Mark Ryden (1963 - )

Pictor si grafician american, Mark Ryden s-a nascut pe 20 ianuarie 1963 in Oregon. Absolvent al Art Center College of Design din Pasadena in 1987. Locuieste in prezent in Eagle Rock, California. Inspirat in prima faza de Dali, Magritte, Bosch, mai tarziu de Pop Art, Ingres, Balthus. Prima expozitie personala : “The Meat Show” (1998). A realizat numeroase tablouri, desene, coperti de albume (intre care Michael Jackson – Dangerous). Unul dintre cei mai bine cotati artisti contemporani pe piata de arta, dar si unul dintre cei mai controversati.

Exista pictori atat de stupefiant de originali, atat de stranii, atat de diferiti, incat ajung sa iti placa infricosator de tare. Genul de pictori pe care tu ii adori, iar cunoscutii te privesc nu fara teama. Sa nu te apropii de fragilitatea psihica mult dorita. Ca un drog, iar Mark Ryden este adesea un Lewis Caroll in supradoza. Care a stiut sa construiasca un univers fantastic atat de vast si de « altfel » incat fie ajungi sa il respingi violent, cu spaima cu care te feresti de un dement in plina criza, fie ajunge sa te fascineze pana in buza obsesiei. Imbinarea de Pop Art, grafica de anii ’40 – ’50 ai secolului trecut, elemente de arta naiva si o doza serioasa de fantastic pana la suprarealism, adaugandu-se tuse dense de morbid, grotesc si ridicol, Mark Ryden este prin excelenta un artist obscen de modern. Chiar postmodern. Dar in egala masura se simte ca este tributar si indragostit de clasic, de peisajul si portretul renascentist, cu nu putine adaugiri baroce, culori pastelate si bine conturate, personaje – mai ales copii, animale antropomorfizate si jucarii – ivite dintr-un cosmar incarcat de LSD, arhetipuri desprinse dintr-un imaginar in care se amesteca personaje din cartile si benzile desenate ale copilariei, desene animate, regi, cuburi, cifre, zodii, sange, carne adusa dintr-o macelarie ideala, forme distorsionate si viziuni autiste, totul filtrat printr-o prisma viu si divers alcatuita.

Snow White (1997)

Este neclar la Mark Ryden unde incepe creatia si unde se termina imaginarul, unde este un Mark Ryden care se joaca si juxtapune temele si imaginile deja obisnuite pentru el si unde este un Mark Ryden care povesteste in imagini doar ceea ce vede. Copii cu priviri reci de killer in orele libere, iepurasi sfaramati si plini de sange, galeria personajelor din Alice in Wonderland transformata in echipa de orori, plante si legume umanizate pana la bucurie si boala, Lolite morbide si muribunde, norisori din vata de zahar veche, nuduri de o senzualitate rece, ursuleti veseli si pufosi, bebelusi dolofani si carabusi luciosi, Abraham Lincoln conducand un trenulet, extraterestri rubiconzi si clovni veseli. Cam asta ai putea sa scrii intr-un dictionar de motive si simboluri Mark Ryden, fiind departe de a prezenta macar jumatate.

The Angel of Meat (1998)

Aidoma girafei lui Preda sau notelor bune la algebra superioara, Mark Ryden este un artist care pentru multi nu poate exista. Chiar le-ar fi mai bine daca nu l-ar descoperi vreodata. Le-ar ramane certitudinile, o « arta frumoasa si normala », dar mai ales siguranta ca nimeni nu a reusit sa le trepaneze craniul si sa extraga de acolo esenta din care se distileaza visul ce amesteca reveria si cosmarul. Pentru altii este insa obligatoriu.

Little Boy Blue (2001)

Aici veti gasi pagina oficiala Mark Ryden, de unde am ales cateva lucrari. Merita vazute toate, mi-a fost foarte greu sa aleg doar cateva. Si candva, cumva, voi reusi sa pun mana macar pe un desen original. Aici un scurt si laconic interviu.

