Peterson - Nutty Cut

Tutun : virginia, burley, black cavendish

Aspect tutun : ribbon

Aroma : piersică, un pic de lichior, intensă, parfumată

Tărie : scăzută

WAF : mediu

Prezentare : cutie de 50 g

În ultimul timp am fumat mult mai puţin decât în trecut. Şi ca într-o rememorare a debutului ca fumător de pipă am început iar să evit afumăturile şi virginiile naturale în favoarea câte unul aromatic uşor şi plăcut, nu prea complex, şi ceva mai uşor de acceptat de soţie. Şi pe piaţa românească cele mai tentante din acest punct de vedere rămân aromaticele de la Peterson, variind de la medii la bune. Am fost curios de Nutty Cut de când îl văzusem pe site-urile magazinelor din afară, şi am luat până la urmă o cutie, împărţită frăţeşte cu un fost coleg care încearcă şi el să facă primii paşi în domeniu. Interesant, chiar plăcut, şi din ce mi-a spus pentru un începător este chiar excelent. 

Amestec de trei tutunuri, bucăţele mai mari de virginii aurii şi cele uleioase şi întunecate de cavendish, este un aromatic tipic, destul de umed. Mirosul iniţial mi-a amintit de un tutun care mi-a plăcut enorm la vremea lui, Sundays Fantasy, şi pentru care făcusem o nefirească pasiune ţinând cont de calitatea cel mult mediocră - piersică, puţin alcool, foarte puternic. Nici un miros de tutun. Producătorii spun că au adăugat rom, nuci macadamia (de unde şi numele) başca nişte nucă de cocos. Se aprinde uşor dacă este aerisit un pic, şi arde suficient de bine pentru un aromatic clasic. Gustul în prima jumătate este dominat de nucă şi de o plăcută dulceaţă, cu unele note vagi de rom, pentru ca apoi să îşi facă simţită prezenţa virginiile şi un pic de burley. Ca mai toate tutunurile aromatice, cu accente de prăjitură, ajunge destul de amar spre final, chiar neplăcut. Se cere fumat lent, chiar prea lent, pentru a simţi mai bine casing-ul, altfel gustul amar şi chiar un pic iute se grăbeşte a-şi face simţită prezenţa. Ultimele pufăituri capătă acel gust neplăcut de cenuşă, dar deja m-am obişnuit cu aromaticele. Prea puţine sunt cele care nu au această problemă. Miros în cameră destul de plăcut chiar şi pentru militanţii anti-fumat, fără probleme deosebite de condens sau pişcături de limbă. 

Nutty Cut de la Peterson e un aromatic interesant, de vară, uşor şi prietenos cu începătorii. Nu este memorabil, nu e genul de mixtură pe care a-i fuma-o cutie după cutie, dar este o alternativă în oferta Peterson ce mi-a plăcut. Merită încercat. Şi mă bucur că am făcut-o. 

Freddie Mercury - 5 septembrie 2012

Îmi vine greu să-mi imaginez cum ar fi arătat astăzi Freddie Mercury. 

Un Freddie trecut de 60 de ani, suprapus peste imaginea deja iconică din Magic Tour, Freddie cu geacă galbenă şi mustaţă, şi cu atât mai puţin peste cea din Crazy Tour (79) sau anii 74-75, cu un Freddie slab ca o grisină, îmbrăcat în satin alb şi cu plete pe care şi le îngrijea şi aranja cu multă grijă înainte de fiecare concert. 

Freddie la Hyde Park şi Earls Court în 1976, pentru trei seri incredibile, în turneul sud-american din 1981 unde se bucura de un succes incredibil, comparabil cu Queen-Mania niponă, Freddie ireal de tânăr la Hammersmith în 74 şi 75, Freddie la Houston în 1977, una dintre cele mai bune înregistrări video ale trupei, Freddie la finalul anilor 70, pe 26 decembrie, revenind la Hammersmith Odeon pentru, poate, cel mai bun concert al trupei din toată istoria sa. Freddie în turneul Hot Space, cu o energie incredibilă, Freddie revenind în 84-85 cu The Works şi scena inspirată de Metropolis. Freddie pe aceeaşi scenă cu Cliff Richard, în 1988, cu unica versiune live a In My Defence. Un Freddie purtând o mască de Halloween cu chipul lui Richard Nixon într-un interviu din 1976, parca, un Freddie care apărea tuns, gelat şi cu o mustaţă inedită în clipul Play the Game şi îi făcea pe spectatorii primului turneu cu noua imagine, The Game (1980) să îi arunce pe scenă aparate de ras.

