15 Jan 2012

Două vizite la Muzeul Antipa

      Am vizitat împreună cu băieţii muzeul Antipa. Pentru ei a fost prima oară. Pentru mine şi mama lor prima oară când vedeam noul muzeu Antipa, unde am petrecut destule ore în tinereţe. Impresionant. Un muzeu high-tech. Diorame imense, touch-screen-uri, multă aglomeraţie, o nouă prezentare, o nouă idee în spatele poveştii, multe exponate au dispărut, câteva îşi arată vârsta, în ansamblu o reuşită. Peştera e mai mare. Sunt şi o parte din fluturii imenşi. O sală specială are podeaua din sticlă, iar sub ea oase de dinozaur. Copiii au fost impresionaţi. Noi... mai puţin. Fatalmente factorul nostalgic şi-a spus cuvântul, şi ne-am dat seama că ne plăcea mai mult vechiul Antipa. Muzeul cu care am crescut. Unde am fost de cel puţin zece ori. La vârste diverse. Eventual cu alţi iubiţi sau iubite. Cu mirosul lui, cu praful din aer, cu tăcerea. Suntem doi bătrâni conservatori, în căutarea muzeului pierdut, chiar dacă vârsta biologică mai are ceva până la jumătatea perioadei estimate de vieţuire. 

      Iar când l-am dus din nou în pat, pe la ceasurile unu din noapte, pe moştenitorul numărul unu, chinuit de coşmaruri cu muzeul şi ”momiile”, mi-am dat seama că nu doar fizic ne asemănăm, nu doar ca înfăţişare mă privesc în el ca într-o oglindă miniaturială. Ci şi când vine vorba de vise. Şi asta m-a făcut să-mi aduc aminte. 

      Prima oară am fost la Antipa în iarna lui 1987, undeva prin februarie. Cred. Ultima oară când am mers la un muzeu cu taică-miu. Presupun că prinsese câteva zile libere, altfel îl vedeam mult prea rar. Una dintre puţinele dăţi când eram doar noi doi, în Dacia verde pe care avea să o schimbe cu una crem peste doi ani. Era cumplit de frig, zăpadă. Destul de rece şi în muzeu, unde fiind o zi de marţi (cumva am ţinut minte asta) eram singuri. Fusesem deja obişnuit cu Muzeul de Istorie, parcă ne duseseră cu clasa şi la un muzeu tehnic. Pe lângă excursiile la fabrici şi uzine din Bucureşti şi din alte părţi, să simţim ca proaspeţi pionieri pulsul producţiei. Să ne învăluim de mici în mistica muncii. Eventual să ne dorim nu o bicicletă, ci un mini-strung şi o pungă de şpan. Aveam un ABC al comportamentului corect într-o instituţie de cultură. Presupun că atunci eram un copil destul de cuminte. Şi mai erau vreo zece ani până să citesc formidabila scenă din Gemenii cu animalele care se trezesc la viaţă. Atunci Antipa era doar un nume melodios şi străin, şi Cărtărescu nu publicase Visul. Cred că mai era profesor de română la capătul lumii. 

      Era destul de frig şi după uşile mari, iar eu eram destul de mic. Îmbrăcat bine să rezist. Posibil două pulovere, căciulă, fular, blindaj împotriva vechilor ierni bucureştene. Mănuşi. Cizme căptuşite. Arsenalul standard. Nu semăna deloc cu alte muzee. Era prea multă linişte. Un miros uşor de închis şi de sticlă. Vechiul Antipa începea cu familia de gorile, spânzurate în crăci şi, mi se părea mie, gigantice. Se termina cu scheletele lor. Taică-miu m-a luat de mână şi am început să îl vizitez. Există o frumoasă povestire a lui Lagerkvist, cu băieţelul ce se plimbă cu tatăl său, doar ei doi, cumva în afara lumii, până când ziua lasă loc serii şi văd cum trece pe lângă ei un sumbru tren fantomatic, strunit de un mecanic mort, prevestire a ceea ce avea să vină. La fel de singuri ne simţeam şi noi, doar noi doi, şi ţin minte că îl strângeam de mână în timp ce coboram. Presentimentul unui tren care avea să vină. Ideea că ar putea să dispară, să mă abandoneze acolo, era tot mai chinuitoare pe măsură ce ne pogoram în primele săli. L-am iubit mult, dar atunci am simţit pentru prima dată oroarea simplă şi clară că într-o zi nu va mai fi acolo.  

