Sweet Rhapsody – 26 Noiembrie 1975

1975 ramane anul in care Queen a confirmat ca una dintre cele mai puternice si originale trupe, fiind anul in care a lansat A Night at the Opera (urmat in 1976 de completarea A Day at the Races), creatie considerata si astazi de foarte multi ca cel mai bun disc al trupei. E suficient sa spui Bohemian Rhapsody. Turneul pentru A Night at the Opera a fost si cel mai mare si mai reusit de pana atunci, Queen cantand in Anglia, apoi in SUA, pentru a cuceri in final si Japonia, unde trupa a fost primita cu un entuziasm fanatic, ce avea sa ramana specific niponilor. De altfel, Queen este si astazi in Japonia una dintre cele mai populare trupe, iar numarul de albume si bootleguri lansate exclusiv in Japonia este uluitor. Turneul A Night at the Opera este relativ bine documentat cand vine vorba de bootleguri, existand cam 15 – 20 de inregistrari, de calitate variabila, majoritatea incomplete, dar oferind o imagine suficient de clara. Avem de altfel si doua inregistrari video, una din 1 Mai 1975, Tokyo (doar trei piese si un intro – sosirea trupei si conferinta de presa) si concertul de la Hammersmith Odeon, din 24 Decembrie 1975 (incomplet), editat pe caseta video.

Sweet Rhapsody este inregistrarea celui de al doilea concert din 26 noiembrie 1975, sustinut la Free Trade Hall din Manchester, Anglia, de la inceputul turneului. Al doilea, pentru ca nu era ceva iesit din comun in acea perioada pentru trupa sa sustina cate doua concerte in aceeasi zi. Calitatea este foarte buna, dar in nici un caz excelenta (exista si o a doua versiune, mult mai buna, dar foarte rara), iar setlistul, desi standard pentru turneu, are cateva surprize pentru cei nefamiliarizati cu aceasta parte din istoria trupei. Dupa cate se pare, concertul este incomplet, lipsind In the Lap of the Gods, desi unii colectionari spun ca piesa nu a fost cantata la al doilea concert din Manchester. Pana in prezent, nu exista o inregistrare a primului concert din 26 noiembrie 1975, cele care circula sub acest nume fiind falsuri (alte concerte, colaje, etc). Trupa de deschidere a fost Mr Big, iar concertul a inceput in jurul orelor 21.00.

Firesc pentru turneu, concertul incepe cu Bohemian Rhapsody intro (banda), piesa introdusa cu “Ladies and gentlemen, a night at the opera !”. Dupa “I’m just a poor man” si finalul interludiului de opera, trupa apare in sfarsit pe scena, pe secventa rock. “Just can’t do this to me, baby …”, si se trece fluid in Ogre Battle, una dintre cele mai bune compozitii de inceput, o capodopera foarte puternica in concerte, chiar in cele in care trupa nu se gasea in cea mai buna forma. Ogre Battle este genul de creatie complicata, cu mai multe faze, specifica trupei in perioada de inceput, piesa impartita in mai multe episoade diferite, cu o puternica incarcatura epica. Iar Freddie reuseste o interpretare de invidiat, chiar daca este cel de al doilea concert din acea zi. Doua concerte, fiecare de peste o ora, in aceeasi zi… Cate dintre trupele de astazi ar fi capabile de asa ceva ?

Freddie “Thank you. Good evening, everybody ! You’re feeling fine ? We’re just feeling right, so it’s gonna be some good fun here tonight. We’d …(raspunde publicului) yes, yes, yes , what’d you want ?” Raspunsul strigat din public este “Liar !” Freddie “ Before we do those sweet little thingies, a new number for you, this is called Sweet Lady !” Intotdeauna este interesant sa auzi astfel de piese, putin cunoscute, in concert, iar Queen nu se fereau sa experimenteze. Fata de versiunea de studio, fara prea multa forta, varianta live este foarte placuta, poate putin mai lenta, dar Freddie compenseaza prin vocea puternica si bine modulata, iar Roger se aude mai clar decat cu alte ocazii. O surpriza placuta pentru cei putin familiarizati cu setlistul din anii ’70. “You call me sweet, like I’m some sort of a cheese…” Funny. Dupa o mica improvizatie de final, Freddie “Thank you. By the way, I forgot to say how nice it is to be here in Manchester, and it’s really nice to do two shows, to see you in the second now. Right now, I’d like to drink a toast to all you lovely people here. Cheers ! We’ll carry on with a number called White Queen”.
Una dintre cele mai bune piese Queen din toata istoria trupei, o compozitie Brian May, iar in versiunea din Manchester 75 acesta face cateva mici improvizatii, foarte inspirate pentru a completa un Freddie care atinge notele inalte fara cea mai mica ezitare, cursiv si fluent. O versiune deosebita si prin solo-ul de bas, marca John Deacon, intercalat in pasajul instrumental al piesei, unul dintre cele mai frumoase pe care le-am auzit in vreun concert Queen. Pacat ca mai tarziu astfel de interludii vor disparea, erau cu adevarat speciale si definitorii pentru trupa.