 Freddie cucerind impetuos şi strălucitor Japonia încă din 1975, când trupa avea o energie fantastică. Freddie înconjurat pe scenă de domnişoare pe biciclete la Paris, după jumătatea anilor 70. Freddie pe umerii lui Superman, Darth Vader, Freddie aruncând banane în public mult înainte de secvenţele din I'm Going Slightly Mad, Freddie dând interviuri în anii 80 cu o stranie nervozitate, fumând ţigară de la ţigară şi condimentând totul cu fuck-uri sau celebra ”I'm just a musical prostitute" sau înduioşătoarea ”I'm a very loving person, you know". Freddie în trening galben, pregătindu-se pentru concertul de la Budapesta din Magic Tour, mai bun decât Wembley şi, cred, decât Knebworth. Freddie pe coperta Mr Bad Guy, seducător şi nonşalant, sau serios şi fără celebra mustaţă pe coperta superbului album Barcelona din 1987. Freddie în rol de Great Pretender. 

Freddie cu barbă şi arătând nesperat de bine în perioada The Miracle, când toată lumea spera ca trupa să revină cu un nou turneu. Freddie, ireal de slăbit şi în costumul său straniu, sub care ascundea un tricou matlasat, în outake-urile pentru I'm Going Slightly Mad. Finalul cu These are the Days... 

Nu ştiu cum ar fi arătat Freddie astăzi. Poate s-ar fi retras din Queen, poate se dedica unei cariere solo, eventual unui musical la care tot visa în ultimii ani ai vieţii, eventual o versiune profund personală a Phantom of the Opera. Poate ar fi devenit producător. Poate se retrăgea cu totul din muzică. Nu ştiu cum ar fi fost şi ce ar fi făcut Freddie astăzi, şi dacă petrecerea aniversară ar mai fi păstrat ceva din atmosfera scandaloasă a celor din anii 80. Nu ştiu. Pot doar să-mi imaginez. Dar mi-ar fi plăcut, mai mult decât orice altceva, să fi avut şansa de a afla. 

Foto: http://monroe-land.com

Vlad Muşatescu - De-a bîza

Cel mai greu când vine vorba de tetralogia avându-l ca erou principal pe mereu flămândul şi zăbăucul detectiv Al Conan Doi este să alegi care este romanul preferat. De fiecare dată când reciteşti una dintre cele patru părţi eşti precis (ca să-i cităm pe ostrogoţi) că aceea este şi cea mai reuşită, numai că fiind vorba de Vlad Muşatescu aceste recitiri sunt periodice şi dese. De-a bîza încheie ciclul de cărţi pseudo-poliţiste cu o nouă şi distrugătoare aventură a lui Al Conan Doi, însoţit de eternii Biba, Babane şi Babacu (sincer, îi eclipsează atât de uşor pe nesăraţii Cireşari) de această dată scriitorul nostru fiind pe urmele temutei Filiere Francezu. Şi cum un pasionat de enigme poliţiste ştie că este de datoria sa, spre disperarea Miliţiei, să rezolve orice enigmă îi iese în cale, Buflea porneşte din nou la drum. Fuge de feliuţa de brânză de veci, fuge de regim, fuge de agitaţie, măcinat de acea necesitate profund personală de a rezolva mistere. Fără să ştie că mulţi ani înainte de Filantropica principiul poveştii care stoarce bani era prezent, fără a fi condensat într-o replică memorabilă. Dar funcţiona atât de bine...

