Claudia Golea – Planeta Tokyo

Daca o citesti pe Claudia Golea, una dintre cele mai valoroase prozatoare ale noului val, iti dai seama in prima faza de doua lucruri : Japonia actuala nu mai are prea multe in comun cu imaginea-sablon traditionala si Claudia Golea are stofa de scriitoare. Ba chiar si talent. Planeta Tokyo este, sa zicem, primul volum din ciclul dedicat Orientului, continuat de Tokyo by Night si Vara in Siam. Nu m-am interesat cine e Claudia Golea, ce face dansa si daca parintii ei stie, imi ajunge imaginea din cartile ei : o tipa care bea, fumeaza, uneori se drogheaza si face sex cu cine vrea, pentru ca asa vrea, care a trait in Franta, Japonia si Thailanda, cu un talent autentic si puternic, dar si cu un usor strabism care presupun ca este really charming. Asa ca nu pot spune daca ce povesteste Golea in cartile ei chiar s-a intamplat.

Avem doua posibilitati. Fie Claudia inventeaza, si atunci are o imaginatie pe cinste. Fie e in parte, cel putin, autobiografie, si atunci a dus o viata care ar face invidios orice scenarist chitit pe succese de box-office. Oricum ar fi, e o carte foarte bine scrisa, o incursiune intr-o Japonie cu droguri, afaceri, traditii pervertite, yakuza, familii bogate sau dimpotriva, love-hotels, prieteni si inamici pe care Claudia-san, o gaijin aparte, le descopera pas cu pas. Este o Japonie occidentalizata care a rupt deja cu traditia, o Japonie in care distractia si pofta de viata ating cote periculoase. Claudia-san experimenteaza totul, de la sex la droguri puternice, ajungand la un moment dat sa fie internata intr-o clinica de psihiatrie din Japonia, de catre familia care o gazduia, fiind “acuzata” de schizofrenie. Este poate cea mai puternica si bine realizata parte a romanului, amintind prin atmosfera de “Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Stilul Claudiei-san mi-a amintit, daca e sa ne referim la spatiul literaturii nipone contemporane, de Ryu Murakami din “Albastru nemarginit …” Acelasi ritm alert, aceeasi atentie in construirea veridica a personajelor, aceeasi lipsa de pudoare narativa, termeni duri folositi pentru a explica si nu pentru a soca, iar Claudia Golea are in plus o dezarmanta sinceritate (ori o imaginatie de invidiat). Diferentele numeroase si adesea frapante dintre civilizatia si traditiile occidentale (si prin extensie romanesti) si cele nipone sunt prezentate inspirat de autoare. E o lume vie, veridica, unde sincer mi-ar placea sa ajung. Numai ca ar trebui sa car si nevasta, si copiii, si catelul, si biblioteca, si… Asa ca mai bine le citesc aici. Plus ca Golea reuseste sa distruga multe dintre cliseele pe care le au cei care cunosc Japonia din brosurile de reclama sau din Shogun. Dupa ea, toate cliseele cu samurai, traditii si cha-no-yu se cam duc dracului.

Planeta Tokyo este o carte exceptionala pentru cei care vor sa citeasca si altceva, ceva nou, ceva proaspat. Claudia Golea, o gaijin care a inteles Japonia ca putini altii, are talentul de a scoate in evidenta tocmai ceea ce este aparte, interesant, special. Plus ca treptat poti sa si inveti ceva japoneza, cat sa te descurci un pic. Imbinand la nivel stilistic traditia americana cu scrisul jurnalistic, cu multe verbe, fraze scurte, efecte puternice, termeni adesea “tari”, Claudia-san este o surpriza. Cel putin a fost pentru mine. Mi-a placut, dupa cum am spus deja, mai ales portiunea din spitalul de psihiatrie. Autoarea are un talent aparte in construirea dialogurilor, imbinand romana si japoneza foarte cursiv. Cu siguranta ca pudibonzii vor fi revoltati : “domne, nu e bine, asta se drogheaza si umbla cu barbati, chiar pe bani”. Altii vor spune ca Golea inventeaza. Cinabru spune ca Golea scrie bine, scrie proaspat, scrie cu nerv si sper ca nu se va opri aici.

In curand imi voi completa seria cu French Coca Cola. Dupa care le voi avea pe toate. Despre care voi mai scrie. Candva.