Foto : myartspace.com, artnet.com ; markryden.com

California Brown Bear (2006)

Alegory of the Four Elements (2006)

The Meat Magi (1997)

The Butcher Bunny (2000)

Corkey Ascending to the Heavens (1994)

Stanwell Vanilla

Marca : Stanwell Vanilla
Tutun : Virginia, Dark Cavendish, Burley, Samsun
Aspect tutun : taietura marunta
Aroma : vanilie (puternica)
Tarie : slaba
WAF : ridicat
Prezentare : plic 50 grame

Nu mai fumasem de ceva vreme aromatice, Stanwell Vanilla nici atat, si m-am gandit sa-l incerc. Mai fumasem cu mult timp in urma cateva pipe, o mostra generoasa primita de la cineva, si pe atunci imi placuse destul de mult, cat sa il consider un tutun bun. Iar cum de curand am primit un pachet de 50 de grame, era momentul unei reevaluari. Cu rezultate nu prea bune.

La deschidere mirosul si aspectul tutunului erau aproape identice cu Skandinavik Vanilla, pana in prezent preferatul meu intre « vanilii » (daca tot avem latakii sau virginii, sa avem si vanilii). Un miros puternic, foarte puternic, de prajitura cu multa vanilie, inca putin calduta si umeda in interior, cat sa apesi pe ea si sa lasi o mica gropita elastica. O aroma foarte placuta in camera, chiar daca deja prea puternica. Amestecul de patru tutunuri (putin prea umed) imbina auriul virginiei cu negru de cavendish si celelalte doua soiuri, arata bine, taietura marunt spre medie. O mixtura promitatoare. Un puzzle de tutunuri maruntite bine.

Lasat putin la uscat, umplut pipa (fara filtru) si pornit intr-o mica plimbare Stanwell Vanilla. Se aprinde imediat, foarte usor, dar asa vine si socul olfactiv si gustativ : aroma de vanilie este mult, mult prea puternica. Dulce, gretos de dulce, lesinatoare, agresiva, nu se mai simte nimic din tutunuri, ci doar vanilie. Dupa ce am rezistat eroic pana spre jumatatea pipei a inceput sa se simta pe limba un joc subtil intre virginii si burley (cred), dar mereu acoperit de aroma de prajitura. Abia spre final incepe sa se simta putin tutunurile, dar deja gustul este lejer acriu, fumul prea fierbinte si pipa incinsa. Un tutun necrutator cu biata limba daca il forjezi. Aroma lasata in camera este de patiserie buna.

Cu filtru este ceva mai bine, dar nimic memorabil. Cel putin nu in bine. Uscat zdravan si fumat afara devine un tutun acceptabil, mirosul de vanilie se estompeaza foarte mult, dar tot e departe de ce mi-as fi dorit de la Stanwell.

Aici scriam ca e un tutun bun. Acum l-as evalua mediu spre bun. E adevarat ca ii impresioneaza placut pe cei din jur (sotiei i-a placut mult cum miroase) dar cu siguranta Stanwell Vanilla nu este o mixtura la care as reveni de buna voie. Nici nu stiu cand si cum voi termina restul de tutun. Cred ca doar atunci cand nu am chiar nimic altceva. Interesant pentru cei pasionati de aromatice, in randul carora are numerosi fani. Dar nu si pe gustul meu.

Nota foarte speciala : cine stie, daca domnii de la PCB nu m-ar fi “corupt” la virginii, latakii si alte mixturi exceptionale (multumiri Mrg, Humidor, Twain, Molia si toti ceilalti, va stiti dv) poate l-as fi apreciat mai mult. Dar asa...

Foto : home-and-garden.webshots.com

Peter Freestone : Freddie Mercury

Peter Freestone a fost alaturi de Freddie Mercury timp de 12 ani (aproximativ), din 1979 pana in 1991, si juca rolul de prieten apropiat/personal assistant. Fara sa fie la inceput un fan sau macar un ascultator ocazional (dupa propriile marturii in 1979 stia doar trei piese ale trupei) Freestone a ajuns sa lucreze pentru Mercury. Un om bun la toate, de la gatit la cumparat haine, ziare, tigari, mancare, mers la licitatii de arta in locul lui Freddie, tinut agenda intalnirilor, bodyguard, confident. Mergea la majoritatea concertelor trupei si avea grija ca lui Freddie sa nu ii lipseasca nimic. Il insotea foarte des in cluburi si baruri, inclusiv in cele gay. Avea porecla feminizant-afectiva « Phoebe ». Si in noiembrie 1991 a stat alaturi de Freddie pana in ultimele clipe. De fapt, se poate chiar spune ca Freddie a murit in bratele sale.

