Stephen King : Dintr-un Buick 8

N-am inteles niciodata fascinatia unora pentru masini. N-as putea sa enumar mai mult de cinci marci, poate sapte, si din astea una este veterana Dacie, pentru ca au avut-o si ai mei pe vremuri. Nu recunosc modelele, nu mi se pare nimic interesant la ele, sa ma duci la o reprezentanta celebra e ca si cand m-ai duce la meci. Nu inteleg. Si nu regret.

Singurele masini interesante sunt cele posedate, intr-un fel sau altul, si doua dintre ele le-am gasit la Stephen King. Prima care imi vine acum in minte este celebra Christine, dintr-un roman care va fi mereu special pentru mereu, poate si unde a fost unul dintre primele King-uri. A doua ar fi un Buick 8, mai exact un 1954 Buick Roadmaster (nu stiu, transcriu). Dintr-un Buick 8. Carte pe care am inceput-o fara prea mari asteptari, si care in final s-a dovedit o surpriza placuta si un bun roman necunoscut de King.

Spre deosebire de Christine - vreau, nu vreau, revin mereu la Arnie Cuningham si Roland LeBay - acest Buick 8 apare intr-o benzinarie prafuita din Pennsylvania, intr-o zi de vara, condus de un straniu personaj, imbracat intr-un trenci negru, purtand o palarie mare, cu obrazul alb, ochi negri si mari, o suvita de par ivindu-se pe frunte. Si un accent ciudat. Un tribut adus imaginilor cliseistice de spioni din Razboiul Rece. Sau mai curand extraterestrilor din filmele clasice ale anilor '50, cand nu se stia prea bine daca sunt inventie sovietica sau creaturi agresive, puse pe cucerire si insamantarea pamantencelor. Iar cand soferul-spion-extraterestru posibil dispare, masina ajunge in proprietatea micutei sectii de politie din oras. Un alt dosar nerezolvat de disparitie si un Buick 8 inchis intr-un garaj darapanat. O masina frumoasa, lucioasa, cu o grila ca un crocodil. Numai ca in timpul anchetei noii proprietari isi dau seama ca e doar un decor, o butaforie, o masina de vodevil. Volanul nu se invarte, instrumentele de bord sunt doar lipite, nu exista nici macar o firimitura in interior. Nu exista amprente de nici un fel, nu exista nici macar un fir de praf pe cauciucuri, o pietricica, nimic. Sapte becuri cromate in loc de opt, un sistem de esapament din ceva asemanator sticlei. Si, asemeni lui Christine, Buick-ulse poate repara singur atunci cand este lovit, ranit, zgariat. Mai mult, in ciuda temperaturii sufocante de afara, in garaj temperatura este surprinzator de scazuta. Iar cand scade sub 50 de grade Fahrenheit... incepe si furtuna.

Explozii orbitoare de lumina albastra, purpurie, verde, incandescente, sunete si imagini de o fractiune de secunda, vuiet de furtuna indepartata atunci cand afara este cald si frumos, frig si de fiecare data teroare ca masina va exploda, totul izvorand din Buick-ul care se comporta ca o masinarie misterioasa, ca un motor pus in functiune din senin sau dupa reguli haotice. Si periodic, din portbagaj ies fiinte diforme, de la cele minuscule la cele mari, ca niste lilieci umanoizi, duhnind ingrozitor a putreziciune, respirand si incercand sa reziste un timp in lumea noua, inainte de a muri. Si putrezi. Obiectele si fiintele puse in Buick, in perioadele de acalmie, dispar. La fel si oamenii care au ghinionul sau curajul de a ramane in garaj dupa inceputul furtunii. Si incet-incet, falsa masina aparuta de niciunde devine secretul cel mai important al sectiei provinciale. Masina este o poarta spre alta lume, o poarta prin care poti sa treci sau poti sa vii o singura data. Si care emana o putere misterioasa, o putere rea, ca o malura diforma. Si fiecare nou venit considerat demn de incredere ajunge sa afle povestea Buick-ului. Pentru ca intregul roman este, pana aproape de sfarsit, o lunga rememorare in fata neofitului a acestui secret. Iar neofitul poate sa accepte, poate sa taca, poate sa incerce sa uite. Sau poate, manat de razbunare si teama, sa incerce sa distruga masina si sa priveasca astfel pentru o clipa in lumea cealalta, ca printr-o fereastra uitata deschisa.

Ned Wilcox, al carui tata a fost ucis cu putina vreme in urma intr-un accident aparent banal, este neofitul care descopera de la veterani ca dincolo de patrule, rapoarte, incidente obisnuite si amenzi rutiere, viata din Troop D este dominata de acest secret. Acolo, intr-un garaj in permanenta supravegheat, este ceva care arata ca o masina din anii '50. Si acest ceva a fost urmarit, a adus in lumea aceasta de mai multe ori ceva, a luat oameni, animale si insecte, a declansat furtuni de lumina. Si nu a fost niciodata inteles. Se spera doar ca intr-o zi va ramane fara putere si se va distruge de la sine.