Brian “This is Flick of the Wrist”. O compozitie tipica pentru Queen pe Sheer Heart Attack, cu versurile sumbre si tonul general agresiv, dur. Avea sa fie editata si ca single, alaturi de Killer Queen, o alegere inspirata, iar versiunea din acest concert este foarte, foarte buna, foarte rapida si puternica. Interesant este ca se trece apoi la capodopera trupei, Bohemian Rhapsody, pe atunci inca “proaspata”. Freddie “Thank you. Thank you very much. I’ll tell you what, we’d like right now to do a special little medley for you, about four songs who rode up into one, and we’ll start with a number, a segment from a number called Bohemian Rhapsody.” Medley-ul era ceva obisnuit pentru Queen in anii ’70, iar Freddie reuseste o interpretare superba a unei partituri vocale foarte dificile. Dupa prima parte din Bohemian Rhapsody si un solo foarte reusit marca May, se trece in Killer Queen (foarte buna versiunea), apoi la fel de fluid in partea finala din March of the Black Queen (complexa piesa care anunta Bohemian Rhapsody si stilul lui Mercury de a compune), marcata de duetul Freddie-Taylor (o voce interesanta, foarte aspra si puternica), pentru a termina cu ultima parte din Bohemian Rhapsody. Nothing really matters …

Dupa un medley foarte gustat de public, Bring Back that Leroy Brown (experiment interesant, cantat doar partial), urmat de o surpriza. Freddie “Thank you, thank you very much. Thank you. Ok, Ok. Would you … We’re gonna do some, no, request time comes later on. But right now – how are the balconies doing ? Are you alive ? Ok, this is a number called Brighton Rock. Una dintre compozitiile tipice pentru Brian May, iar publicul reactioneaza cu atat de mult entuziasm, si este prima inregistrare live din istoria trupei in care apare Brighton Rock S-ar putea sa fie si prima oara cand a fost cantata pe scena. Lucky Manchester. Iar versiunea oferita de Brian May este incredibila, cu numeroase improvizatii, schimbari de ritm, un adevarat regal memorabil. Fie si pentru aceasta versiune de Brighton Rock, si concertul este excelent. Exista posibilitatea ca Brighton Rock sa fi fost cantata si la concertul de dupa amiaza, din aceeasi zi, dar in lipsa unei inregistrari …

Odata incheiat Brighton Rock, trupa canta o parte din Son and Daughter, o piesa care va dispare din setlist nu peste mult timp. Freddie anunta urmatoarea piesa “I’m trying to do another
number from this little album here (ANATO). Let me see, let me see… I think we’ll do a number called The Prophet’s Song.” Alta compozitie foarte dificila, pentru care Freddie folosea numeroase efecte de delay, si una dintre putinele piese “mistice” ale trupei, in spiritul vremii. Varianta din Manchester nu este totusi stralucita, fata de alte concerte. Dupa Stone Cold Crazy (mai rapida decat in anii urmatori) Freddie “Thank you. Thank you very much. This one is called Stone Cold Crazy. (neclar) Ok, let’s take some requests. (se cere din nou Liar) Liar, we’ll do that, what else ? What else ? Keep Yourself Alive ? We will do that. Anymore ? Seven Seas of Rhye ? We will do that again. Anymore, anymore, come on.” Se cere “In the Lap of the Gods”, iar Freddie anunta “We’ll do the Lap of them” (daca a fost cantata, piesa nu se regaseste pe bootleg). “And this one is called Doing Alright”. Dificil sa nimeresti live armoniile complicate din studio, dar rezultatul este suficient de bun, mai ales tinand cont de lungimea piesei (sase minute). Publicul incepe sa bata din palme, iar Freddie le cere “Don’t speed it up, don’t speed it up, sing with us ! That’s better !” si se trece in KYA. “Everybody join in. That’s it. With us. Thank you, the balconies, stay with us ! Come on, don’t be shy ! Thank you everybody for being here tonight ! Everybody, Keep Yourself Alive”. Cred ca rifful de la inceputul acestei piese este imposibil de uitat, iar dupa mai bine de o ora si jumatate de concerte Freddie reuseste sa cante piesa pana la capat, iar Brian May surprinde din nou prin forta si capacitatea de improvizatie. Cu cele peste cinci minute, este o piesa lunga si foarte catchy. Roger “Ok, you might remember this one, it’s called The Seven Seas of Rhye !” Cat de diferit va suna piesa in turneul The Works.

Urmatoarea este indelung asteptata Liar, clar una dintre piesele clasice Queen, din pacate prea putin cunoscuta de fanii din anii ’80. Interesant este ca in partea de solo Brian canta un pasaj care imi aminteste surprinzator de mult de Great King Rat. Now I’m Here se gasea in acea perioada la finalul setlistului, dar era la fel de plina de energie, desi oboseala se face simtita deja in interpretare, impresie data si de tempo-ul mai lent. Pentru final Freddie a ales una dintre piesele sale preferate, celebrul deja cover dupa Jailhouse Rock, foarte reusit si foarte gustat de public, chiar daca mult mai rapid si mai hard decat originalul. God Save the Queen, “Good night, sweet dreams”, finalul unui concert excelent.

Este fascinant cum inca din perioada de inceput a trupei, la ani distanta de stadioanele pline pana la refuz, Queen isi formase o comunitate de fani, fidela si foarte pasionata, care stia albumele, piesele, versurile, dialoga cu trupa, venea la concerte, etc. Iar Freddie este inca de atunci surprinzator de comunicativ, de deschis, reusind sa dirijeze publicul asa cum isi doreste.