După ce este ejectat fără menajamente din clinica Institutului de Endocrinologie, unde organizase un nocturn şi sardanapalic ospăţ din merindele colegilor de salon puşi la îngrăşat, distrugând definitiv orice speranţă a specialiştilor de a reduce cu măcar câteva grame cele câteva tone ale colectivului de obezi, Al Conan Doi revine acasă. Acasă, unde totul este minunat, scrumiera plină de chiştoace, bătrâna Erica este gata de o bătaie cotidiană şi zdravănă, iar bulgăroaica Penke este, din fericire, absentă. Pentru că în acea zi nefastă Al băieţelule primeşte vizite. Mai întâi cuplul alcătuit din Gherigogu şi eventuala sa fiică, Flory, cele două persoane de serviciu, destul de dubioase ca aspect, gata să aibă grijă de curăţenia casei pentru două sute de lei. Pe zi. Plus ce se bea şi se mănâncă. Şi în ciuda imaginii mizere cei doi au un apetit ce rivalizează cu cel al detectivului. Şi un talent aproape chaplinian de a distruge tot ce ating, transformând locuinţa tihnită din Calea Moşilor într-un dezastru cu pereţi şi prize. Iar când reuşesc să se prăbuşească însoţiţi de cazanul din baie, detectivul mai primeşte vizita unui pretins frate vitreg şi pe cea a unei cucoane destul de trecute, cu părul portocaliu şi pasionată de scriitori, care zor-nevoie vrea ca blajinul detectiv să o ia de nevastă. Cu greu, detectivul reuşeşte să evacueze menajeria bipedă şi stridentă, ce îşi pusese în minte să îl uşureze de televizor, radio şi alte valori. Dar un detectiv nu doarme niciodată, şi din orice mărunţiş scoate un indiciu. Nu cumva cei patru sunt parte dintr-o reţea mai importantă? Nu cumva este mai mult aici decât pare la prima vedere? 

Retras pentru un mini-concediu la Valea cu Urşi, cantonul unde îl aşteaptă trupa de şoc a celor trei nepoţi - rotofeiul mezin Babacu, blonduţa Biba şi atleticul Babane - încleştat în lupta cu lucrările pomicole şi ”jardiniere”, cariera de bucătar amator şi pasiunea de pescar, Al Conan Doi reîncepe investigaţiile. Convins de copii să viziteze motelul Craiul Munţilor din apropiere, Al Conan Doi este sigur în scurt timp - şi acesta este, ca de fiecare dată, semnalul pentru dezastru - că se află în faţa unui nou complot. O nouă enigmă. Fauna aciuiată la motel, sub conducerea apoplecticului responsabil Grebencea, unchiul frumoasei şi inocentei Lili Mamulea, este la fel de diversă şi colorată ca în capitală. Şeful neîncoronat şi clientul răsfăţat este arhitectul Maximilian Prior, cu prietenii săi Cezar Schiledi şi Alexandru Gai. Şi nu numai. Bogat şi elegant, gata oricând să facă cinste tuturor, generos cu prietenii mai vechi şi mai noi, de ocazie sau stabili. O celebritate locală. Pândită cu toată atenţia de un grup de bişniţari extrem, dar extrem de dubioşi - Jimmy Navarrelli, trompetist bulevardier şi înţolit decadent de hippy, cu pantaloni evazaţi, plete şi restul accesoriilor la modă, însoţit de seducătoarea Dragodana Tatu şi secondat de Begibeg Mehmet Ali, sunt pentru Conan Doi, fără îndoială, eroii negativi ai anchetei. Plus restul celor care se învârt pe acolo, aruncând cu bani şi fiind într-o vacanţă aparent permanentă. Se pare că turismul românesc funcţiona teribil de bine la Craiul Munţilor. Toată trupa se ospătează pe rupte, uneori pe banii unchiului Al, alteori la invitaţia lui Prior, mese în buna tradiţie a romanelor, condimentate cu Pepsi şi sticle pântecoase de Dimple, preferatul lui Prior. Merg la petreceri ce degenerează într-o încăierare generală şi distrugerea parţială a mobilierului. Spionează şi încearcă să afle ce-i cu pretinşii studenţi hippioţi. 