Dintr-un Buick 8 a fost un King surprinzator. E un tribut adus filmelor cu extraterestri de anii '50, cand te trezeai in frumoasele suburbii cu fiinte ucigase si diforme, folosind stravechea tema a dimensiunilor paralele - m-a dus cu gandul si la Povestea lui Lisey, cu acel spatiu magic si intunecat in care puteai ajunge, sau la Macroversul din Orasul Bantuit, cel cu Testoasa. Se reia dintr-un alt unghi tema masinii blestemate, de aceasta data poarta de intrare intr-o alta dimensiune, tema recurenta si poate cel mai bine tratata in The Mist (nuvela si filmul, ambele foarte bune). Ideea principala - preluata de la Lovecraft - e ca exista limite ale erorii pe care este mai bine sa nu le cunoastem, pentru ca nu stim cat de departe este capabila mintea omeneasca sa mearga in cosmar. Dar intr-un plan mult mai stiintific, exista lumi, reguli, creaturi si existente de care este mai bine sa nu stim absolut nimic, pentru a nu farama fragilul echilibru al spatiului nostru. Buick-ul este o poarta si o posibilitate intr-o astfel de lume.

Dio - We Rock

Mircea Cartarescu : Frumoasele straine

Habar nu aveam ca urmatorul Cartarescu avea sa cuprinda trei povestiri aparute in Sapte seri. Ma rog, nici nu cred ca am rasfoit vreodata Sapte seri. Ma asteptasem fie la ceva ramas din universul halucinant al Orbitorului, fie la o continuare, fie si in alta cheie muzicala, a deja celebrului "De ce iubim femeile". In treacat fie spus, volum care nu m-a atras catusi de putin. In Frumoasele straine Mircea Cartarescu incearca un alt registru, cel al literaturii confesive si amuzante, "road movies", dupa descrierea editurii. Un experiment. Cat de reusit... asta e deja o alta poveste.  Sincer sa fiu, la prima lectura m-a dezamagit, pornisem cu alte asteptari. Numai ca la recitire, luand Frumoasele straine doar ca ceea ce este, relaxat, nu mi-a parut rau.

Din pacate debutul nu este in forta, asa cum sperasem. Prima nuvela, Antrax, este si cea mai slaba si lipsita de umor. Trist pentru un volum in care ar trebui sa regasim, dupa descrierea de pe coperta a patra, umor, satiric si grotesc. O poveste care pedaleaza in gol pe vechea psihoza a scrisorilor cu antrax, cateva portrete fortate de anchetatori si un portret epistolar al unui artist nouveau-style, imbinand eructatiile glandulare cu arta postmoderna peste poate. Nimic special. A doua, Frumoasele straine sau Cum am fost un autor de duzina, carnea macra a volumului, e o consistenta dare de seama a scriitorului roman ales sa participe, alaturi de alti 11 - Dirty Dozen - la experienta vestului vienez prin Belles Etrangeres. De aici motorul incepe sa functioneze asa cum trebuie.

E o radiografie atat a psihologiei scriitorului de succes - pentru ca alaturi de M.C. ii regasim aici pe altii, nume cunoscute, priviti dincolo de coperta a patra, cu glumele lor, cu tabieturile lor, cu obsesiile lor - cat si a sentimentului romanesc in strainatate. Dincolo de sansa ca Occidentul sa te descopere ca scriitor, esti un fel de vedeta in turneu. Esti plimbat de organizatori pe la serate si recitari, la emisiuni de radio si intalniri cu fotografi sariti, descoperi gastronomia locala si ochii mari ai celor din public, te simti un rasfatat al sortii si te feliciti ca undeva, candva, ti-a spus dracu' sa te faci scriitor. Italia, Austria, Franta, toate te asteapta ca pe un fiu ratacitor, esti impreuna cu alti scriitori pe care ii admiri, ai ajuns pana aici, ai cucerit lumile existente si alergi spre cele posibile. Esti o vedeta. Publicul mai are putin pana sa te adore, femeile te doresc, vor sa iti devore paginile, volumele, opera, pe tine. Si atunci, in tumultul vienez sau in farmecul italian, in fata publicului, intelegi.

