“Nu-si mai amintea momentul in care incepuse sa vorbeasca prima oara cu voce tare cand era singur”
Am cunoscut, acum ceva timp, un fan Hemingway. Frecventam accidental aceleasi cercuri, pentru o scurta perioada. Poate fan Hemingway nu pare o sintagma inspirata, dar cand vine vorba de tipul asta era singura descriptiva. Nu se remarca prin nimic altceva, pot spune chiar ca era unul dintre cei mai idioti si insipizi existenti peste care am dat vreodata, dar cand venea vorba de Hemingway era fascinant. In camera lui de camin isi facuse un fel de altar dedicat lui Hemingway, cu poze de tot felul si un afis imens cu un Hemingway cliseistic de barbos in centru. Hemingway era magia lui, era legatura sa cu lumea, apendicele prin care exista. Stia tot ce se putea sti despre Hemingway. Chiar as fi putut provoca orice biograf al scriitorului si poate pe scriitor insusi. Nimeni nu cred ca putea sti mai mult. Avea zeci de editii de tot felul, de la cele vechi romanesti la cele americane. Inclusiv una nipona. Visa sa aiba candva editii princeps, manuscrise, reviste, autografe sau scrisori. Nu cred ca a reusit.
Sa-l ascult vorbind despre Hemingway – aprovizionandu-l in schimb cu tigari – era fascinant. Ore intregi, pe care nu le simteai. De la el am citit “Fiesta”, “Adio arme”, “Zapezile de pe Kilimanjaro”, “Pentru cine bat clopotele”. Sincer sa fiu, atunci nu m-au entuziasmat. Poate din spirit de contradictie, poate pentru ca nu venise momentul ecleziastic pentru Hemingway. In fata unei atari blasfemii, fanul nu mi-a mai dat “Batranul si marea”, cartea perfecta, cheia de bolta, piatra unghiulara. Apogeul lui Hemingway. Ma dovedisem incapabil sa il inteleg pe scriitor. Asa ca aveam sa citesc “Batranul si marea” abia acum.
Substanta epica nu este prea complicata. Un batran pescar, Santiago, aflat la un pas de moarte si la 84 de zile de cand a prins ultimul peste, porneste in expeditia pe care o simte norocoasa. Este mai mult norocul disperarii, teama ca va fi considerat prea batran pentru a mai munci, teama de excluderea definitiva din comunitatea de pescari ce ii este tot mai indepartata. Deja considerat cel mai nenorocos pescar, pleaca singur, neinsotit nici macar de baiatul care ii era ajutor si ucenic. Si unicul prieten ramas. Santiago pleaca pe mare avand presentimentul unei capturi care ii va schimba radical viata. In bine sau in rau. Se duce mai departe decat toti, in cautarea acelui Graal care ii va aduce bogatia si gloria in sat. Un peste imens, un peste cum nu s-a mai vazut, un peste de jumatate de tona, poate chiar mai mare. Il prinde in cea de a 85-a zi, flamand si insetat, obosit si fericit. Prea mare pentru a fi tras in barca, prea mare pentru a fi ucis, prea mare pentru ce sperase Santiago. Un peste perfect, de o frumusete magica.
Trei zile de lupta si asteptare, de zbateri terifiante din partea pestelui si teama batranului ca nu va reusi sa invinga. Pestele va muri pana la urma, iar Santiago reuseste sa il lege si sa-l remorcheze incet spre tarm. Facandu-si planuri. Numai ca atrasi de sangele magnificului animal, apar rechinii. Intr-o lupta disperata, Santiago va incerca sa mai salveze ce se poate salva. Zadarnic. La mal va ajunge doar cu scheletul pestelui. Un schelet imens, colosal, un schelet cum nimeni nu mai vazuse. Un schelet ce devine un concept. Santiago este un erou invins. Ceea ce ar fi trebuit sa ii aduca linistea ultimelor zile de viata a ramas in ape. Si totusi este un castigator. A reusit sa prinda peste sau de legenda, propria versiune de Moby Dick, si-a implinit obsesia. Este un castigator care nu ia nimic. Este un batran, ajuns la final, care si-a dovedit ca poate sa invinga. Cu toate ca visele de acest gen nu sunt niciodata palpabile, materializate, existente in realitate. Ramane doar un schelet.
Incredibila relatarea legaturii care se face intre batran si peste. Primul nu mai este pescar, al doilea nu mai este prada. Sunt razboinici angrenati intr-o batalie pe viata si pe moarte, singuri printre valuri, doi samurai ai marii care duc lupta finala. Numai unul va supravietui, numai unul va trai sa povesteasca, unul singur va fi cel intelept si inspirat. Insa amandoi isi vor pastra onoarea. Tensiunea dialogului/monologului stabilit intre cei doi este palpabila, pe alocuri dureroasa. Calitatea duala a textului – literara si filmica – este greu de descris. Omul Santiago se gaseste singur in fata imensitatii apelor. Se pregateste pentru proba sa initiatica in problema mortii. Odata terminata, poate sa moara. Poate sa se desparta de lume. A facut ceea ce a visat dintotdeauna. A invins.