Puncte forte : calitatea foarte buna, unul dintre primele concerte ANATO, White Queen, Flick of the Wrist, Bohemian Rhapsody, Brighton Rock, Keep Yourself Alive, Liar, comentariile lui Freddie, atmosfera foarte calda si entuziasta.

Concluzii : clar unul dintre cele mai bune concerte din 1975, recomandat tuturor, in pofida calitatii doar foarte bune. Un concert exemplar pentru ce reprezenta trupa in acea vreme, de ascultat. Mai mult, obligatoriu de ascultat pentru fani.

Piese :

CD 1

01. Opening
02. Bohemian Rhapsody (Opera & Reprise)
03. Ogre Battle
04. Sweet Lady
05. White Queen
06. Flick Of The Wrist
07. Bohemian Rhapsody
Killer Queen
The March Of The Black Queen
Bohemian Rhapsody (Reprise)
08. Bring Back That Leroy Brown
09. Brighton Rock
Guitar Solo
10. Son And Daughter (Reprise)
11. The Prophet's Song
12. Stone Cold Crazy

CD 2

01. Doing Allright
02. Keep Yourself Alive
03. Seven Seas Of Rhye
04. Liar
05. Now I'm Here
06. Jailhouse Rock
07. God Save The Queen

Coperta : www.queenbootlegs.nl

Alice Sebold - Minunatele oase

Biblioteca Polirom, 2003. Cred ca este si singura carte de Alice Sebold tradusa la noi, pentru ca doar pe aceasta am gasit-o/citit-o. Si cu deosebita placere. In ultima vreme am avut noroc, mi-a placut tot ce am citit, nu m-am mai plictisit cu pagini interminabile si sufocante.

Minunatele oase este primul roman semnat Alice Sebold, fiind un bestseller in America si aducandu-i autoarei celebritatea. Nu prea am incredere in bestseller-uri, dar de data aceasta lozul este castigator. Desi subiectul este morbid si dureros : o fetita de 14 ani, Susie Salmon, este violata si ucisa de unul dintre vecini. Se pare ca vechea poveste cu fantomele care nu se pot desprinde de Pamant este adevarata, pentru ca Susie ajunge in Raiul ei personal, de unde priveste lumea ca un spectacol. Isi vede ucigasul care ii ascunde cadavrul si reuseste sa dispara in final, in ciuda suspiciunilor, continuandu-si seria de crime ; parintii care nu reusesc sa depaseasca vreodata pierderea fiicei ; fratele si sora care cresc si se obisnuiesc pe cat posibil cu lipsa ei ; vecinii, profesorii, rudele ; intamplarile si schimbarile din viata de zi cu zi. Practic, avem doua planuri intrepatrunse, doua naratiuni : Susie in Rai, fiind un observator al vietii de familie si intriga politista, cautarea furibunda a dovezilor pentru pedepsirea asasinului, fara prea mare succes.

Susie Salmon nu vrea sa se detaseze si sa nu ii mai pese, nu vrea sa se rupa de trecut. Prefera sa priveasca din Rai, sa coboare din cand in cand in lumea reala, sa se materializeze pentru o secunda sau doua si chiar sa posede trupul unei prietene, pentru a-si implini o veche dorinta. Este fascinant sa vezi cu Sebold reuseste sa construiasca un personaj cat se poate de veridic, ce te face sa crezi ca asa stau lucrurile in Rai. Esti mai intelept, mai resemnat, mai curios. Si la un moment dat te rupi de tot, pentru ca nu te mai intereseaza. Susie nu o va face pana la sfarsit. Chiar cand rememoreaza violul si uciderea sa, o face destul de detasat. Toate sunt departe. O intereseaza mai mult ca familia sa reziste celui mai cumplit lucru : pierderea unui copil. Vocea narativa este perfect adaptata, presupun ca asa ar vorbi o fetita de 14 ani, peste medie, ajunsa in Rai dupa o experienta de cosmar. Cu acest amestec de maturitate, naivitate, intelepciune, regret si un varf de cutit de dorinta de razbunare. Ceea ce te poate face sa accepti miza esential tragica a cartii : ce simte un copil care este violat si ucis de un dement, cum rezista o familie care trece prin asa ceva si cum un gest atat de absurd poate exista ?

Fiecare are Raiul sau, dar acesta se poate intrepatrunde cu ceilalti, asa ca Susie se intalneste din cand in cand cu rude, prieteni, vede victimele ucigasului ei. Iti construiesti propriul Rai, care este mai curand o extensie a memoriei tale, cu locuri familiare si prietenoase, pana cand inveti sa il controlezi. Pentru ca latura de bildungsroman se refera tocmai la adaptarea si controlul vietii vesnice. Destul de plictisitoare pana la urma, sau cum spune Sebold la inceput, este o sechestrare intr-o lume perfecta. Tonul folosit, cu exceptia unor scene mai dure, are o poezie si un ritm aparte, care il fac placut, hieratic in anumite pasaje si profund feminin, foarte potrivit temei. Pentru ca este o tema dificila : acceptarea pierderii unui copil, intr-un mod violent, absurd prin brutalitate.