Toti te privesc ciudat, ca pe o fiinta exotica, aidoma girafei lui Preda. Si pe tine, si pe ceilalti. Pentru ei tu esti un scriitor de care n-au auzit, venit dintr-o tara care ar putea sa existe, cu Ceaucescu, Comaneci si Dracula. Unde nu se stie daca ai veceuri si telefoane, alfabet si moneda. Nu altfel trebuie sa se fi simtit salbaticii, reali sau nu, plimbati cu un secol si ceva in urma de circurile ambulante si prezentati ca "omul-maimuta din padurile intunecate ale Tanzaniei" sau "femeia-sirena din Atlantida". Scriitorul-roman, din zona aia a hartii unde e mereu intuneric. Un fel de faceti poza cu maimuta. Este poate cel mai putin amuzanta parte a cartii, tragica, suntem in continuare strainul zdrentaros si famelic, necivilizat si agresiv, aratat ca un "freak" din filmul lui Tod Browning. Sa razi ? Sa plangi ? Cartarescu alege sa rada amar, sa zambeasca trist, sa gaseasca ce este frumos si comic din aceasta calatorie. Pentru ca aceasta este esenta nuvelei, dincolo de a fi un jurnal si o experienta, cu siguranta, fascinanta. Inca suntem departe de ceilalti, inca suntem exotici, inca suntem, chiar si prin scriitori, diferiti. Chiar si momentele comice - si sunt cateva - sunt marcate de aceasta stare. 100 de proiecte "culturale" nu vor putea sa schimbe starea asta. E nuvela in care Mircea Cartarescu este sincer, descriptiv si furios. Sunt si personaje ori pasagii memorabile, si ei au nebunii si escrocii lor, si ei au pseudo-scriitorii lor.

Cea de a treia nuvela, scurta Bacoviana, este si cea care salveaza volumul ca o culegere umoristica. Este vie, pe alocuri de un haz absurd, radiografie crudela a vietii noastre scriitoricesti de ani '80, inca valabila si astazi. Mi-a placut cel mai mult. Un Mircea Cartarescu pierdut in ceata anilor '80, cu frumusetea lor cenusie si astazi voalata, tanar, famelica si aflat la portile succesului, traieste in vechea sa singuratate halucinanta, asteptand o stire, o prezenta, o vorba de la altcineva. Pana cand in cutia de scrisori poposeste mesajul unui autor obscur din Bacau, un scriitor genial si anonim printre miile de alti scriitori romani geniali si anonimi, pe care nu ii citeste nimeni si de care, pana la urma, nici nu ar avea de ce sa ii pese cuiva. Un anume Ciubotaru, care il invita pe numitul Mircea Cartarescu in urbea cu ploi mucede, in toamna spre iarna lui '84, pentru o sezatoare literara la Casa de cultura, urmata implicit de potol, alcool si eventual o scurta si nocturna perioada de rut pentru autorul volumelor Poeme de amor si Faruri, vitrine, fotografii. Incercand sa scape de sine, Cartarescu fuge intr-un tren mizer - o, atat de departe de trenul care sta gata sa plece al unui alt poet - inconjurat de muncitori, babute si nasi, pentru a descinde intr-un Bacau din care pana si Bacovia ar fi fugit oripilat. Pentru ca nici in cele mai sumbre viziune ale domnului Vasiliu nu aparea un Bacau proletar si mizerabil ca cel din Bacoviana. Recuperat flamand si inghetat, Cartarescu se lasa tarat de noii sai prieteni la o seara culturala, pentru amatorii fini de poezie, in fata unui public aproape inexistent. Noapte-horror. Fata mult-visata nu are pe vino-ncoace, are in schimb o recolta serioasa de acnee. Si in loc de pastravi la gratar, purcelusi torizi cu mar in gura si friptane, eroul este pus sa descopere obiectivele turistice noaptea si are chiar sansa unei partide de amor platit. Si descopera lumea scriitorilor pe care nu-i citeste nici familia, dezgustati de Nobel, sobolani literaturizati fara nimic din Firmin, convinsi ca sunt doar geniali si nu alcoolici ratati, fierti de ura si venin. Lume burlesca, din care nu mai stie cum sa fuga. Cea mai buna parte a Frumoaselor straine, un M.C. de exceptie. Recomand sa incepeti direct cu asta. Si lucrurile nu s-au schimbat de atunci.

Daca ti-a placut De ce iubim femeile sau vrei sa citesti un Cartarescu light, de vara, usor si nu lipsit de umor, desi adesea amar, Frumoasele straine merita. E un volum usor de citit, are momentele sale amuzante (a treia nuvela e chiar foarte buna) si este o invitatie de a-l cunoaste mai bine pe omul din spatele scriitorului si o imagine sintetica a lumii literare adevarate, dincolo de poza, lansari, targuri de carte si chermeze. Vezi dincolo de ceea ce ti-ai imaginat citind un autor sau altul, si iti dai seama ca nu prea e asa cum sperai. Mai mult cum te temeai. Recomand dupa ce s-au citit toate celelalte.

Colts - Gold Deluxe

Tutun oferit de JPB, alaturi de Colts American Mixture.