Iar când arhitectul este anunţat că a primit din Germania (probabil Federală) o moştenire colosală - o jumătate de milion de mărci şi un Mercedes - apare şi marea problemă. Pentru toate acestea trebuie plătite taxe, taxe consistente, şi nu ştiu cum se face că celebrul arhitect pur şi simplu nu are bani îndeajuns. Dar când e vorba de un Mercedes pe motorină şi o avere în mărci, deşi nu este indicat cursul de schimb al vremii, nici nu se pune problema de bani când ai prieteni. Prieteni care nu ezită să te sponsorizeze, doar o să-i răsplăteşti regeşte atunci când încasezi prima tranşă a moştenirii. Şi, cum bine îşi dă seama Al Conan Doi, cu tot cu ostrogoţii, cei trei tineri bişniţari şi-au pus în cap să îi răpească lui Maximilian Prior fericirea de fi pe jumătate milionar. Cu orice preţ. Şi cât mai repede. Aşa că redutabilul şi gurmandul detectiv se dedică, şi de această dată, misiunii sale, pe care până la final vom realiza că a înţeles-o alandala. Şi când toate personajele se strâng la cantonul de la Valea cu Urşi, pentru un asalt final, este clar că nu va mai rămâne mare lucru din idilica locuinţă. Angrenaţi în prinderea celor trei bişniţari, cei patru care au speriat Craiul Munţilor vor descoperi cine era Francezu şi ce era cu misterioasa lui filieră. Total pe dos decât descoperise zăbăucul detectiv.

De-a bîza este, cred, cel mai cinematografic dintre romanele ciclului, şi este un mister pentru mine de ce nici un regizor nu s-a apucat să le ecranizeze, mai ales înainte de 1989, când se bucurau categoric de o popularitate şi mai mare. Ar fi ieşit un ciclu de comedii ce puteau rivaliza, bine puse în scenă şi cu o distribuţie de calibru, cu saga celebrelor BD-uri. Posibil şi atunci să fi avut nevoie nu doar de fonduri, ci şi de pile serioase. Posibil. Personajele îmbină acelaşi umor onomastic tipic (Jimmy Navarrelli, Dumnezeule) şi comicul de situaţie, gagul, distrugerea amuzantă, prăvălirea cadrului şi eroilor unii peste alţii la propriu şi la figurat. Indignarea lui Al Conan Doi, detectiv, jurnalist neînfricat şi autor de policier-uri mereu nepublicate în faţa decadenţei hippiote a nesfintei treimi conduse de trompetist, scenele de mulţime îngrămădite în jurul mesei, unchiul şi nepoţii la pescuit sau aducând gospodăria părintească la un pas de faliment agricol, Viţica şi restul vieţuitoarelor de la canton, Grebencea patronând adunarea ca un servil mafiot de provincie, tomnatecul cavaler Prior ce pare urmărit mai curând de ghinion decât de noroc... O nouă menajerie în ultima aventură a lui Al Conan Doi. Momentan De-a bîza este cel mai bun roman din serie. Până le iau la recitit şi pe celelalte. 

Foto: okazii.ro

Stephen King - Blockade Billy

Prima dată când sunt cu adevărat dezamăgit de o carte purtând semnătura lui Stephen King. Au mai fost nuvele care nu m-au încântat, au fost şi romane pe care le-am citit mai greu, eventual după un abandon sau două, dar Blockade Billy este primul titlu care a ajuns să mă plictisească. O carte scoasă în condiţii grafice invidiabile, hardcover, cu o copertă frumoasă şi o poveste editorială mult mai interesantă decât cea ascunsă între coperţile sale. Şi aşa cum îi stă bine unui autor de calibrul lui King în lumea editorială teribil de capitalistă reeditată ulterior în mai multe formate, de colecţie sau nu, mai scumpe sau mai ieftine, inclusiv ca audiobook. Trist că e mai mult un obiect de colecţie decât o carte memorabilă, oricât de pasionat ai fi de King. Fiind prima ediţie scoasă de Cemetery Dance, cei ”vinovaţi” şi de ediţia aniversară a IT, din păcate încă inaccesibilă pentru mine, nu include şi net superioara Morality. Poate data viitoare.

Blockade Billy este o povestire din lumea baseball-ului, una dintre obsesivele pasiuni ale lui King, dar pe care cred că o împărtăşeşte un procent infim din cititorii săi aflaţi în afara spaţiului geografic şi eventual cultural marca USA. Ori dacă nu eşti cunoscător s-ar putea să ratezi şi să nu reuşeşti să apreciezi mult din construcţia epică a nuvelei, încărcată de cronici fragmentare de meciuri, termeni specifici şi tot arsenalului spectatorilor de baseball. Mi s-a întâmplat şi în The Girl Who Loved Tom Gordon, unde măcar structura unui meci de baseball era reprodusă în structura narativă a cărţii. Este şi unul dintre rarele titluri de King unde nu apare nici un element supranatural, mai curând un thriller. Un thriller sportiv, destul de modest însă. Asta deşi premisa era destul de atrăgătoare.