O carte ce merita nota 9 cu usurinta, pentru ca ramane o carte placuta, citita in cel mult o zi (Sebold stie sa imbine si sa dozeze partea de thriller si partea meditativa), si la care s-ar putea sa revin candva. Minunatele oase … Recomandata. E ca un film bun.

Sfintii inchisorilor - Monahul Pimen Barbieru

A fost staretul Manastirii Cetateni. Dumnezeu il invredniceste sa gaseasca moastele Sfantului Ioanichie. Participa activ in grupul de partizani condus de colonelul Gheorghe Arsenescu, acestia depunand chiar un aspru juramant de lupta in fata parintelui. Cand gardienii il intrebau cu ura la ce se uita pe cer el le raspundea: "Astept sa se pogoare ingerii, sa-i alunge pe draci".

Monahul Pimen Barbieru-Staret si haiduc in "banda" lui Arsenescu

Demonoid – the end ?

Unul dintre cele mai populare trackere de torente, Demonoid.com, e cazut de mai bine de 24 de ore, cel putin de atunci am observat eu. Din cea am vazut in alte parti, e destul de nasol, si s-ar putea sa fie finalul pentru Demonoid, dupa o mutare intempestiva si neinspirata in final in Canada. Pana acum cica nu exista un comunicat oficial al administratorilor, ceea ce mi se pare destul de firesc, tinand cont de numarul asociatiilor care doresc sa ii beleasca. Cica responsabila de data asta este CRIA - Canadian Recording Industry Association.

Demonoid.com este trackerul meu preferat, pentru ca era foart e ordonat, foarte bogat, si gaseam aici trei categorii mai rare : comixuri, muzica clasica lossless si horror-uri de tot felul, mai ales cele din 70 – 80. Fara Demonoid, bleah, nu prea cred ca voi mai downloada prea multe, din simplul motiv ca nu gasesc ce vreau. Life sucks, Demonoidu e grav bolnav, si nu mai am comixuri.

Alte vesti proaste ?

De ce mi-ar fi dor, daca mi-ar fi dor ?

Cineva m-a intrebat de curand de ce mi-e dor. Era o veche prietena. Nu o mai vazusem de prea mult timp. Mai vorbim pe messenger sau la telefon, pentru ca amandoi suntem ocupati, casatoriti si extrem de responsabili. Si nu prea mai avem timp sa traim. Cinabru, de ce ti-e cel mai dor, m-a intrebat ea, si erau clopotei-clopotei in glasul ei. Poate ar fi trebuit sa ii spun ca de ea. In romane asa as fi facut. Eram in viata reala. I-am spus ca nu stiu si clopoteii au tacut. Avem sa ne mai auzim candva, mi-a facut placere sa te mint si de data asta, bye bye, dear, would you like a cup of tea ?

Iggy Pop, The Passenger… I am a passenger…get into the car…we’ll ride through the city tonight. Giorgia… Love of my Life. The Vibrators….Baby Baby…. Won’t you be my girl… and I say….baby baby baby….

De ce ti-ar fi dor, Cinabru, daca ai avea timp sa te gandesti ? Dar mai ai timp pentru tine vreodata sau trebuie sa fii mereu responsabil si zambitor, sa iti rasucesti dimineata cheita in speranta ca arcul nu se va rupe astazi ? Daca m-as gandi ca mor, in camp de mohor, mi-ar fi dor (in ordinea inversa a numerelor de pe desfasurator) :

5. Mi-e dor sa mai fiu tanar, sa mai am romantice si incalcite plete, parpalacul meu verzui si ghetele scorojite, sa mai merg la cinemateca de pe Eforie, sa mai vad Operatiunea Monstru de patru ori in cinci zile, sa imi iau in fiecare luna programul si sa-mi reinoiesc periodic abonamentul. Mi-e dor sa vanez filmele actorilor si regizorilor preferati, mi-e dor sa aud din spate raraitul “Tarrrkovski …. Il adhorrrr”, sa mai merg cu Ktistai la un film din care nu am priceput prea mult, sa fumez in fata cinematecii in asteptarea ore fatidice si a lui Slayer, sa astept un anume film si sa merg la un internet-café ca sa ma uit pe IMDB. Vreau sa revad Adevarata fata a fascismului si sa ma termin de ras, vreau sa chicotesc cu iguana Iosif, vreau sa plang la Calauza din cauza intensitatii, vreau sa merg la Birth of a Nation, vreau sa vad filme de arta si pelicule criptice, vreau sa am timp sa fac toate astea.