Un alt aromatic de productie recenta, Gold Deluxe vine intr-un pachet de 40 de grame, cu sigla marcii, un amestec putin umed de virginie si (cred) un pic de burley. Predomina tutunul auriu, potrivit numelui, cu taietura marunta, iar mirosul este suprinzator de slab, ceva intre ciocolata si caramel, prea putin definit. Oricum, mult mai putin aromatizat decat American Mixture.

Pus in pipa, se aprinde usor, arde bine, iar casingul dispare destul de repede in fundal. Mai ales dupa jumatate aroma artificiala se disipa in favoarea unui gust mai puternic de virginie clasica, destul de plat insa, ce se mentine pana la final. Dulceag, dar plat, usor de ignorat cand fumezi nu pentru a te delecta cu un tutun foarte bun, ci pur si simplu pentru un pic de nicotina. Care nici nu este foarte multa, din pacate. Mirosul in camera este placut, chiar atragator pentru nefumatori (desi a placut mai mult American Mixture). A ars bine pana la sfarsit, fara sa incinga pipa si fara sa intepe, ceea ce e un mare plus.

Concluzie : un tutun usor, mult mai apropiat de o mixtura naturala decat American Mixture si o introducere blanda si interesanta in domeniul virginiilor, pentru un incepator in ale pipei. Un aromatic mediu si bun pentru primii pasi. Pe urma ajungi sa descoperi mixturi pline de personalitate si mai interesante, si mi-e greu sa cred ca ai putea reveni la Gold Deluxe.

Lecturi 2010

Leapsa primita de la Lume de umbre si Blog de carti. Multumesc. Despre cartile citite in 2010, pana acum. Un an prost din toate punctele de vedere, inclusiv citit. E si prima mea leapsa de cand am trecut pe domeniu propriu (aplauze, ovatii, fotografii).

1. Cate carti ai citit pana acum in 2010?

N-am mai tinut liste, ca inainte, undeva pe la 20-30 maxim. Si nici nu sunt sanse de imbunatatire. Ce sa zic, declar ca acum citesc mai pe indelete si mai serios.

2.Cate carti de fictiune si cate de non-fictiune?

Majoritatea fictiune, vreo doua volume de memorii si ceva biografii muzicale.

3.Care e proportia de scriitori barbati vs. femei?

Vreo 90 la suta barbati, daca nu ma insel.

4. Care e cartea preferată citită pana acum in 2010?

George Orwell - Aspidistra sa traiasca. Imediat dupa ea Sorin Lavric - Noica si Miscarea Legionara. Excelenta.

5. Care e cartea care ti-a placut cel mai putin pana acum in 2010?

Nu m-as fi asteptat, dar a fost Mircea Cartarescu - Frumoasele straine. Vad ca ori nu prea a citit-o nimeni, ori nu a placut, pentru ca recenziile lipsesc aproape cu totul. Nici nu stiu ce s-ar putea spune, e dezamagitoare. Mai ales in comparatie cu cele mai vechi.

6. Ai inceput vreo carte si n-ai putut sa o termini?

Nu reusesc sa trec de jumatate la Stephen King - Jumatatea intunecata. Am mai patit cu Povestea lui Lisey, dar atunci am reusit sa o termin la a doua incercare si m-a entuziasmat. De data asta, chiar daca sunt vechi fan SK, nu poate sa ma prinda. Filmul n-a fost rau, dar cartii ii lipseste ceva. Ceva nedefinit, dar important.

7. Care e cea mai veche carte citita?

1001 de nopti, istoric vorbind, ca tot a aparut volumul 11. Mai am vreo doua din urma si ajung la zi.

8. Dar cea mai noua?

Frumoasele straine. Pacat.

9. Cel mai lung şi cel mai scurt titlu?

Aici chiar nu stiu. Dupa cum spuneam nu mai tin liste precise.

10. Cea mai lunga si cea mai scurta carte?

Cele mai lungi ar fi King-urile, cea mai scurta cred ca e Filmul japonez, de Max Tessier.

11. Cate carti imprumutate si /sau de la biblioteca ?

De la biblioteca nu, permisele mi-au expirat de multa vreme, de la prieteni vreo sase. Restul din biblioteca mea.

12.Cate carti citite sunt traduceri?

Vreo opt sunt citite in engleza, celelalte traduceri mai bune sau mai rele.

13. Care e cel mai citit autor anul acesta?

Stephen King : Different Seasons, Zona moarta, Dintr-un Buick 8, O mana de oase, ceva povestiri disparate.

14. Ai recitit vreo carte?

Da, am reluat Cronica de familie (superba, am ajuns la jumatate), recitit Habarnam in editia noua de la Humanitas, si Contratimp, singurul Vlad Musatescu nereusit.

15. Care e personajul preferat din cartile citite pana acum in 2010?

Nick Molise, din Brotherhood of the Grape de Fante. Detestabil in prima jumatate a cartii, divin in a doua.