A fost o carte pe care mi-am dorit-o de ceva timp, dar fie nu am gasit-o, fie era in acel moment mult prea scumpa. Ma asteptam sa fie o biografie, eventual una in tonuri hagiografice, dar este mai curand un volum de memorii. Freestone nu este nici melodramatic, nici nu polemizeaza cu nimeni. El l-a cunoscut pe Freddie dincolo de scena, si e suficient. Un Freddie departe de imaginea stralucitoare si excentrica (mai ales in ultimii ani), un Freddie care daca nu se distra intr-un bar gay alaturi de noua sau viitoarea cucerirea prefera sa mearga la cumparaturi sau sa stea infofolit intr-o patura in fata televizorului. Un Freddie foarte casnic si timid. Un om care iubea pisicile si arta japoneza in egala masura, se certa violent cu iubitii si isi rasfata prietenii si angajatii cu daruri cat mai scumpe si rare. Un Freddie altfel decat aparea pe scena, in orice caz. Unele detalii le stiam din alte carti sau surse, majoritatea au fost inedite.

Phoebe s-a apropiat de Queen intr-unul dintre cei mai buni ani ai trupei (1979), chiar in perioada Crazy Tour, turneul din Marea Britanie (22 noiembrie – 26 decembrie), unul dintre cele mai reusite si ultimul pentru vechiul stil Queen. A fost la Newcastle pe 3 – 4 decembrie (concerte exceptionale, pacat ca inregistrarile nu sunt de cea mai buna calitate), a fost la Live for Kampuchea (poate cea mai buna optiune pentru un viitor DVD live), a ales pantalonii rosii din vinilin si o buna parte din costumele de scena, a stat in culise. Si a facut asta aproape la fiecare concert pana la Magic Tour. Inclusiv. A inceput sa se imprieteneasca mai tarziu cu Freddie, in timpul turneului american din 1980, pentru The Game, cand deja imaginea si sound-ul trupei se schimbasera radical. Freestone are chiar un mic jurnal de turneu, din 30 iunie pana la seria de concerte din 12 – 18 februarie 1981 din Japonia. Fragmentat, doar esentialul sau ce era iesit din comun, dar merita citit. Freestone vorbeste si de decizia neinspirata de a canta la Sun City, provocand un scandal imens. Mai ales ca nici concertele nu ar fi fost reusite, majoritatea fiind anulate. La fel de interesante sunt si paginile dedicate perioadei « Barcelona », un proiect solo care a insemnat enorm pentru Freddie. A fost marele pariu pentru Freddie si sansa de a-si cunoaste unul dintre idoli. Pariu castigat in final, iar Freestone ofera informatii interesante atat despre repetitii si inregistrari, cat si despre « concertele » pentru promovarea albumului. Sau despre cum se lucra ca clipuri, de la I’m Going Slightly Mad sau These Are the Days... la A Kind of Magic. Cum se pregateau concertele si putinele conferinte de presa. Sau de ce Freddie era reticent in relatiile cu presa, de ce dadea rar interviuri.

Freddie pe scurt, in versiunea Peter Freestone (teaser)

concertele din 1984 (The Works)ar fi fost filmate pentru arhiva trupei

Freddie a locuit mult timp la New York si Munchen

lui Freddie i-a placut enorm Hot Space

numele sau in pasaport era Frederick Mercury

potrivit lui Freestone sunt foarte mici sansele sa mai existe piese cu Freddie care sa merite
lansarea pe un album.

trupa ar fi trebuit sa revina in 1983 pentru un turneu in America de Sud

putea sa lucreze saptamani intregi, 12 – 14 ore pe zi la o singura piesa (Queen sau solo). Altele ii ieseau imediat.

au existat nu putine momente in care trupa a fost gata sa se sparga

Freddie nu citea aproape niciodata, doar cataloage de la licitatiile de arta

iubitii care primeau un ceas scump, de regula Cartier, puteau deja considera sa relatia s-a
incheiat.

unul dintre cei mai apropiati prieteni a fost Barbara Valentin.

lui Freddie ii placeau Prince, Michael Jackson, Lionel Ritchie, Dionne Warwick.

piesele de colectie, tablourile, antichitatile, cadourile care nu mai incapeau in casa erau mutate in podul cladirii din Garden Lodge.

i s-a propus rolul lui Rudolfo din La Boheme pentru o serie de spectacole in Central Park. Din pacate s-a renuntat repede la proiect.