4. Mi-e dor sa mai imi petrec zile si nopti jucandu-ma ca un maniac. Jagged Alliance 2 (plus moduri), Baldur’s Gate 2 (plus addon si moduri), Might and Magic 6-7, Fallout 2 si Fallout Tactics, Heroes 2, Warcraft 2, Diablo 2, Max Payne, Magic the Gathering (Shandalaar), Mortal Kombat, la acelasi birou descleiat, pe acelasi calculator astmatic care dadea semne ca va crapa, cu sunetul scurgandu-se din boxe chinezesti negre de jeg, cu monitorul AOC care palpaia si dadea mereu sa moara (a mai trait ani buni in aceeasi agonie). Sa stau zile si nopti pe cate un joc, sa arunc scrumiera dupa scrumiera in cosul de gunoi slinos din coltul camerei, sa ma duc la baie doar in caz de extrema urgenta, sa mananc pe apucate, sa beau cantitati industriale de cola, sa nu raspund la telefon, sa fac rost de FAQ, sa imi sun un prieten pentru o rezolvare, sa printez zeci de pagini de tips and tricks, sa fac schimb de save-uri. Mi-e dor sa nu am job, sa nu am responsabilitati si facturi, programari si obligatii, datorii si rate, sa pot sa ma joc la infinit ce vreau, cum vreau, cand vreau. Numai ca fiind viata reala nu prea pot da pauza sau load game. Astept bugurile, crashul sau game over.

3.Vreau sa mai am varsta magica la care timpul si curiozitatea ma faceau sa stau zile intregi la BCU, in sala de publicatii si periodice. Ar fi trebuit sa imi pregatesc licenta, apoi masterul, dar preferam sa citesc ziare si reviste de sfarsit de secol XIX sau din perioada interbelica, multe avand mult prea putin legatura cu ce cautam eu. Mai ales spre toamna, cand afara era un soare auriu si fetele veneau dureros de flou-flou, de iti era greu sa te mai uiti prin Nikipercea, Adeverul sau Gandirea, iti fugea mintea la delicioase aventuri niciodata materializate, pentru ca erai om serios si timid. Mirosul de hartie veche, grafica de o minutiozitate frapanta, vignetele si decoratiunile, fotografiile adesea surprinzator de clare pentru acele vremuri, randurile semnate de nume mari (acum uitate), praful de aripa de fluture cartarescian care iti ramanea pe degete si care te anunta ca numarul acela din Cuvantul a inceput sa se descompuna, grija ca pentru moaste cu care umblai cu publicatii vechi de decenii si chiar mai mult … Carnetul si mapa in care iti notai ce ti se parea interesant : declaratii politice, fapte diverse, crime, anunturi, fragmente de foiletoane si editoriale, cuprinsuri, date, indici, rezumate … Nu am fost un student prea stralucit, simpla obligativitate a invatatului e cumplita, dar mi-e dor sa ma intorc la BCU, sa cer o colectie de ziare vechi (unora le stiu si acum cota), cate o carte drept completare, si sa ma uite Sfintii Arhangheli sub lumina palida a veiozei, pipand cenusa din paginile galbui. Si luptand cu pofta de a fuma. Cu adevarat, cand esti jos, nimeni nu te mai cunoaste.

2. Si adevarat va spun voua ca mi-e dor sa mai am iarasi varsta binecuvantata a tineretii. Blestemata varsta, Ippolit. Sa n-ai nimic si totusi sa ai totul, pentru ca esti liber. Sa iti aduni maruntisul pentru un pachet de tigari ieftine si pe urma sa umbli habauc dupa un foc, pentru ca nu ai bricheta. Sa asculti casete trase la a saptea mana si nu mp3-uri sau flacuri. Sa fii teoretic student si sa preferi sa hoinaresti prin oras de la sase dimineata, pentru ca nu ai unde sa te duci, nici ce face acasa, doar cu un bun prieten, cel putin la fel de nebun ca si tine, si cu care sa vorbesti despre tot si nimic. Sa iti iei impreuna cu el carti, cd-uri cu jocuri pirat din Regie sau de la Sf Gheorghe, sa mergeti impreuna la Institutul Francez pentru net, sa asculti Burzum si Landser, sa vezi filme de pe casete video, sa afli cine sunt Jenna Jameson, Derrida si Griffith, sa faci politica la o bere, sa bei pana te aduni de pe jos, sa ii aduni si pe altii, sa mergi la concerte underground, sa pui la cale atentate si revolutii, sa nu depinzi de nimeni, sa mergi la petreceri cu mult black metal si in final o placuta uitare de sine, sa bei ce vrei, sa uiti sa mananci, sa iti cheltui banii aiurea, sa nu iti pese cum esti imbracat si sa alegi doar ce iti place, sa ai idei si sa le sustii cu fanatism, sa nu iti pese ce va fi maine, sa fii etern si inconstient ca intr-o buna zi vei muri. Intr-o zi toate acestea si multe altele se termina, Ippolit. Tu nu stii inca. Eu am aflat. In fiecare zi, in drum spre slujba si responsabilitati, imi doresc dureros ca acest tren sa se opreasca si sa pot cobori.