16. Ce tari ai vizitat prin cartile citite?

Mai mult tinutul Maine si Orasul Florilor. Stie-tot nu era, din pacate, acasa. Din fericire nici Cujo.

17. Ce carte nu ai fi citit daca nu ti-ar fi fost recomandata?

Sojenitin - Primul cerc. O recomandare pe care ma bucur ca am ascultat-o.

18. Ce scriitori descoperiti in 2010 ai vrea sa citesti mai mult?

Nimic nou pana acum, tot autori pe care ii mai citisem. Dar abia sunt la jumatatea anului (aproape).

19. E vreo carte a carei lectura iti pare rau ca ai amanat-o?

Da, Everett True - Hey Ho Let's Go. The Story of the Ramones. O aveam de cateva luni bune, dar mereu am amanat-o, chiar daca e una dintre trupele mele preferate. Excelenta, una dintre cele mai bune biografii muzicale citite vreodata (si au fost cateva).

Leapsa merge mai departe la Ama, Biblioteca Babel, Capricornk13, Chestii livresti, Gingasia, Feeria, Mofturi de ochelarist, Razvan Van Firescu. Si restul.

Colts - American Mixture

Tutun oferit de JPB la ultima intalnire, alaturi de Colts Gold Deluxe

Pachet alb de 40 de grame, cu sigla calutului (pe care o stiam de la pachetele de tigari Colts), American Mixture este un tutun produs de Scandinavian Tobacco Group, si din cate am gasit pe net e o mixtura recenta, 2009. Odata deschis pachetul, aroma este foarte asemanatoare cu cea a unui alt aromatic usor, Skandinavik Vanilla : patiserie, dulce, multa vanilie. Prajitura, puternic artificial, nu este tocmai o optiune pentru cei care prefera mixturile mai tari, naturale. Tutun potrivit de umed, din cate mi-am dat seama (in lipsa indicatiilor de pe pachet) o mixtura de virginie si cavendish. Nu mai sunt de multa vreme un fan al aromaticelor, dar din cand in cand se simte nevoia unei schimbari de gust si aroma. Mai ales ca se apropie vara, si atunci o latakie poate fi prea mult.

Pus in pipa dupa o scurta aerisire, aprins foarte usor. American Mixture este un tabac foarte usor, puternic aromatizat. Pana spre jumatatea bolului gustul de vanilie este predominant, foarte dulce si foarte puternic, practic nu prea simti ca fumezi tutun. S-ar putea sa fie deranjant daca este prea umed. Abia mai apoi se simte cavendishul si, parca, un pic de virginie, dar la aceeasi intensitate scazuta. Nu are prea multa nicotina, arde bine pana la final, si nici nu m-am intalnit cu problemele comune la aromatice : arsuri de limba, pipa imbacsita sau infierbantata. E adevarat ca am folosit o pipa no-name, dedicata aromaticelor, nu m-am incumetat sa pun la bataie o pipa mai valoroasa.

Fara sa fie un tabac memorabil, chiar daca preferi mixturile prietenoase si pline de arome dulci, este un tutun mediu si usor de pipat.

Concluzie : cred ca ar fi indicat incepatorilor sau celor care vor sa alterneze virginiile si latakiile cu ceva care sa le aduca aminte de inceputuri. Perfect pentru situatiile de socializare printre civili, mai ales printre cei nefumatori, unde impresia lasata este pozitiva spre foarte. Pentru mine a fost un tutun-desert interesant. Ii dau mediu, in anumite circumstante poate fi aproape de bun daca iti place vanilia.

Haruki Murakami : Iubita mea, Sputnik

Iubita mea, Sputnik nu este cel mai bun Haruki Murakami. Undeva la confluenta dintre cele doua "genuri" ale sale - romanul fantastic si romanul de dragoste - nu are nici cutremuratoarea si tragica iubire din carti precum Padurea Norvegiana sau La sud de granita..., nici jocurile imaginare din In cautarea oii fantastice sau extraordinara Cronica a Pasarii-Arc. Dar acest mic roman de vreo 200 de pagini rezista prin cele cateva teme - drama pseudo-scriitorului incapabil sa-si implineasca obsesia, alteritatea in lumea reala, prietenia ce nu poate ramane decat o simpla prietenie si nu se transforma intr-o iubire izbavitoare, lesbianismul, calatoria intr-o alta lume - recurente in opera lui Murakami. Si rezista mai ales prin personajul central, Sumire, unul dintre cele mai interesante din creatia acestui controversat si occidentalizat prozator nipon. Injurat si blamat tocmai pentru devotiunea fata de arta Vestului, cu un stil atat de simplu si care totusi te prinde. Nu sunt capodopere, dar sunt carti bune.

