12 Jan 2012

Richard Llewellyn - Ce verde era valea mea

Roman velş celebru, poate cel mai cunoscut titlu de secol XX provenind din acest spaţiu literar, ”Ce verde era valea mea” i-a adus gloria lui Richard Llewellyn, un autor care se trezea propulsat printre cei mai cunoscuţi din spaţiul anglofon în chiar anul în care Europa era cuprinsă de o nouă conflagraţie mondială. Primă parte a unei ample tetralogii (nu ştiu dacă s-au tradus la noi celelalte trei părţi, eu nu le-am găsit) această duioasă şi sumbră elegie, evocare a unei Vârste de Aur pierdute pentru totdeauna de personajul principal, Huw Morgan, doar parţial un alter ego pentru Llewellyn, s-a impus în bună măsură datorită remarcabilei ecranizări realizate doi ani mai târziu de John Ford. Peliculă ce şi-a atras adversităţile sale mai puţin pentru calităţile sau defectele filmice, şi mai mult pentru momentul nepotrivit în care a apărut. Şansa sau dimpotrivă neşansa ca această ecranizare, până la urmă o sensibilă melodramă, să câştige Oscar-ul pentru cea mai bună regie (şi nu numai) în faţa unui alt titlu. Citizen Kane. Dar aceasta este o altă poveste. 

Familia Morgan este o familie simplă de mineri din Vale, un spaţiu perfect şi mistic, o comunitate situată în afara timpului şi istoriei, unde simplii muncitori în adâncuri câştigă suficient pentru a întreţine familii numeroase, pentru a lua cine bogate, a organiza petreceri şi nunţi pline de veselie, pentru ca taţii să-şi fumeze liniştiţi pipele arse la sfârşitul unei zile bune, iar mama să pună deoparte bănuţi sunători, destui de aur, în casetele unde se adună fondurile fiecărei case. Şi, fireşte, totul acompaniat de cântece de petrecere velşe sau de imnuri religioase. Un Macondo în afara magiei şi minunilor. O existenţă idilică, în care tragediile nu există, nenorocirile sunt rare, totul se desfăşoară cu o dulce cadenţă legănată şi perfectă. Dacă şi alţi autori îşi rememorează copilăria prin acest filtru edulcorat, pentru micul Huw Morgan, marcat de autoritara şi blânda prezenţă a tatălui Gwilym şi de sacra mângâiere a mamei Beth, cu numeroşi fraţi, cumnate şi prieteni, rememorarea pare firesc încadrată în această cheie romantică. Lucrurile chiar aşa s-au întâmplat. Totul a fost perfect. În pofida puternicelor accente de stânga (mai bine de un sfert din carte este marcat de povestea luptelor sindicale şi neputinţa bătrânului Morgan de a înţelege mecanismele luptei de clasă) Llewellyn nu este tentat nici de naturalism, nici de realism crâncen. Ce verde era valea mea este, în esenţă, un roman romantic, şi nu fără pagini întregi ce ar putea fi considerate poeme în proză. 

Trei sunt elementele centrale care guvernează viaţa comunităţii de mineri din Valea cea verde şi velşă. Familia este cea mai importantă, şi în universul micului Huw este refugiul la care va recurge mereu, şi prima redută care se va lăsa încetul cu încetul măcinată de schimbare şi ruină. Religia joacă un rol aproape la fel de important în lumea minerilor velşi, mai ales după ce în imaginarul sat vine un nou predicator, Merddyn Gruffydd, care va fi acel prieten de care Huw are nevoie şi va juca un rol foarte important în familia Morgan. O credinţă simplă, departe adesea de norme şi bazată mai mult pe tradiţii, dar o credinţă reală. Al treilea elemente este mina. Spre deosebire de alte evocări, cel puţin iniţial, mina nu este întunecată, ucigaşă, aşteptând victime. Mina de cărbune nu este la începuturile poveştii lui Huw o versiune locală de monstru. Este cea care îi hrăneşte şi întreţine pe mineri. Este inima Văii. 

Romanul este o saga a schimbării şi modernizării. Treptat, nimic nu mai rămâne în Vale aşa cum fusese dintr-un timp imemorial. Huw este un copil al timpului său care vede cum tatăl nu mai înţelege de ce salariile scad şi grevele sunt tot mai dese. De ce este nevoie de un sindicat (poate partea care se potriveşte cel mai puţin pe edificiul evocator şi nostalgic). De ce nu se mai respectă tradiţiile şi obiceiurile pe care el le-a prins. De ce mina de cărbune se transformă treptat, pe măsură ce munţii de zgură acoperă Valea, într-un monstru subteran care, într-un final, va ucide, adesea fizic. Prăbuşirea treptată a micii comunităţi, incapabilă să reziste evoluţiei exterioare şi să-şi păstreze măcar aparent liniile constructoare este drama şi scheletul epic al cărţii. Dincolo de întâmplările prin care trece clanul Morgan, este povestea distrugerii aduse de un nou secol şi un nou stil de a trăi şi, mai ales, de a scoate cărbunele. Stil pe care Morganii şi nu numai nu îl pot înţelege şi accepta. Le este străin, şi prin aceasta ostil. Evoluţia lui Huw Morgan, în alte condiţii un interesant bildungsroman, se petrece aşadar sub apăsarea Văii, şi chiar când reuşeşte pentru scurtă vreme să evadeze este silit să revină. Ca o chemare de banshee, Valea îl aduce înapoi. Interesant că şi în momentele, bine realizate, narând experienţa şcolară a lui Huw, originea sa este în egală măsură un blestem şi o binecuvântare. La final va rămâne ultimul Morgan. Şi ultimul care va reuşi să fugă de Vale. 

Ce verde era valea mea nu este o capodoperă. Dar este un titlu clasic, frumos, nostalgic şi adesea trist, cu numeroase episoade fascinante din viaţa cotidiană a minerilor velşi, ce ar putea fi o surpriză. Nu este obligatoriu, nu face parte din cele X cărţi de citit într-o viaţă, dar ar fi păcat să-l ratezi. 


4 comments:

Dli said...

Romanul este o saga a schimbării şi modernizării , frumos spus. Richard Llewellyn, este un autor remarcabil. Felicitari pentru articol.

Cinabru said...

E singurul titlu citit de la el, as fi curios de cele trei continuari. Cred ca le voi cauta in original. Si pe mine m-a impresionat, e chiar o carte pe care e pacat sa o ratezi. Multumesc pentru aprecieri.

Anonymous said...

e o carte buna, iar coperta mi-a trezit niste amintiri vechi de peste 20 de ani (citita inainte de revolutie, oricum); nici acum nu stiu cum se pronunta numele personajelor, cand eram mic le pronuntam cum se citeau romaneste

interesant blogul, l-am rasfoit deja
p.s. n-as comenta ca anonim, dar nu vad o optiune sa pot utiliza gravatarul

Cinabru said...

Mie imi apare cand sunt logat pe contul de blogspot, sau pe OpenId. Nu stiu, o sa vad de ce si cum se poate rezolva. Multumesc pentru aprecieri. Parca gasisem pe la sfarsitul cartii un index cu pronuntia numelor, dar si eu am preferat sa le citesc... asa cum reuseam. Oricum, vocea de citit e tare toleranta cand vine vorba de erori. E o carte chiar buna, eu am recitit-o recent, dupa mai bine de 10 ani. Ma bucur sa vad ca prima impresie a fost cea corecta.

Post a Comment

Share This