1.Dar cel mai mult, dragii mosului, imi lipseste vinatoarea de carti. Voi scrie candva multe despre asta, despre reguli, despre senzatie, despre locuri, despre bani, despre istoria acestui gen uman. Voi scrie, altadata, ceva si tot nimic, nu-i asa ? Cea mai importanta realizarea solitara si profund personala este biblioteca, paradisul borgesian si nu numai. Mi-e dor sa mai merg prin anticariatele raspandite prin tot orasul, sa gasesc o carte pe care o cautam de mult la un pret derizoriu sau dimpotriva inaccesibil, sa trec noi titluri in catalog, sa le pun pe rafturi, sa schimb ordinea lor in biblioteci, sa citesc de ici, de colo, sa fac schimburi, sa imi cheltui banii de mancare pe carti, lasandu-mi doar de tigari, sa fac datorii pentru ele, sa caut disperat anumiti autori si anumite titluri. Mi-e dor sa am timp pentru hoinareala. Azi imi cumpar ce ma intereseaza online, pachetul vine la posta, ma duc sa il iau si cam asta e tot. Stiu exact ce voi gasi. Lumea aceasta s-a dezvrajit la randul ei. Voi scrie despre carti altadata. Sunt atat de multe de scris.
Ma incurajeaza ca puiul meu mai mare obisnuieste sa mangaie cotoarele cartilor din rafturi minute intregi, fascinat de simfonia de culori si litere. As avea atatea sa-l invat.
Cam de acestea mi-e dor. Si de altele. Daca mi-e dor. Daca am timp. Daca am noapte. Daca am rabdare sa ma gandesc ca mi-e dor.

Iar centaurii isi injectau in artere iarba de mare pisata in whisky…

Creionul Ikea – adagio pentru penare si hartie

Cu mult timp in urma un bun prieten mi-a facut cadou doua creioane de la Ikea. Nici nu stiam pe atunci exact ce e Ikea, ce face ea si ce gasesti pe acolo. Nu stiam mai ales ca au creioane. Nu sunt un fan al creioanelor. Sau al stilourilor. Si mai ales nu al pixurilor care curg. Am fost socat sa aflu ca Mircea Cartarescu inca mai scrie de mana, in caiete, rand cu rand, cu pixul. Nu stiu ce fel de pix, dar retin din Jurnalul sau cat se bucura cand gasea un caiet mai fin, un caiet aparte, o opera de arta papetarica (si daca nu exista, ce daca ?). Nu mi-au placut niciodata creioanele. Mi-au placut pixurile “cu tus”, cum le spuneam. Cu varful fin, cu tus negru, am primit vreo 6 sau 8 din Israel si m-au tinut ceva, pana prin facultate. Nu am mai cautat de atunci. Poate as mai gasi. Am pastrat un singur pix cu tus, uscat si sterp. De mult timp m-am dezvatat sa mai scriu de mana.

Spuneam ca am primit doua creioane Ikea. Unul l-am daruit mai departe, cuiva special. Pe celalalt l-am pastrat. Cu multe decenii in urma o revista avangardista romaneasca se numea socant P..a, iar exhibarea numelui acestui nobil si esential membru masculin pe coperta a scandalizat pana la isterie onorabilitatea burgheza. Daca mi-as face o revista astazi, i-as spune creionul ikea. Pentru ca e singurul creion care mi-a placut vreodata. Desi mai am doar unul.

Creionul Ikea nu este prea mare. Creionul Ikea este de lungimea unui deget aratator nu prea lung si care nu arata nimic, doar sta drept. Drept ca un creion. Ca toate celelalte creioane. Doar ca este Ikea. Creionul Ikea arata ca un creion de tamplar, doar ca este mai mic. Nu am vazut niciodata un creion de tamplar. Se ascute usor, pentru ca are carnea din lemn moale si adevarat, iar daca te uiti cu atentie se vad mici aschii microscopice prin ele. Prea mici pentru a te intepa. Se scrie usor, foarte usor cu un creion Ikea. Aremuchii bine gandite si este foarte usor, iar mina pare din grafit. Am crescut cu creioanele chinezesti, lungi si subtiri, rotunde, cu desene criptice si proto-pokemonice, care lasau dare cenusii pe hartie si isi pierdeau mereu varfurile.

Folosesc creionul meu Ikea mai ales in autobuze si tramvaie, cand citesc si vreau sa imi notez ceva. Am obiceiul de a nota numarul paginii interesante pe ultima foaie a cartii, sub forma pg 24, pg 46, etc. La pagina respectiva pun un mic asterix. Creionul Ikea stie sa faca toate acestea. Nu este insa bun pentru desen sau pentru retusuri, doar pentru notite. Incape usor in orice buzunar. Este absurd de comod. Doar ca ma tem ca intr-o zi, tot ascutindu-l, voi ramane fara creion.

Daca m-ati intreba ce imi doresc, ar fi o cutie din lemn, cu miros de lemn si fara lac, in care sa fie 100 de creioane Ikea, si o ascutitoare din lemn, cu lama taioasa din lemn si o guma de sters din guma. Imi place sa am un creion Ikea. Nu imi place altceva de la ei. Doar creioanele.

Piticii se muscau de ureche… Nu mai aveau creioane.

Claudia Golea – Planeta Tokyo

Daca o citesti pe Claudia Golea, una dintre cele mai valoroase prozatoare ale noului val, iti dai seama in prima faza de doua lucruri : Japonia actuala nu mai are prea multe in comun cu imaginea-sablon traditionala si Claudia Golea are stofa de scriitoare. Ba chiar si talent. Planeta Tokyo este, sa zicem, primul volum din ciclul dedicat Orientului, continuat de Tokyo by Night si Vara in Siam. Nu m-am interesat cine e Claudia Golea, ce face dansa si daca parintii ei stie, imi ajunge imaginea din cartile ei : o tipa care bea, fumeaza, uneori se drogheaza si face sex cu cine vrea, pentru ca asa vrea, care a trait in Franta, Japonia si Thailanda, cu un talent autentic si puternic, dar si cu un usor strabism care presupun ca este really charming. Asa ca nu pot spune daca ce povesteste Golea in cartile ei chiar s-a intamplat.