O carte desavarsita, in sens clasic. O economie perfecta a textului. Nici un cuvant nu este in plus, nimic nu lipseste. Traducerea lui Radu Pavel Gheo mi se pare perfecta. Comparand, pe cat mi-a fost posibil, cu originalul, imi pare ca a gasit exact ritmul si tonul de care era nevoie. Foarte densa, dureroasa chiar. Fanule, sincer nu mai stiu cum te cheama. Ai avut dreptate. Cartea este colosala. Imi pare rau ca au fost altele, deseori mult mai slabe, care m-au impiedicat sa o descopar pana astazi. Multumesc pentru Hemingway.
Am cunoscut, acum ceva timp, un fan Hemingway. Frecventam accidental aceleasi cercuri, pentru o scurta perioada. Poate fan Hemingway nu pare o sintagma inspirata, dar cand vine vorba de tipul asta era singura descriptiva. Nu se remarca prin nimic altceva, pot spune chiar ca era unul dintre cei mai idioti si insipizi existenti peste care am dat vreodata, dar cand venea vorba de Hemingway era fascinant. In camera lui de camin isi facuse un fel de altar dedicat lui Hemingway, cu poze de tot felul si un afis imens cu un Hemingway cliseistic de barbos in centru. Hemingway era magia lui, era legatura sa cu lumea, apendicele prin care exista. Stia tot ce se putea sti despre Hemingway. Chiar as fi putut provoca orice biograf al scriitorului si poate pe scriitor insusi. Nimeni nu cred ca putea sti mai mult. Avea zeci de editii de tot felul, de la cele vechi romanesti la cele americane. Inclusiv una nipona. Visa sa aiba candva editii princeps, manuscrise, reviste, autografe sau scrisori. Nu cred ca a reusit.
Sa-l ascult vorbind despre Hemingway – aprovizionandu-l in schimb cu tigari – era fascinant. Ore intregi, pe care nu le simteai. De la el am citit “Fiesta”, “Adio arme”, “Zapezile de pe Kilimanjaro”, “Pentru cine bat clopotele”. Sincer sa fiu, atunci nu m-au entuziasmat. Poate din spirit de contradictie, poate pentru ca nu venise momentul ecleziastic pentru Hemingway. In fata unei atari blasfemii, fanul nu mi-a mai dat “Batranul si marea”, cartea perfecta, cheia de bolta, piatra unghiulara. Apogeul lui Hemingway. Ma dovedisem incapabil sa il inteleg pe scriitor. Asa ca aveam sa citesc “Batranul si marea” abia acum.
Substanta epica nu este prea complicata. Un batran pescar, Santiago, aflat la un pas de moarte si la 84 de zile de cand a prins ultimul peste, porneste in expeditia pe care o simte norocoasa. Este mai mult norocul disperarii, teama ca va fi considerat prea batran pentru a mai munci, teama de excluderea definitiva din comunitatea de pescari ce ii este tot mai indepartata. Deja considerat cel mai nenorocos pescar, pleaca singur, neinsotit nici macar de baiatul care ii era ajutor si ucenic. Si unicul prieten ramas. Santiago pleaca pe mare avand presentimentul unei capturi care ii va schimba radical viata. In bine sau in rau. Se duce mai departe decat toti, in cautarea acelui Graal care ii va aduce bogatia si gloria in sat. Un peste imens, un peste cum nu s-a mai vazut, un peste de jumatate de tona, poate chiar mai mare. Il prinde in cea de a 85-a zi, flamand si insetat, obosit si fericit. Prea mare pentru a fi tras in barca, prea mare pentru a fi ucis, prea mare pentru ce sperase Santiago. Un peste perfect, de o frumusete magica.
Trei zile de lupta si asteptare, de zbateri terifiante din partea pestelui si teama batranului ca nu va reusi sa invinga. Pestele va muri pana la urma, iar Santiago reuseste sa il lege si sa-l remorcheze incet spre tarm. Facandu-si planuri. Numai ca atrasi de sangele magnificului animal, apar rechinii. Intr-o lupta disperata, Santiago va incerca sa mai salveze ce se poate salva. Zadarnic. La mal va ajunge doar cu scheletul pestelui. Un schelet imens, colosal, un schelet cum nimeni nu mai vazuse. Un schelet ce devine un concept. Santiago este un erou invins. Ceea ce ar fi trebuit sa ii aduca linistea ultimelor zile de viata a ramas in ape. Si totusi este un castigator. A reusit sa prinda peste sau de legenda, propria versiune de Moby Dick, si-a implinit obsesia. Este un castigator care nu ia nimic. Este un batran, ajuns la final, care si-a dovedit ca poate sa invinga. Cu toate ca visele de acest gen nu sunt niciodata palpabile, materializate, existente in realitate. Ramane doar un schelet.