Sumire, o tanara de 22 de ani, este un fel de Gavroche feminin, obsedata de generatia beat si mai ales de celebrul guru al acesteia, Jack Kerouac, ale carui romane le stie pe dinafara, avand mereu prin buzunare un exemplar din Pe drum sau Calatorul singuratic. Fumeaza enorm, e imbracata intamplator, nu are nimic seducator-feminin, e chiar slaba si uratica. Nu stie sa faca nimic, sta singura intr-o garsoniera ingusta si viseaza ca intr-o buna zi sa ajunga o mare scriitoare, sa schimbe pentru totdeauna literatura lumii si sa ajunga un Kerouac japonez si, macar fiziologic, feminin. A renuntat la studii, mananca ce gaseste mai ieftin si mai prost, nu mai are prea multi bani si timp pentru a se impune. In mintea ei ideile, personajele si frazele se amesteca in fiecare clipa ca intr-o marmita uriasa, plina cu supa miso, in care arunci tot ce mai gasesti prin bucatarie. Si noapte de noapte sta la masa, in fata masinii de scris, fumeaza macar un pachet de tigari si asteapta acea fraza magica. Sumire ar fi putut deveni cu adevarat scriitoare. Daca ar fi gasit fraza-carlig, acel cuvant care sa porneasca avalansa de imagini si randuri. Nu il va gasi niciodata.

Sumire este doar unul dintre miile de autori care nu vor avea niciodata succes. Iubeste cartile, dar le iubeste prea mult pentru a se putea regasi pe sine si a scrie una originala, interesanta cat de cat, macar buna pentru o cronica inghesuita in 12 randuri. Are un singur prieten, naratorul, pe care il pastreaza doar ca inlocuitor de sine, pentru a nu se lupta cu singuratatea. Pana cand, la 22 de ani, micuta Sumire (cu o soseta cu Mickey Mouse) se indragosteste. Se indragosteste fulgerator de Miu, o enigmatica si superba femeie de afaceri, care o transforma ca pe o papusa ningyo, intr-o iubita. O imbraca si o invata cum, o parfumeaza si o hraneste, il prezinta pe un anume Brahms si rivalii sai. Ca in oricare alt Murakami, sexualitatea este ceva natural, firesc, intens si atat de simplu. Niciodata nu am gasit la el scene toride, desprinse din pornografia de duzina, nu e o explozie cliseistica de labii, fluide, corpi cavernosi plini si epiderme atent intretinute, suprapuse pe musculaturi transpirate. In Murakami se face dragoste, niciodata sex. Si nu e de mirare ca cele doua aleg sa plece intr-o calatorie, ca o luna de miere. Ciudat pentru un autor nipon este ca ele aleg... Grecia.

E un moment cheie al cartii. Grecia fata de Japonia este tot ce se poate imagina mai ciudat, geografic si cultural. Este, literalmente, la capatul lumii si in tara aspra a minunilor. E ca si cand ai pleca din Bucuresti si ai ajunge, cu o cursa El Al, in Lemuria. Un spatiu potrivit pentru Istrati sau Kazantzakis, nu pentru imaginarul unui scriitor japonez de succes. Mult prea de succes, dupa unii. Iar acolo Sumire dispare. Se evapora, aproape fara nici o urma, inceteaza sa mai existe. Iar naratorul pleaca in cautarea vechii prietene, incercand sa descopere cine este de fapt Miu si ce s-a intamplat cu Sumire.

Nu este o capodopera si nici un Murakami de exceptie. Dar e o carte de weekend sau, dupa ritmul fiecaruia, de o seara. O citesti, iti place, te atasezi de Sumire si vrei sa afli ce i s-a intamplat. Presupun ca o femeie s-ar regasi si mai bine in scenele invocand o tandra iubire, scriitorii nereusiti s-ar recunoaste cu amar in esecul literar al eroinei. Oricum ar fi, nu e deloc rea.

Vlad Musatescu : Contratimp

Specialistii in "vladmusatescologie" stiu ca Tatapetre, bunicul fabulos al viitorului Al Conan Doi, a murit la 92 de ani (aproximativi), dupa ce se napustise cu velocipedul in urmarirea scroafei, rasturnandu-se in pulberea drumului cand roata deselata s-a dat peste cap.

Micul Vlad reuseste sa ajunga langa batranul in agonie, asistand mai apoi la o inmormantare de mahala, in dulcele stil clasic, ceremonie care ii spulbera si ultimele sperante ca nu are o familie psihotica si traznita pana la apogeu. Este un moment-cheie in toate scrierile sale, o separare brutala de copilarie a celui care visa sa ajunga capitan de submarin, poet si explorator, viitorul Marincu alb si mort ca zincu', autorul nemuritoarei mini-epopei "Balada celor trei carabusi striviti de o usa trantita". Si unul dintre primii tehnoredactori din presa romana.