Avem doua posibilitati. Fie Claudia inventeaza, si atunci are o imaginatie pe cinste. Fie e in parte, cel putin, autobiografie, si atunci a dus o viata care ar face invidios orice scenarist chitit pe succese de box-office. Oricum ar fi, e o carte foarte bine scrisa, o incursiune intr-o Japonie cu droguri, afaceri, traditii pervertite, yakuza, familii bogate sau dimpotriva, love-hotels, prieteni si inamici pe care Claudia-san, o gaijin aparte, le descopera pas cu pas. Este o Japonie occidentalizata care a rupt deja cu traditia, o Japonie in care distractia si pofta de viata ating cote periculoase. Claudia-san experimenteaza totul, de la sex la droguri puternice, ajungand la un moment dat sa fie internata intr-o clinica de psihiatrie din Japonia, de catre familia care o gazduia, fiind “acuzata” de schizofrenie. Este poate cea mai puternica si bine realizata parte a romanului, amintind prin atmosfera de “Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Stilul Claudiei-san mi-a amintit, daca e sa ne referim la spatiul literaturii nipone contemporane, de Ryu Murakami din “Albastru nemarginit …” Acelasi ritm alert, aceeasi atentie in construirea veridica a personajelor, aceeasi lipsa de pudoare narativa, termeni duri folositi pentru a explica si nu pentru a soca, iar Claudia Golea are in plus o dezarmanta sinceritate (ori o imaginatie de invidiat). Diferentele numeroase si adesea frapante dintre civilizatia si traditiile occidentale (si prin extensie romanesti) si cele nipone sunt prezentate inspirat de autoare. E o lume vie, veridica, unde sincer mi-ar placea sa ajung. Numai ca ar trebui sa car si nevasta, si copiii, si catelul, si biblioteca, si… Asa ca mai bine le citesc aici. Plus ca Golea reuseste sa distruga multe dintre cliseele pe care le au cei care cunosc Japonia din brosurile de reclama sau din Shogun. Dupa ea, toate cliseele cu samurai, traditii si cha-no-yu se cam duc dracului.

Planeta Tokyo este o carte exceptionala pentru cei care vor sa citeasca si altceva, ceva nou, ceva proaspat. Claudia Golea, o gaijin care a inteles Japonia ca putini altii, are talentul de a scoate in evidenta tocmai ceea ce este aparte, interesant, special. Plus ca treptat poti sa si inveti ceva japoneza, cat sa te descurci un pic. Imbinand la nivel stilistic traditia americana cu scrisul jurnalistic, cu multe verbe, fraze scurte, efecte puternice, termeni adesea “tari”, Claudia-san este o surpriza. Cel putin a fost pentru mine. Mi-a placut, dupa cum am spus deja, mai ales portiunea din spitalul de psihiatrie. Autoarea are un talent aparte in construirea dialogurilor, imbinand romana si japoneza foarte cursiv. Cu siguranta ca pudibonzii vor fi revoltati : “domne, nu e bine, asta se drogheaza si umbla cu barbati, chiar pe bani”. Altii vor spune ca Golea inventeaza. Cinabru spune ca Golea scrie bine, scrie proaspat, scrie cu nerv si sper ca nu se va opri aici.

In curand imi voi completa seria cu French Coca Cola. Dupa care le voi avea pe toate. Despre care voi mai scrie. Candva.

21 – 22 septembrie 1939

Pe 21 septembrie 1939 premierul Armand Calinescu, “omul de otel care distrusese Garda de Fier” (si care coordonase cu un an inainte si lichidarea lui Corneliu Zelea Codreanu, alaturi de 13 dintre adeptii sai), era asasinat de o echipa legionara, condusa de un anume Miti Dumitrescu, legionar neincadrat. Atentatul de o simplitate brutala a avut loc in zona Eroilor, chiar unde se gaseste astazi o mica piatra memoriala, intr-o stare jalnica. Practic, atentatorii au blocat masina premierului si s-au napustit asupra acesteia. Armand Calinescu a deschis portiera, fiind doborat de focurile de arma. A fost ucis pe loc. Ulterior, echipa a plecat spre sediul Radiodifuziunii, aflat la mica distanta, unde au intrat in studio, intrerupand emisia, pentru a anunta ca moartea lui Codreanu fusese in sfarsit razbunata. S-au predat, in stilul deja consacrat de echipele legionare de sacrificiu.

Represaliile ordonate de un rege dezlantuit, ramas fara omul pe care se baza cel mai mult, au fost cumplite. Atentatorii au fost torturati cateva ore, apoi adusi la locul asasinatului, unde au fost impuscati mortal. Cadavrele celor sase membri ai echipei au ramas pe caldaram, alaturi de cele ale altor trei legionari, ucisi in aceeasi zi la Prefectura Politiei. In aceeasi dupa-amiaza se constituie un nou guvern, cu doua schimbari importante : Gheorghe Argesanu premier, Gabriel Marinescu ministru de Interne. Cei doi au supervizat cea mai cumplita represiune din istoria contemporana a Romaniei.