Freddie ajunsese sa fumeze cam 40 de tigari pe zi si avea probleme mari cu vocea mai ales dupa 1984.

l-a cunoscut pe Printul Andrew si a aparut intr-o prezentare de moda alaturi de Jane Seymour. De fiecare data Phoebe era pe aproape.

la sfarsitul ceremoniei funerare sicriul a fost scos din sala avand in fundal « D’amor Sull », aria din Il Trovatore, in interpretarea lui Montserrat Caballe.

in ultimele saptamani ale vietii a renuntat la orice tratament. A continuat sa ia doar analgezice si in final morfina, ceea ce i-a grabit moartea.

O carte pe care am citit-o destul de repede, nu fara un pic de tristete. Nu stiu cat de interesanta ar fi insa pentru cineva care asculta Queen doar ocazional si e prea putin curios sa descopere omul din spatele numelui Freddie Mercury. Un fel de Phantom of the Opera. Dar este o carte bine scrisa, deloc plicticoasa, plina de informatii imposibil de gasit in alta parte. Mie mi-a placut. Si dupa cum se vede in poza din stanga, cei doi erau foarte apropiati. :)

PS : chiar, isi aminteste cineva de singura (din cate stiu) carte despre Queen aparuta la noi, prin ’93, la o editura obscura ? Spectacolul trebuie sa continue, traducerea cartii « The Show Must Go On » a lui Rick Sky, nu prea stralucita nici in original, scrisa in graba si cu o droaie de greseli si prostioare. Atunci insa mi se parea o carte superba, pentru ca avea muuulte informatii (pe atunci nu aveam idee de net) si poze. Chiar daca era prost legata si se incadreaza usor in topul celor mai proaste 10 traduceri aparute vreodata in Romania. Nu mai am cartea, am pe undeva pe hard textul in Word. Daca o vrea cineva.

Foto : tamada.ro, montreuxmusic.com, queenlive.ca

Best of Cinabru...so far

Inspirat de articolele de gen de la Krossfire, am ales pentru voi 10 postari mai noi si mai vechi. Fara recenzii de carte sau tabacuri, fara muzica si anunturi. Zece postari care dintr-un motiv sau altul mi-au iesit mai bine decat ma asteptasem. Cateva sunt scrise cu mult timp in urma, cand abia deschisesem blogul, si parca e pacat sa nu le scot mai in fata. O lectura cinabrica. De weekend.

Dupa weekend vor veni altele noi.

De ce mi-ar fi dor, daca mi-ar fi dor ?

SAW-like Gospel Fragment

Din insemnarile pavianului cinocefal

Biblioteca mea

Fiti binevenit, domnule hot - sceneta lirico-pornografica

Un an…

Dead

In programul viitor : Biserica Satanista din Romania

Creionul Ikea – adagio pentru penare si hartie

Sarkozy cere castrarea pedofililor. Cinabru ofera solutii

Fernando Botero (1932 – )

Artist columbian, originar din Medelin, incepe sa deseneze si sa picteze din copilariei, initial marcat de luptele de tauri, unul dintre subiectele sale favorite. Pasionat de avangarda si experiment, marcat de timpuriu de arta naiva si suprarealism. Se muta la Bogota in 1951. Prima expozitie personala la doar 19 ani, cu deosebit succes. Este inca din primii ani unul dintre cei mai bine vanduti artisti columbieni, reprezentant al noului val postbelic.

A studiat la Madrid si Florenta, admirator al lui Velasquez, Goya si al marilor maestri renascentisti. Pictor, sculptor, istoric de arta, eseist, celebru pentru stilul sau profund personal : figuri in stil naiv, obeze, rotunde, de o surprinzatoare inocenta. Realizeaza in general portrete, dar si naturi moarte sau peisaje, sculpturi in acelasi stil aproape caricatural, exagerat, umflat. S-a stabilit in New York in anii ’60. Este in prezent un artist de succes, controversat si adulat, foarte bine platit, cu o cota invidiabila pe piata de arta. Si de o originalitate care te face sa il adori sau sa il detesti.