In Contratimp se pleaca tocmai de la acest moment. Multi ani dupa petrecerea dintre cei vii a lui Tatapetre, Al Conan afla de la Ralita ca se va lansa un roman de aventuri, Tare ca piatra, semnat de un anonim Bazil Avaru. Dar o lansare cum putini scribalai spera sa aiba, in librarie centrala si centrata pe senzational, cu multi invitati, tigari Kent si presa. Mult pentru un debutant, tinut suspect de duios in brate de un editor barfit in epoca. Spectacol pe care fireste ca Ralita-Hagita il preface in praf si pulbere, sau mai exact in haos, cu aceeasi inconstienta celebra pentru pasionata de romane din colectia Serie Noir si fumatoare de Marasesti. Cumplite tigari. Genial personaj.

Numai ca cei doi parteneri in mirabila si delicata arta a detectivisticii zabauce, secondati de candidul Mironescu-Biletel, isi dau seama cu stupoare ca primul volum al opului Tare ca piatra (al doilea fiind "in curs de aparitie") este inspirat la litera din gromovnicul lui Tatapetre. Gromovnicul, o cronica de familie in mai multe registre comerciale, in care Tatapetre scrisese viata neamului si ii incondeiase pe toti cu un amestec de trascau de Matau si vitriol, era disparut de multe decenii. Ascunzand nu doar secretele familiei, ci si - din ce se barfea - secretul unei fabuloase averi ascunse de Tatapetre, gromovnicul a fost cautat cu inversunare de toti urmasii. Fara succes. Numai ca acum "Al baietelule" si tanti Ralita vor sa afle cum a pus mana Bazil Avaru pe asemenea sursa documentara si unde e gromovnicul. A fost Bazil Avaru un prieten al lui Tatapetre ? A pus mana intamplator pe registre ? A avut Bazil Avaru ceva de a face cu strania moarte a batranului, prezentata mult mai sangeros decat in alte scrieri ale lui Vlad Musatescu ? Inclusiv cu o bucata de bulumac infipta in matele lui Tatapetre.

Intriga, intre Agatha Cristie si Ilf si Petrov, te prinde si pentru un timp pare ca nu te va mai lasa, ca va fi un alt roman clasic pentru Vlad Musatescu. Multe dintre detaliile din viata lui Tatapetre sunt cunoscute din alte carti : iubirile de tinerete, povestea cu pravalia falimentata nu fara intentie, vasta magazie-biblioteca, iubirea pentru fasolea cu carnati si trascau, tari si ceaiul facut in castron de salata, dragostea pentru micul detectiv, conflictele cu restul copiilor, lacomi si mereu in cautare de bani, cu nevasta apriga si artagoasa. Daca ai citit Aventurile aproximative deja stii cele mai multe dintre ele, aici primesti doar ceva detalii excedentare. Pas cu pas, Al Conan Doi, Ralita si Biletel incep sa redescopere lucruri mai putin cunoscute din trecutul batranului si al mahalalei pitestene unde se petrecuse toata povestea. Si pe la jumatate cartea se rupe.

In locul unei povesti ca cele de neuitat din seria Jocurilor, cu personaje sarite de pe fix, cu nume chiznovate si biografii pe masura, Contratimp devine ceva intre roman politist si cronica de familie, un talmes-balmes in care se amesteca tigani, interlopi, legionari, militari, prostituate, scandaluri de coruptie si fugari. Un amestec bizar si prea departe de clasicele "musatesciene", ce m-a dezamagit pana la final. In final, dupa ce afla adevarata identitate a lui Bazil Avaru, iar Al Conan isi redescopera si o uitata iubita din copilarie, echipa de soc reuseste sa descurce itele si sa dea de urmele gromovnicului si mai ales de comoara. Numai ca, in stilul Tatapetre, comoara nu este tocmai ce se asteptau. Sau, mai curand, unde se asteptau.

Prima data cand un roman de Vlad Musatescu nu m-a entuziasmat. Am citit si recitit tetralogia jocurilor rotofeiului detectiv, cred ca stiu mai multe despre universul cartilor sale decat despre numeroase alte titluri, mai bine cotate de critica serioasa si publicul elitist, iar Biba, Babane si Babacu se numara printre eroii mei de suflet. Si oricine si-ar fi dorit o matusa aidoma celebrei Tanti Ralita. Am fost la un pas, cand mi-am luat un cocker miniaturial, sa-i zic Nea Misu Falconetti.

Faptul ca Adevarul l-a reeditat aproape complet (nu, nu sunt operele complete, lipseste destul din pacate) a fost pentru mine un eveniment editorial pe cinste. Insa Contratimp nu mai are acelasi farmec. Incercand un roman politist clasic si "serios", diluandu-si umorul deja celebru, Vlad Musatescu a pierdut ceva esential. Contratimp merita citit daca deja le-ai ferfenitit pe celelalte si vrei sa afli mai multe despre Tatapetre si viata lui. Este, pana la urma, cartea despre Tatapetre si traznaile acestui batran pe care nu poti sa nu-l iubesti. Dar e prea incurcat, prea fortat pe alocuri si prea haotic pentru ce sperasem. Prea serios, poate. Nu m-am mai surprins razand in hohote pagina dupa pagina. Pentru completisti si cei care isi pregatesc diploma in "vladmusatescologie" merita citit. Mi-a placut in mare, imi doream sa-mi placa si mai mult.

