulţi ani, la prima citire. Mai mult, din punct de vedere al complexităţii narative cartea aduce mult mai multe detalii şi scene decât pelicula omonimă, explicând şi desluşind mai bine elemente şi momente aparent ceţoase şi chiar ininteligibile. Aducând în prim-plan ideea unui copil posedat, Blatty lupta împotriva unor tabuuri foarte puternice, iar componentele sexuale, omniprezente în fazele de început ale posedării, au avut efectul pe care l-a avut Lolita lui Nabokov, dar în dulcele gen horror. Felul în care Pazuzu (dacă acceptăm că acesta era demonul) se joacă, într-o fină şi sadică tortură psihologică, reuşind să găsească punctele slabe ale celor din jur şi să lovească repetat, cu o plăcere ascendentă, construieşte în mintea cititorului o tensiune palpabilă, sufocantă. Este unul dintre cele mai interesante personaje prezente vreodată într-un roman de gen, acest amestec de angelic şi demonic, lipsa de limite, dorinţa de a distruge şi pasiunea de a ataca nu atât persoana fizică a celor doi preoţi, cât mai ales credinţa lor.

Exorcistul nu este genul de horror pe care l-ai recomanda cuiva în căutarea unei poveşti uşurele, eventual un thriller light. O carte despre care nu s-a vorbit suficient, în ciuda impactului pe care l-a avut şi a faptului că rezistă miraculos în timp. Şochează, după un început destul de lent şi o arhitectură epică ce te-ar duce cu gândul la un banal roman cu o casă bântuită ori o repetitivă fetiţă cu puteri paranormale. Şochează ducând totul la extrem, şi atunci era chiar limita finală pentru o carte ce era totuşi difuzată în librării şi nu devenită obiect de contrabandă. Recomandată, excelentă fiind.

14 comments:

Joanne Joan said...

interesant....unde as putea gasi cartea?

Joanne Joan said...

interesant....unde as putea gasi cartea?

Joanne Joan said...

interesant....unde as putea gasi cartea?

Joanne Joan said...

interesant....unde as putea gasi cartea?

Joanne Joan said...

interesant....unde as putea gasi cartea?

Joanne Joan said...

interesant....unde as putea gasi cartea?

Joanne Joan said...

interesant....unde as putea gasi cartea?

Joanne Joan said...

interesant....unde as putea gasi cartea?

Joanne Joan said...

interesant....unde as putea gasi cartea?

Joanne Joan said...

interesant....unde as putea gasi cartea?

Joanne Joan said...

interesant....unde as putea gasi cartea?

Joanne Joan said...

interesant....unde as putea gasi cartea?

Joanne Joan said...

interesant....unde as putea gasi cartea?

Joanne Joan said...

interesant....unde as putea gasi cartea?

Post a Comment

Share This