Creatiile lui Fernando Botero par desprinse dintr-un vis naiv al unui geniu nebun, amintindu-mi pe alocuri de alt artist preferat, Mark Ryden. O lume fantastica, absurda dupa normele obisnuite, ironica si ironizata, dincolo de limitele esteticului clasic, dar o lume superba, frumoasa, inocenta, o lume in afara umanitatii si Creatiei. In egala masura personajele sale au ceva fotografic, de instantaneu umoristic, de parodie. De la oameni obisnuiti la personalitati, de la compozitii celebre la scene cotidiene sau fantastice, Botero a incercat cam totul. Omuletii lui obezi, diformi, vazuti de unii critici drept grotesti si ridicoli, au o frumusete induiosatoare sau, adesea, o tristete sau o falsitate apasatoare. Portrete marca Botero pot fi evocari, reprezentari, nostalgii, erotice, critici, atacuri, acuze, declaratii de iubire, manifeste estetice, poezii vizuale, fragmente de vis sau cosmar burlesc. Omuletii construiti din sfere si straturi de sunculita. Si seducatoare dar diforme nuduri.

Paradoxal sau nu, Botero este si unul dintre cei mai mari fani ai pictorului Botero. Atat de mare, incat adesea ajunge sa isi cumpere sau rascumpere propriile lucrari. Asa ca tot el are probabil cea mai mare colectie Botero din lume. Eu m-as multumi cu o singura lucrare. Macar atat.

Galerii online : aici, aici si aici

Loving Couple

Gardening Club (1997)

Dancing (2002)

Monalisa (1977)

The General and His Family (1977)

Crucifixion (1991)

Mademoiselle Riviere (1979)

Banistas (2000)

Surse imagini : boteroinvenice.com ; lablaa.org ; museumsyndicate.com ; studioesseci.com ; the-athenaeum.org

Sam Savage : Firmin. Aventurile unei vieti subterane

Hey Ho, Let’s Go, cum ar fi spus Joey Ramone. Hey Ho cu povestea lui Firmin, poate singurul sobolan din literatura cu care ajungi sa te identifici. Mai ar fi cei din familia Roademult, dar acolo e mai mult decat o chestiune lingvistica daca sunt sobolani sau soareci. E de memorie cu lacune. Dar Firmin, eroul lui Sam Savage (care a publicat romanul foarte, foarte tarziu) este un personaj. Memorabil.

Uneori ti se intampla sa dai peste o carte fantastica absolut si in nestire din intamplare. Pentru ca ti-a placut coperta, pentru ca ti-a placut cum suna titlul in ureche, pentru ca ai dat peste o fraza faina si bine colorata, pentru ca vroiai sa iei ceva de citit si pe asta s-a intamplat sa o iei. La Firmin, pana sa dau peste reclama facuta, m-a atras coperta, cu sobolanul famelic si trist care pare a rasfoi o cartulie sau un ziar.

Firmin este cu adevarat un sobolan de biblioteca. Nu soarece, sobolan. Nascut in subsolul murdar al unei librarii de cartier, este al 13-lea urmas al unei mame betive, cel mai slab si neputincios, mereu flamand, mereu inghiontit si aruncat intr-un colt de fratii mult mai robusti. Un viitor intelectual autentic, care prin simpla prezenta strica perfectiunea unei duzini de sobolani. Un outsider, un paria, Firmin incepe de voie, de nevoie, sa rontaie din hartia cu care mama invelise cuibul sobolanesc inainte de nastere. Cine ar fi putut sti ca paginile folosite ca tapet-covor-canapea erau smulse din Veghea lui Finnegan ? Si cine ar fi crezut ca Firmin le va gasi teribil de dulci si de bune, cand laptele nu ajungea pentru el ? O origine in tuse dostoievskiene, de-a dreptul. Sau cu accente de Mizerabilii ori Dickens.

Si asa, pe masura ce familia se imputineaza si ceilalti sobolani isi gasesc sfarsitul in lumea dezlantuita, Firmin ramane departe de aceasta si incepe sa roada carti din subsolul librariei. Sa-si aline foamea in prima instanta, pe urma incepe sa-si dea seama ca Proust nu are acelasi gust ca Nabokov, ca intre un roman si un volum de poezie sunt mari diferente de dulce, amar si sarat, ca un text poate fi matasos sau aspru, si ca rontaind hartie ii explodeaza pe cortex imagini de o surprinzatoare frumusete. Chiar, oare sobolanii au cortex ? Sigur Firmin are. Si asa incepe sa citeasca, citeste cu o viteza uluitoare, retine totul, pana la cele mai mici nuante, si poate pentru ca nu este om (desi in mare masura viseaza sa devina unul) memoria sa este colosala. O existenta desprins din carti, in subsolurile unei librarii de cartier, Pembroke Books, condusa de Norman, un librar perfect, neverosimil de bun, prima fiinta omeneasca pe care sobolanul a iubit-o. Dar in egala masura Firmin descopera exteriorul, viata din afara spatiului perfect, paradisiac, unde exista Frumoasele femei si, mai ales, pornografia. Pentru ca sobolanul nostru este si un avid consumator de filme extrem de indecente si explicite, strecurandu-se noaptea in sala unui cinematograf mizer din apropiere. Si tot acolo, ascuns, va vedea la ore mai normale si filme serioase, devenind un mare fan Fred Astaire.