În lumea baseball-ului, cu echipele, ritualurile, istoria, dramele şi mai ales eroii săi, a existat cândva, spre sfârşitul anilor 50 (mai exact în 1957) un jucător apărut aproape din senin. William Blakely, dar publicul l-a cunoscut sub numele de Blockade Billy. A jucat pentru Titans din New Jersey, o echipă care ar fi putut ajunge foarte sus datorită lui. Cine ştie, poate ar fi ajuns să câştige campionatul. Oricât de mici ar fi fost şansele, ajungea să îl vezi pe Blockade Billy măcar într-un meci şi ajungeai să crezi că e posibil. Cel puţin aşa îşi aminteşte naratorul, Granny Grantham. Fostul antrenor al puştiului minune. Blockade Billy a fost unul din acei jucători de baseball la care doar visează cele mai multe echipe. Doar că ceva s-a întâmplat, ceva atât de şocant încât Blockade Billy a dispărut pur şi simplu din istoria sportului. Şi în bună măsură din cauza lui a dispărut şi echipa. Nimeni nu îşi mai aminteşte de el. Nimeni nu mai vrea să-şi amintească.

William Blakely, alias Blockade Billy, este unul din acei eroi king-ieni aparent netoţi şi chiar idioţi, bun până aproape de perfecţiune într-un singur domeniu - în cazul lui baseball-ul - şi ascunzând în adâncurile unei minţi lipsite de suflu un secret întunecat. Când iese pe teren, Blockade Billy este un rege, un zeu, şi reuşeşte chiar să ajute la câştigarea unor partide aparent imposibile. Acolo, în faţa publicului, este o vedetă. Un singur lucru este ciudat, chiar dacă iniţial nimeni nu acceptă : adesea adversarii au accidente neobişnuite. Nu grave, dar suficient cât să-i scoată momentan din joc. Iar când Blockade Billy iese de pe teren, recade în absenţa sa stupidă, repetă mecanic replicile celorlalţi, ca o bizară ecolalie, şi pare că în realitate nici nu există. Fără baseball ceva se rupe în Blockade Billy. Ca un roboţel programat pentru o singură activitate, şi care scos de pe bandă înţepeneşte sau repetă haotic şi fragmentar linii dintr-un cod integrat anapoda. Iar antrenorul său, chiar dacă în primă fază îi acceptă ciudăţeniile, bănuieşte că puştiul este altceva decât spune.

Blockade Billy putea fi o nuvelă interesantă. Putea fi, dar nu este. Prea mult baseball dacă nu te interesează subiectul, personaje slab construite şi bidimensionale, un fir epic previzibil şi un final pe care ajungi destul de repede să îl prevezi. Poate a fost o eroare abordarea ”realistă”, poate un Blockade Billy supranatural ar fi fost mult mai interesant. Aşa rămâne un titlu pe care nu l-ai recomanda cuiva care vrea să îl descopere pe King, mai curând un titlu de colecţie pentru completişti. Mai ales că şi ediţiile hardcover apărute până acum arată foarte bine. O dezamăgire, şi mă văd nevoit să o declar cu tristeţea fanului şi nemulţumirea cititorului de King.

PS: o recenzie semnată de Mircea Pricăjan puteţi citi în Suspans.ro.

Esoterica Tobacciana - Blackpool

Tutun : virginia

Aspect tutun : broken flake

Aroma : puternică, un pic a închis, a pivniţă umedă, dar şi dulceagă

Tărie : medie

WAF : scăzut

Prezentare : pungă 8 oz

Prin bunăvoinţa lui Zudo am încercat o monstră din acest tutun de la Esoterica, prezentat cu acel entuziasm al producătorului drept o mixtură de tip english cu un adaos de licorice. Lemn dulce, carevasăzică. Cum nu îmi amintesc să fi gustat aşa ceva merg pe încredere. Foarte umed în pungă, un amestec de virginii închise la culoare, încâlcite într-un talmeş-balmeş broken flake, Blackpool avea o aromă mai curând de închis, de umed, prea puţin din mirosul dulce la care m-aş fi aşteptat. Nu e un aromatic, în ciuda esenţei de licorice, este între un tabac natural şi unul aromatizat uşor. Nearisit, arde destul de prost şi este puţin prea greu. Aerisit ceva timp se schimbă surprinzător de mult, devenind un tutun ce ar putea merge în rulajul cotidian. Ar putea, pentru că virginiile folosite sunt bune şi corect prelucrate, dar tocmai notele dulcegi de lemn-dulce, deşi estompate, s-au dovedit a nu fi tocmai pe gustul meu. Mirosul în cameră s-a dovedit deloc plăcut pentru nefumători, un WAF surprinzător de scăzut. Uscat arde bine, fără înţepături de limbă, fără condens. Merge, dar mai sunt şi altele. 