In total, au fost asasinati 252 de legionari : 147 de legionari din 55 de judete (desi ordinul cerea 3 din fiecare judet al Romaniei) si 95 aflati deja in arest in diverse lagare si inchisori, unii fara forme legale. Practic majoritatea cadrelor de conducere formate sub indrumarea lui Codreanu a fost masacrata in noaptea de 21 – 22 septembrie 1939, legionarii fiind executati de plutoane formate ad-hoc. Unii dintre legionari, desi membri marcanti ai Miscarii, au fost crutati. Altii, fara functii sau grade, impuscati. Mai mult decat atat, cadavrele celor executati aveau sa fie aruncate pe strazile oraselor, in piete, spanzurate de stalpi de telegraf sau de barne, cu pancarte pe care se putea citi “ Aceasta va fi soarta tradatorilor de tara”. Spectacolul macabru a durat 2-3 zile, copiii de scoala fiind adusi sa vada cadavrele. Aproape toti cei ucisi fusesera retinuti doar pentru apartenenta la Miscarea Legionara, si nu pentru alte delicte.

Majoritatea cercetatorilor fenomenului legionar sunt de acord ca daca acesti lideri si Codreanu insusi nu ar fi fost asasinati, istoria Miscarii ar fi fost cu totul alta, si asasinatele din perioada statului national-legionar nu ar fi avut loc. Un episod sinistru din istoria secolului trecut, astazi aproape uitat.

Richard Brautigan - La pescuit de pastravi in America

Ai citit Brautigan ? Iti place Brautigan ? Ai inteles ceva din Brautigan ? Trei intrebari. Raspunsurile mele sunt da, da, nu. Cu toata sinceritatea, La pescuit de pastravi in America este una dintre cele mai faine carti pe care le-am citit vreodata, dar nu pot da nici un motiv clar pentru care mi-a placut atat de mult. N-am priceput nimic. Practic, nu se poate spune ca in cartea asta se intampla ceva, ca are un fir narativ, fie el si fragmentat, ca poti povesti cuiva despre ce este vorba. Vad ca si Luciat recunoaste ca e o carte scrisa foarte bine, dar nu a priceput nimic. Si atunci, de ce dracu mi-a placut atat de mult ?

La pescuit de pastravi in America este o sintagma-valiza, pe care Brautigan o umple cu orice sens gaseste necesar, La pescuit … devenind nume propriu, loc, activitate, titlu, personaj, sport, dorinta si absolut orice altceva. Devine un termen universal valabil pentru universul autorului. Dar, asa cum se preciza in textul de respingere a cartii de catre Viking Press : "Domnul Brautigan ne-a oferit in 1962 spre publicare o carte intitulata La pescuit de pastravi in America. Inteleg insa din referate ca nu este despre pescuit." Involuntar sau nu, umorul absurd este imens. La fel ca in toata cartea. Referintele, umorul trimiterile, paralele, aluziile, citatele, totul este dens si straniu. Si da, este si nu este despre pescuitul de pastravi. Iar hipopotamii au fiert in bazinele lor. Nici pastravii nu sunt ceea ce s-ar presupune.

N-as putea spune nici macar in ce curent si stil il pot incadra pe Brautigan, fostul beatnic. Habar nu am. Pare un poem dadaist, suprarealism, modernist, post-modern, futurist, experimental, dement, un text genial sau o farsa inspirata, o improvizatie de drogat sau o creatie minutios daltuita. Inca nu am citit si In zahar de pepene, dar daca este similar am descoperit un nou autor genial. Dau un exemplu "Spre sfarsitul dupa-amiezei, cand cabinele telefonice au inceput sa se intunece pe la muchii, am pontat de plecare si am pornit-o spre casa. La cina am mancat pastravul cocosat. Data prin malai si prajita in unt, cocoasa avea dulceata sarutului Esmeraldei". Iar traducerea semnata Liviu Bleoca este exceptionala. Cred ca a fost un adevarat cosmar sa il talmacesti pe Brautigan.

Intr-un fel, La pescuit de pastravi in America ar putea fi privita ca o epopee a unei existente, privita prin prisma unui interes unic, scrisa si apoi fragmentata in bucatele de mozaic, multe fiind aruncate. Dar o asemenea explicatie, desi linisteste cititorul bulversat, nu prea mai are vreo valoare in fata lui Brautigan. Dracu stie de ce mi-a placut. Dar mi-a placut. Enorm. Cititi-o macar pentru stil.

Nota : 10 (nu stiu inca de ce, dar fie doar pentru stil si merita).

Sfintii inchisorilor - Gheorghe Jimboiu

Serialul semnat de Cezarina Barzoi si Ionut Baias continua pe HotNews.ro cu un nou episod, dedicat lui Gheorghe Jimboiu, un extraordinar exemplu de credinta si daruire crestina, unul dintre martirii putin cunoscuti au Gulagului romanesc. Legionar, a facut parte din rezistenta anti-comunista, fiind arestat in 1949. Impresioneaza prin forta credintei sale crestine, care l-a ajutat sa reziste in temnita si sa-i sprijine si pe cei din jurul sau. A murit in 1963, la Aiud.

Gheorghe Jimboiu-Un inger in trup