Firmin. Sobolanul singur, respins de ai lui si dorind sa fie aproape de oameni, stiind mai multa literatura decat multi profesionisti pe doua picioare (si nu numai literatura). Nu poate sa vorbeasca, fiinta sa sobolaneasca nu ii permite, si poate de aceea vorbeste si se confeseaza mental atat de mult. Pentru ca poate sa spuna prostii, ca oamenii. Incearca sa invete limbajul semnelor, dar labutele lui nu-l ajuta mai deloc. O sa poata « rosti » doar doua cuvinte, o mini-sintagma absurda : adio fermoar. Dupa ce prima lui dragoste pentru oameni se termina tragic si atat de firesc pentru noi, va fi adoptat de un straniu si bland scriitor de duzina, autorul unor romane SF in stilul apocaliptic al anilor ’50, un anume Jerry Magoon. Aici Firmin invata sa traiasca alaturi de un om, invata chiar sa cante la un pian vechi de jucarie, invata sa aiba un prieten. Desi nu pentru mult timp, pentru ca intreaga sa lume, spatiul familiar si atat de iubit, libraria unde a devenit un « sobolan de biblioteca », toate trebuie sa dispara chiar in spatiul stramt si ingust al vietii sale de rozator. Cineva, undeva, a semnat hartiile necesare. Si la fel ca de fiecare data, marile drame vin de undeva din exterior, iar pentru Firmin este ca si cand ar veni de la un demiurg. Finalul povestii unui sobolan care a iubit cartile si femeile, si care si-a dorit de fapt sa fie, pana la urma, om.

O carte exceptionala, poate putin cam trista, pentru toti soriceii si soricelele de biblioteca mergand pe doua picioare. Dincolo de valente, sensuri, simboluri, trimiteri si analize, Firmin este povestea unui cititor. Poate unul cu blana si mustati, poate unul care chitaie cand citeaza, unul care nu poate sa-si scrie povestea pentru ca nu poate folosi nici stiloul, nici masina de scris. Dar un cititor de calibru greu si de invidiat pentru ca a ajuns in Paradis inca de la nastere. O poveste putin cam trista, dar frumoasa. Mai mult decat recomandata.

In absenta ...

O perioada foarte aglomerata si plina de probleme, asa ca n-am mai apucat sa citesc mare lucru, darmite sa mai scriu ceva cat de cat. S-ar putea zilele acestea sa mai intre cate ceva deja scris, dar nu foarte consistent, eventual niste anunturi. Si cam atat. Sper sa intru intr-un ritm cat de cat normal de saptamana viitoare. Sper. Imi pare rau pentru absenta, dar asta este. O sa incerc sa raspund cat mai repede macar la comentarii.

Printre picaturi citesc Firmin de Sam Savage. Pare o carte foarte buna spre excelenta. Ramane de vazut.

Robert McConnell – Red Virginia

Marca : Red Virginia
Producator : Robert McConnell
Tutun : Virginia, Perique
Aspect tutun : ribon
Aroma : virginia,
Tarie : medie
WAF : mediu
Prezentare : cutie 100 grame

Mostra primita la Pipa Club Bucuresti

Un tutun exceptional (dupa parerea mea) pe care l-am descoperit la prima intalnire la care am participat, si de care nu reusesc sa ma plictisesc. L-am fumat prima oara, dupa ce il adulmecasem la Molia (daca retin corect). Si mi-am luat pentru acasa o mostra consistenta, pentru care le multumesc piparilor generosi. Aproape sigur la urmatoarea comanda voi lua o cutie intreaga.

Am inceput ca mai toata lumea cu aromaticele, dar de ceva timp m-am dedulcit la virginii si mai apoi am descoperit latakia. Red Virginia este – pana acum - pe locul intai in prima categorie. Taietura short ribbon, amestec de tonuri aurii marunte, moale, putin afanat, potrivit de uscat. Mirosul e ciudat de placut, desi are si ceva artificial : dulceag, parfumat (in cel mai bun sens), insinuant, intre prajitura cu ceva vanilie si mult zahar si ceva ce aminteste de miezul de nuca inca putin umed.