      Vechiul muzeu Antipa era, îmi dau seama acum, o fascinantă hecatombă. Un templu ştiinţific, după criterii bine gândite, al morţii. Depăşea cu mult capacitatea de absorbţie a gustului infantil pentru macabru. Atât de perfect în încremenirea lui încât erai în afara timpului fizic. Nu m-ar fi mirat dacă la ieşire tot ce ştiam ar fi dispărut, s-ar fi stins, şi aş fi aflat că au trecut mii de ani de când intrasem acolo. Un caleidoscop în care totul se amesteca. Treceai de la sala cu planete la cea cu minerale, apoi îţi continuai călătoria prin preistorie, oase de dinozauri, mamuţi, incredibilele săli cu monstruoşi cărăbuşi sau fluturi ireal de multicolori, şerpi, peşti de toate felurile cu solzii lor, zebra şi tigrul, ursul preistoric, maimuţe încremenite în rictusuri dureros de umane, diorame care îţi prezentau viaţa înaintea vremurilor, cu omuleţi preistorici din plastic şi gips, ciuciţi în faţa unui foc demult stins, crabi şi moluşte, păsări surprinse în zboruri pe care nu aveau să le mai termine. O vulpe cu o mică tăietură ca un rânjet în pântece, pe unde se ivea un pic de zegras. Leul de mare, foci şi elefanţi marini urlând de foamea care nu mai putea fi potolită în lipsa viscerelor scoase de mulţi ani. Rafturi întregi de borcane în care, albe şi moi, conservate în misterioase lichide, pluteau indiferente făpturi mărunte extrase parcă din bestiarii, cu cleşti, solzi, inele, aripi, picioare şi ochi. Peştera unde la fiecare vizită am avut o strângere de inimă. Diorame cu dinozaurii, aşa cum au fost imaginaţi, cine ştie cât de aproape de realitate. Fosile prinse pentru totdeauna în piatră. Galeria de manechine din gips, cu un eschimos în barcă, acei negri cu priviri crunte şi femei cu sânii goi, indienii gata de luptă şi bogat împodobiţi cu pene şi mărgele, samuraiul ce se pregătea să spargă vitrina cu sabia, toţi aşteptând să vină seara şi să se mai dezmorţească după încă o zi în cea mai statică slujbă din lume. Mumiile din Egipt sau Peru, distorsionând aerul cu zbieretele lor vechi de mii de ani. Rafturi după rafturi de animale de toate felurile, ursul brun îndreptându-se spre pradă, cerbul încleştat într-o luptă pierdută cu destinul alcătuit din lupi flămânzi, papagali obscen de coloraţi, vrăbii pe care nu le vedeai la locul lor într-un muzeu, cerbi visând la demnitatea de exponat cinegetic, un râs surprins în încordare. Schelete peste schelete, de toate felurile, de ai fi putut să alcătuieşti imposibile animale-puzzle din oscioarele adunate la un loc. Ciolane de balenă, colosale ca şi înfiorătorul Deinotherium Gigantissimum, imposibil de înalte, de care refuzam să mă apropii. Toate făpturile unui Dumnezeu căruia i se poate reproşa orice, dar nu lipsa imaginaţiei şi a dorinţei de creaţie, holbându-se la tine cu ochi de sticlă, lucioşi, ficşi.  

      Dacă aş fi văzut acolo o manticoră, o sirenă, un phoenix sau, de ce nu, un balaur sau un zmeu cu buzduganul de aramă în laba păroasă cu siguranţă că nu m-ar fi mirat. Ar fi fost fireşti. Doar în poveşti existau. Diversitatea care depăşeşte înţelegerea cere, obligă chiar, la fantastic. Şi la vârsta aceea pactul cu ficţiunea este inerent şi inconştient. Totul era fascinant, şi în egală măsură totul era înspăimântător. Ştiam destule animale, aveam acasă celebrul Atlas Zoologic şcolar ce ajunsese deja să se zdrenţuiască. Îmi plăceau animalele, chiar până la fanatismul vârstei. Dar aici era altfel. Iar tata, simţind că mi-era teamă, îmi citea tacticos numele şi prezentările, îmi explica, glumea, încercând să alunge sentimentul că nu vom mai ieşi niciodată de acolo, că suntem pierduţi, că dintr-o clipă în alta se vor auzi răgete, urlete, membre înţepenite care troznesc eliberându-se, colţi care se ciocnesc în sfârşit după ce au stat preţ de decenii despărţiţi. La un moment dat a renunţat. Vocea lui suna deja straniu în liniştea din jur. Nu ştiu dacă şi el simţea. Bravând, sau poate încercând să îmi arate totul, m-a dus şi în secţiunea de anatomie patologică, pe atunci o sală întreagă. 