Blackpool nu a fost cel mai bun tutun Esoterica încercat (cred că acela ar fi Penzance-ul fumat la întâlnirea aniversară de acum doi ani, un flake excepţional) dar nu a fost nici rău. Undeva spre medie, interesant ca experienţă, dar fără acel ceva special care să îl facă memorabil. Interesant, dar nu cred că sunt amator de lemn-dulce. Chiar dacă fumez cu plăcere aromatice. 

11.22.63 în versiune românească

Deşi nu sunt un fan al e-book-urilor (sunt comode, sunt uşor de cărat, dar nu au farmecul unei cărţi de modă veche) nu am mai aşteptat şi am citit 11.22.63 în această formă. O carte foarte bună, surprinzător de bună chiar, mai ales că sunt destui care tot anunţă o inexorabilă decădere a lui Stephen King. Decădere ce tot întârzie, din fericire. Am şi scris entuziasmat despre ea, şi cred că am aşteptat-o de când fusese anunţată aproape cum pândesc apariţia lui Doctor Sleep. Când va fi... Aşa că eram curios cum va arăta ediţia românească, chiar dacă a durat ceva până la apariţie. 

Arată bine, chiar foarte bine. Hardcover masiv, similar ca format seriei negre în care au apărut primele patru volume ale Turnului Întunecat (abia aştept Lupii din Calla, să văd cum o tălmăceşte Mircea Pricăjan), cu titlul un pic schimbat în JFK 11.22.63. Coperta cu portretul lui Kennedy, pe galben şi roşu. Câteva greşeli de tipar, nimic grav însă, genul de carte frumoasă şi ca obiect, nu doar ca aventură livrescă.

Traducerea (exemplară) este semnată de Ruxandra Toma, care a stilizat şi Stephen King-ul meu preferat, Oraşul BântuIT (despre care îmi tot promit să scriu) tradus de Mihnea Columbeanu. Felicitări pentru ediţie, mai ales că e un titlul king-ian ce merită. Sper să apară la Nemira şi alte titluri, ar fi timpul pentru Cujo, Rose Madder, pentru un set complet al romanelor semnate Bachman şi, mai ales, pentru traducerea volumelor de povestiri - Night Shift, Skeleton Crew, Hearts in Atlantis, Nightmares and Dreamscapes, etc. Un prim pas a fost deja făcut cu La asfinţit, dar celelalte sunt chiar mai bune. 

O singură problemă. Una mică de tot, dar importantă pentru maniaci. În episodul revenirii în Derry în loc de ”maidan”, spaţiul magic şi terifiant din Oraşul BântuIT, în traducere se foloseşte originalul englez, Barrens. Maidan suna mult mai bine, mai ales când ai recitit de câteva ori IT. Poate sunt cusurgiu, poate doar fanatizat. Poate ambele. 

Richard Bachman - Şantier în lucru

Publicat în Suspans nr 26 cu titlul Salvarea lui Charlie

Încă nu am găsit un roman publicat de Stephen King sub pseudonimul Richard Bachman care să mă dezamăgească. Rage, Blaze, Thinner sau Marşul cel lung au fost cărţi excelente, surprinzător de bune, şi nu pot decât să mă bucur retrospectiv că Stephen King a recurs, din varii motive, la necesitatea unui alter-ego. Poate altfel nu le-ar fi scris. Poate ar fi rămas în sertarul cu schiţe şi subiecte de tratat ulterior. Chiar, oare ce alte titluri s-ar găsit în arhiva Stephen King, şi câte dintre ele vor apărea la un moment dat? Dacă ar fi să aleg din imaginar un titlu, ar fi Sleepwalkers, unul dintre cele mai bune filme după un scenariu de King, care n-a mai devenit niciodată roman. Sau încă. Lumea idilică a romanelor de sertar. Dar să revenim la Şantier în lucru şi povestea lui Dawes. Care pe la jumătatea cărţii mi-a amintit ciudat de mult de personajul lui Michael Douglas din Falling Down.