Pus in pipa se umfla usor la aprindere, arde relativ bine si la final ramane o cenusa fina, cenusie batand spre alb. Dar gustul... Gustul, aroma, dulceata. La inceput se insinueaza dulceata putin zaharata a virginiilor, perique-ul se simte abia mai tarziu, usor picant, discret, cat sa potenteze fara a deranja. Nu inteapa limba si nu infierbanta pipa, se fumeaza usor si bine. Gustul dulce se pastreaza, fumul e matasos si usor, desi cu destula nicotina, iar in a doua jumatate a bolului nuantele dulcege se estompeaza, se simte parca mai bine gustul de perique, iar fumul e mai greu. Mirosul in camera este placut, usor, parca de chec, de prajitura de casa. Galbena, pufoasa, cu stafide si coaja de portocala.

Concluzie : un tutun excelent, cea mai buna virginie fumata pana acum si o mixtura pe care o recomand.

Aici veti gasi alte doua recenzii, marca Humidor si Augustinus. Pe prima o puteti citi si aici, de unde am luat poza. Recomand site-ul pentru cei pasionati de pipe si de trabucuri.

Nou : Freddie Mercury and Phoebe

Peter Freestone (Phoebe) a fost asistentul personal al lui Freddie Mercury pret de 12 ani, din 1979 pana in 1991. A inceput cu Crazy Tour, noiembrie-decembrie 1979 (unul dintre cele mai bune turnee ale trupei) si a ramas pana la sfarsit. A fost langa cei patru la inregistrari, la concerte, la petreceri.

« Freddie Mercury », cartea scrisa de Peter Freestone in colaborare cu David Evans, este una dintre cele mai bune biografii Mercury publicate vreodata. Gasita in sfarsit, promit o recenzie ampla dupa ce o termin. Omnibus Press, relativ ieftina.

L.E. : Cum deja am primit cateva mail-uri, cartea poate fi cumparata de aici, de pe Tamada.ro. Pe viitor, cand e o carte mai greu de gasit, promit sa pun si link-ul de la inceput.

Poezie contemporana si poezie de ieri

White Noise punea mai demult pe blog trei intrebari interesante :

1. Ce carti de poezie ati cumparat in ultimul an ?
2. Ati fost la vreo lansare de poezie ?
3. Dar la vreo lectura ?

In primul rand si inainte de toate – nu citesc deloc poezie contemporana. Am incercat, nu am inteles nimic, nu mi-a placut, am trecut mai departe. Nu suntem compatibili, chit ca cei incercati erau poeti contemporani, romani sau nu, cu o cota apreciabila. Dar nu mi s-a potrivit. Si nici nu pot spune ca mai sunt la curent cu cine mai e in top si in aprecieri la momentul scrierii. Prefer poetii mai vechi si mult mai vechi, chiar si unii dintre cei minori. Intr-o zi m-am surprins citindu-l cu incantare pe Tradem.

De la 1 ianuarie pana acuma am cumparat doar patru carti de poezie mari si late.

1. Gh. Bacovia – Poezii. Plumb. Scantei Galbene (Ed Ancora, 1929) – pentru editie
2. Tudor Arghezi – Versuri (Cartea Romaneasca, 1980) – antologie excelenta, prefatata de Caraion. Mai mult din cauza asta
3. John Milton – The English Poems of John Milton (Wordsworth Poetry Library, 2004) – sa le am pe toate la un loc
4. William Blake – The Selected Poems (Wordsworth Poetry Library, 2000) – in sfarsit

Presupun ca voi mai cumpara cate ceva din Wordsworth Poetry Library sau, daca se intampla, ceva editii mai deosebite din poeti romani “vechi”. Sigur nu o sa cumpar poeti contemporani.

La lansari de poezie am fost doar o data sau de doua, cu ceva ani in urma, dar in ultimul timp n-am mai avut timp pentru nici un fel de lansari. La fel si in cazul lecturilor.

Nota : si pentru obiectivii care se dau de ceasul mortii cand imi dau cu parerea si ma injura pe alte bloguri – stati linistiti. Nu le iau sa le citesc. Doar le colorez.