      Nimic nu mă pregătise pentru oroarea ce mă aştepta acolo. Zeci de borcane înalte, mai mici şi mai mari, cu organe diforme sau dimpotrivă perfect sănătoase, macerându-se în alcooluri indicidibile. Bucăţi de corpuri umane, supravieţuind cu mult întregurilor. Fetuşi de toate felurile, smulşi din utere normale sau distruse de boli, frumoşi ca nişte heruvimi înecaţi sau dimpotrivă sfidând ordinea lumii. Ciclopi, bicefali, cu prea multe picioare sau unul singur, mânuţe albe ieşind direct din umeri, despicaţi ca pe un butuc de măcelar şi arătându-şi încrengăturile încă pe nedeplin formate de organe şi eventual tristul muguraş de mai jos. Aici Creatorul încercase şi nu reuşise, ori poate lăsase pe altcineva în locul său. Creiere ca miejii de nucă giganteşti. Cranii, schelete întregi, un femur, un bazin şi multe bucăţi cu nume imposibile ale alcătuirii ce ne ţinea şi pe noi în picioare, undeva sub haine, piele şi muşchi. Trista fiinţă umană, cu nimic mai bună decât carcasele dintr-o măcelărie bine aprovizionată. Oase, grăsimi, lichide, murdărie ascunsă, măruntaie. Nici eu, nici tata, nici nimeni nu era diferit. Am avut coşmaruri mulţi ani după aceea. Şi acum se întâmplă să revină, cu acea ciclicitate a viselor. La ieşire am văzut şi urna cu cenuşa lui Antipa. Ştiam deja ce este un crematoriu. 

      Am tăcut amândoi până acasă. Era tot frig, începuse să ningă şi ne croiam greu drum printr-un oraş înzăpezit deja şi pustiu. Întrebat spre seară cum mi s-a părut, am răspuns morocănos că mi-a plăcut. Aveam să revin de multe, multe ori. De multe ori singur. Era ieftin, şi fascinaţia se păstra. Niciodată nu am mai văzut muzeul ca la prima vizită. Uneori ajungi să te întrebi dacă astfel de amintiri nu sunt doar falsă memorie. 


3 comments:

child said...

cand am fost la antipa dupa renovare mi-am zis, e dragut dar e mai degraba pentru copii. citind acum cum vedeai tu muzeul prin ochi de copil, ma intreb daca nu am gresit :)

brightie said...

Ah, ce calatorie frumoasa prin amintirile tale.
Eu am mers o singura data cu pustiul meu, a fost la fel de facinant si pentru mine caci nu mai vazusem un astfel de muzeu. Parca n-as sterge informatia de pe hard cu acest "new and impproved".

"Fatalmente factorul nostalgic şi-a spus cuvântul, şi ne-am dat seama că ne plăcea mai mult vechiul Antipa. Muzeul cu care am crescut. Unde am fost de cel puţin zece ori. La vârste diverse. Eventual cu alţi iubiţi sau iubite. Cu mirosul lui, cu praful din aer, cu tăcerea. Suntem doi bătrâni conservatori, în căutarea muzeului pierdut, chiar dacă vârsta biologică mai are ceva până la jumătatea perioadei estimate de vieţuire."

(:)

Cinabru said...

Child: mi-a placut mult mai mult atunci, chiar daca prima impresie a fost de oroare pura. Si fascinata. Acum parca au coborat standardele mult prea mult.

Brightie: ar trebui sa-i placa si acum, ai mei sau fost incantati, dar i-au marcat/speriat mumiile. Si acum sunt personaje in jocurile lor. Ma bucur ca ti-a placut si iti multumesc. In general am evitat postarile prea personale, prea confesive. Se vede treaba ca am ajuns intr-un punct in care se simte nevoia de asa ceva.

Post a Comment

Share This