Dellamorte Dellamore (1994)

Regia : Michele Soavi
Scenariu : Gianni Romoli
Dupa un roman de Tiziano Sclavi

Distributie : Rupert Everett, Anna Falchi, Francois Hadji-Lazaro

Primele cadre. Un craniu alb. Prim plan. Camera panorameaza. Un decor mizer. Muzica apasatoare. Personajul principal, Francesco Dellamorte, se plimba prin camera, proaspat iesit de la dus, plin de apa si acoperit pudic de un prosop. Are o tigara in coltul gurii. Cearcane. Vorbeste la telefon. Cineva bate la usa camerei intunecoase. Francesco, inca infasurat in prosop, lasa telefonul si deschide. In prag, un barbat cu aspect de functionar, peste 50 de ani, chelie, mustata, ochi sticlosi, alb ca un cadavru. Are in mana o servieta. Cei doi se privesc pret de doua secunde. Cadru strans. Pe vizitator se plimba insecte. Fara sa ezite, Francesco ridica un revolver si ii zboara creierii intrusului cu un glonte dum-dum. Acesta se prelinge cu gura cascata pe prag. Franceso, fumand, revine la telefon. You were saying ?

Voice over :

I'm the watchman of the Buffalora Cemetery. I don't know how the epidemic started. All I know is that some people, on the seventh night after their death, come back to life. I call them Returners, but frankly I can't understand why they're so anxious to return. The only way to get rid of them once and for all is to split their heads open. A spade'll do it, but a dum-dum bullet is best. Is this the beginning of an invasion? Does it happen in all cemeteries? Or is Buffalora just an exception? Who knows? And in the end, who cares? I'm just doing my job.

Asa incepe unul dintre cele mai bune filme pe care am avut onoarea de a le vedea. Dellamorte Dellamore, cunoscut in America sub titlul imbecil de comercial de The Cemetery Man, este creatia lui Michele Soavi, cunoscut amatorilor de horror-uri italiene ca protejatul lui Dario Argento, un alt regizor italian exceptional. Este cu siguranta capodopera sa.

Povestea este ciudata, si acesta este un eufemism. Francesco Dellamorte, interpretat perfect de Rupert Everett, este ingrijitorul cimitirului din Buffalora, Italia. Locuieste intr-o casa din mijlocul cimitirului, murdara si derapanata, isi petrece timpul fumand, incercand sa termine un puzzle tridimensional in forma de craniu si taie din cartile de telefon numele celor decedati. Singurul sau prieten este Gnaghi (Francois Hadji-Lazaro), ajutorul sau, un barbat masiv, retardat, fascinat de televiziune si de frunzele uscate. Dellamorte vorbeste la telefon cu Franco, singura cunostinta din oras, dar cand se intalnesc nu prea au ce sa-si spuna.

Dar Dellamorte are o mare problema. Tot mai multi morti, in cea de a saptea zi de la inmormantare, revin ca zombie, iar paznicul este nevoit sa ii impuste si sa ii ingroape din nou. Monotonia macabra a vietii in spatele zidurilor este rupta cand Dellamorte o intalneste pe Ea, interpretata de Anna Falchi. Ea va muri (sau nu) mai tarziu, iar de aici totul devine un vis dement, cu accente comice si dramatice, morbid fara a fi excesiv. Nu mai stii ce se intampla de fapt si ce isi imagineaza Francesco, nu mai stii care este realitatea si care sunt de fapt cei morti. Chinuit de intrebari si de raspunsurile inexistente, cautand-o pe Ea, paznicul cimitirului prafuit devine simbolul cautarii iubirii, intelegerii mortii, acceptarii absurdului. In final, bantuit de viziuni si obsesii, satul sa opreasca mortii cimitirului sa revina la viata, Francesco pleaca impreuna cu Gnaghi, abandonand totul si incercand sa descopere daca lumea este reala si daca exista ceva dincolo de orasul italian ars de soare. Sau cum spune Dellamorte " Past this tunnel is the rest of the world. What do you think the rest of the world looks like, Gnaghi? Can you imagine it?... You're right. It's beyond imagination. "
Finalul m-a lasat fara cuvinte.

Este foarte greu sa descrii un astfel de film fara a distruge placerea cuiva de a-l vedea pentru prima oara. Este socant, hipnotizant, un amestec de horror, comedie, critica sociala si politica, erotism, macabru. Unii critici l-au vazut ca pe o alegorie indreptata impotriva sistemului politic italian - si nu numai - dar cred ca Soavi a vrut mai mult, compunand pe pelicula un basm morbid, postmodern, poate pentru unii insuportabil de urmarit.

Punctele forte :

Francesco Dellamorte : unul dintre cele mai autentice si convingatoare personaje vazute vreodata intr-o pelicula de gen. Insingurat, detasat de realitate, isi face treaba cu o resemnare bizara, duce mereu un dialog interior sfasietor de trist. Nu zambeste niciodata.
Anna Falchi : o frumusete tulburatoare, dar pana acum nu am vazut sa joace ceva. Inrudita ca farmec cu Monica Belucci (care insa este si o mare actrita) Anna Falchi nu reuseste sa impresioneze decat prin senzualitate si mister. Poate fi o calitate, dar pana acum nu sunt convins. Oricum, alaturi de Rupert Everett da nastere unei scene de un erotism uluitor, de o intensitate sufocanta, una dintre cele mai frumoase din cinematografia europeana. Fie si pentru aceasta, si filmul merita vazut. Si da, apare goala.
Efectele speciale : amestec de realism morbid si comedie ce aminteste oarecum de Return of the Living Dead.
Gnaghi : induiosator si inspaimantator.
Atmosfera din cimitir si orasul sufocat de soarele Italiei, cladiri monotone si cenusii, birocratie stupida, lipsa de viata si sens.

Imaginea : nu stiu cine este responsabil pentru asta sau ce tip de pelicula s-a folosit, dar este de o claritate neobisnuita, insotita de o caldura nuantata a culorilor. Cu adevarat excelenta.
Finalul : fara alte explicatii.

O capodopera a anilor 90, un film dens, dureros, sufocant pe alocuri. Pentru cei care vor sa vada altceva decat gunoaiele din box-office si reclame. Un film-cult, imposibil de povestit si usor de simtit. O pelicula pe care o recomand.

Nota : 10