Incredibila relatarea legaturii care se face intre batran si peste. Primul nu mai este pescar, al doilea nu mai este prada. Sunt razboinici angrenati intr-o batalie pe viata si pe moarte, singuri printre valuri, doi samurai ai marii care duc lupta finala. Numai unul va supravietui, numai unul va trai sa povesteasca, unul singur va fi cel intelept si inspirat. Insa amandoi isi vor pastra onoarea. Tensiunea dialogului/monologului stabilit intre cei doi este palpabila, pe alocuri dureroasa. Calitatea duala a textului – literara si filmica – este greu de descris. Omul Santiago se gaseste singur in fata imensitatii apelor. Se pregateste pentru proba sa initiatica in problema mortii. Odata terminata, poate sa moara. Poate sa se desparta de lume. A facut ceea ce a visat dintotdeauna. A invins.
O carte desavarsita, in sens clasic. O economie perfecta a textului. Nici un cuvant nu este in plus, nimic nu lipseste. Traducerea lui Radu Pavel Gheo mi se pare perfecta. Comparand, pe cat mi-a fost posibil, cu originalul, imi pare ca a gasit exact ritmul si tonul de care era nevoie. Foarte densa, dureroasa chiar. Fanule, sincer nu mai stiu cum te cheama. Ai avut dreptate. Cartea este colosala. Imi pare rau ca au fost altele, deseori mult mai slabe, care m-au impiedicat sa o descopar pana astazi. Multumesc pentru Hemingway.
10 comments:
“There is no rule on how to write. Sometimes it comes easily and perfectly; sometimes it's like drilling rock and then blasting it out with charges.”
But you wrote beautifully about this book, it came easily, like Hemingway said above..maybe you make people read more. Have you ever thought of it?
Robin, this is tough to answer to. There are books which are so beautiful, so perfect, that it is next to impossible to find the guts to write about them. This was one of them. It took a lot of guts, but I seem to have made it to the end. And fine, I might add.
Of course, I try to make the readers read these books. I'm selling them, in a way.
This is surely one of the most encouraging comments so far. Thank you, Robin, and I hope it won't be your last.
As vrea sa pot scrie recenzii ca tine. As vrea sa pot sa surprind in cuvinte esenta unei carti asa cum faci tu. Nu cred ca o sa reusesc niciodata pentru ca traiesc in mine prea mult in timp ce citesc si sentimentele sunt efemere. Insa recenziile tale ma fac sa retraiesc acele clipe, desi or sa treaca si ele. Multumesc, Cinabru. :)
Tomato, io nu prea mai pot sa zic nimic. Decat multam. Nu stiu cat de bine imi iese, se pare ca mai bine decat ma asteptam, dar macar - in apararea mea - incerc. :)
Promit ca pana sa treaca - scriu altele.
"Batranul si marea" e una dintre acele carti memorabile. De multe ori m-am intrebat cum a reusit Hemingway sa imbine cuvintele pentru a le da atata forta, pastrand in acelasi timp simplitatea textului.
Unele pasaje din cartile lui mi-au ramas in minte desi le-am citit cu multi ani in urma. Si nu pentru ca m-am straduit, ci pentru ca pur si simplu asa s-a intamplat.
Ligia, pe mine m-a facut sa imi doresc sa il recitesc pe Hemingway. Am impresia ca in urma cu ceva timp nu eram tocmai pregatit. Acum - va fi altceva.
Eu am păţit altceva la început cu Hemingway. Nu l-am putut citi fiindcă făceam socoteala cât se bea în pagini şi mă lua vertijul. Apoi, a devenit unul dintre preferaţii mei, de primă linie, lângă Llosa şi alţi câţiva, nu tare mulţi.
Alex : abia acum voi incepe sa il citesc "serios", incep sa cred ca prima parere se va schimba. Eu sunt mai generos, la mine inclin sa cred ca sunt mai multi.
Multumesc pentru recenzia asta. Cautam un Hemingway cu care sa incep. Cred ca va fi Batranul si Marea.
Catalin: ti-as recomanda dupa aceea sa incerci povestirile, traduse tot la Polirom. Pe mine m-au incantat, si talmacirea e foarte buna, dupa umila-mi parere.
Post a Comment