Foto: okazii.ro

2 aprilie - Ziua internationala de constientizare a autismului

Asociaţia " Învingem Autismul" organizează vineri, 2 Aprilie, cu ocazia Zilei Internaţionale de Conştientizare a Autismului, un eveniment menit să atragă atenţia publicului asupra existenţei acestei afecţiuni şi a nevoii de integrare socială a persoanelor ce sunt afectate de autism.

Evenimentul va avea loc între orele 11.00 – 13.00, în parcul Colţea din Bucureşti.

Astfel, sustinatorii Campaniei "Impreuna invingem autismul" vor participa la realizarea funditei puzzle – simbolul international al autismului, in mai multe orase ale tarii:

• Bucuresti, ora 11:00, Piata Universitatii (Parcul Coltea);

• Craiova, ora 14:00, Piata Mihai Viteazul;

• Iasi, ora 10:00, Piata Palatului;

• Timisoara, ora 10:00, Piata Operei.

Celelalte activitati ale campaniei, in luna aprilie, vor fi:

• Bucuresti: Expozitie de piese puzzle cu informatii despre autism in Bucuresti Mall si Plaza Romania (3-30 aprilie), expozitii foto la Librariile Humanitas, lansarea spotului video "Autismul poate fi invins!";

• Craiova: expozitie cu fotografiile copiilor din campanie, prezentarea unui film despre activitatile copiilor din centrul ANCAAR (2 aprilie);

• Iasi: Expozitie de piese puzzle in Iulius Mall (3-15 aprilie), diseminarea materialelor de screening pentru medici in judetele Iasi si Vaslui;

• Timisoara: - 6 aprilie: expozitie foto la Opera Romana Timisoara; - 3 - 14 aprilie: expozitie cu piese puzzle si fotografii in Iulius Mall si montarea unei urne unde se pot dona jucarii care vor fi selectate pentru tombola;
- 15 aprilie lansarea cartii "Lasa-ma sa-ti aud glasul" de Catherine Maurice, a ghidului de screening HANS pentru medici si tombola la Libraria Carturesti;
- 23 aprilie: prezentarea ghidului de screening HANS la Centrul pentru Educatie Incluziva "Paul Popescu Neveanu".

Sursa : altheate.blogspot.com

Dunhill - Early Morning Pipe

Tutun : Virginia, Oriental
Aspect tutun : ribbon
Aroma : english
Tarie : medie
WAF : mediu
Prezentare : cutie metalica de 100 grame

Il fumasem cu ceva vreme in urma, la una dintre reuniunile PCB, mi-a placut de la bun inceput. O mixtura medie ca intensitate, aceeasi calitate Dunhill, bine lucrata si suficient de prietenoasa pentru primele experiente cu tutunurile englezesti. Am primit recent o mostra de la Mrg si am putut sa-l reevaluez. Imi place in continuare, deci gusturile nu mi s-au schimbat foarte mult.

Early Morning Pipe vine in cutie metalica de 100 de grame, amestec de virginii (de doua feluri, bright si red) cu un adaos suficient de oriental cat sa te surprinda placut din start. Miros de tutun englezesc clasic, nu foarte tare. Se aprinde usor, taietura marunta, ribbon, si de la primele fumuri gustul este de virginie pregnanta, complimentat foarte bine de oriental. Usor, dar cu suficienta nicotina, cred ca s-ar potrivi pentru prima fumata a diminetii, eventual langa o cafea dulceaga.

Gustul este egal pana la final, fara schimbari deosebite, dar nu si monoton, plicticos. Un tutun "englezesc" asa cum ar trebui sa fie, nu incinge pipa, nu inteapa nici daca este fortat. Un amestec de tranzitie spre cele cu mai multa latakie, mai condimentata. Baza serioasa de virginie ii da o dulceata foarte placuta. Cred ca e un tutun la care voi reveni si eventual o sa-mi cumpar o cutie. Uneori ai nevoie de ceva mai "light", dar nu o virginie simpla si categoric nu un aromatic. Si atunci tutunul asta poate sa fie "the one".

Concluzie : tot ce am fumat de la Dunhill mi-a placut - Nightcap, De Luxe Navy Rolls, 965 (cel mai mult), Standard Mixture. Early Morning Pipe e un tutun relativ usor, putin dulce, foarte bun daca vrei sa descoperi o mixtura orientala si nu ai prea mult experienta. Recomandat.