Şantier în lucru este povestea pogorârii unui om obişnuit în abisul spiralat al nebuniei, pe măsură ce lumea din afara bulei de siguranţă construite atât de greu vine tot mai aproape şi îi distruge fragilul echilibru construit atât de greu. La fel ca eroul din Rage, primul roman publicat sub numele de Bachman sau blândul uriaş idiot din Blaze, Barton George Dawes este un respins, un outsider, încercând să păstreze o aparenţă de normalitate într-o căsnicie care ar fi trebuit să îşi atingă sfârşitul de multă vreme. Dar nu a fost aşa de la început. Cândva Dawes a avut o viaţă normală, şi încearcă disperat să se agaţe de acea amintire. Ne aflăm într-un oraş nenumit al Americii anului 1972, unde Dawes încearcă să ţină în viaţă o căsnicie agonică. O sarcină pierdută, sarcina care l-a obligat pe Dawes să o ceară în căsătorie pe iubita de atunci. Un copil, Charlie, băiatul pe care Dawes l-a dorit mai mult ca orice pe lume, ucis de cancer. Cu mult înainte ca Dawes să trăiască măcar o parte din bucuriile şi spaimele condiţiei de tată. O soţie care încearcă să reziste şi un soţ care poartă în fiecare zi conversaţii imaginare cu fiul pierdut. O familie care de fapt nu mai există, o casă unde Charlie a copilărit, o slujbă modestă la o spălătorie din apropiere, unde Dawes a mers zi de zi preţ de peste 20 de ani. Pentru Dawes această micro-lume familiară este tot ce mai are, construită şi ţinută în funcţiune ca un decor de teatru, aparent frumos şi funcţional, dar în spatele căruia nu vei găsi pârghii, scripeţi şi sfori, ci amintirea lui Charlie.

Şi în acest echilibru atât de instabil, monoton până la a face zilele să fie identice una cu alta, Dawes primeşte vestea care spulberă totul. Progresul. Schimbarea. Municipalitatea a decis că este nevoie de nou. A decis extinderea autostrăzii din apropiere. Aşa că va demola nu doar cartierul în care locuieşte Dawes, casa în care unicul său fiu s-a jucat, a dormit, a plâns şi, în ultimele luni, a suferit, dar şi clădirea spălătoriei. Un proiect şi un vraf de hârtii cu semnături şi parafe birocratice distrug ceea ce Dawes construise cu atâta migală. Minciuna lui în care ajunsese, cu greu, să creadă. Scutul de protecţie. Toţi aleg să se mute, cu despăgubiri substanţiale, Dawes decide să rămână. Îşi lichidează asigurare de viaţă şi cu o parte din bani îşi cumpără arme, un pistol de calibru şi o carabină. Îi minte pe toţi şi mai ales pe soţie. Totul va fi bine. Caută o casă nouă, mult mai frumoasă. Într-o zonă mai bună. Primăria îi oferă o sumă suficientă, totul va fi perfect. Ca într-o reclamă din paginile lucioase de revistă înţesată de vedete, cu familia ideală într-o locuinţă nouă, mai mult ca perfectă, cu toate accesoriile. Şi eventual un televizor mare, cum îşi dorea soţia lui. Poate chiar color. Nu doar atât, dar se va ocupa şi de cumpărarea unei clădiri noi pentru spălătoria unde şi-a petrecut o mare parte din viaţă, cândva o afacere de familie, acum un dosar în fişetul unei corporaţii. Este un angajat vechi, în care poţi avea încredere. Totul va fi bine. Dawes minte. Ştie că minte. În conversaţiile imaginare cu fiul său, şi Charlie ştie. Şi treptat, ca piesele unui puzzle, îşi pregăteşte ultima rezistenţă. Scos în afara bulei protectoare de Autoritatea inexpugnabilă şi fără formă reală, Dawes alege să nu cedeze.

Şantier în lucru nu trebuie văzut ca o interpretare kafkiană a luptei individului împotriva statului. Dawes nu apără vreun principiu sau o ideologie, nici măcar nu îşi apără casa în sine sau locul de muncă, iar la salvarea căsniciei va renunţa destul de repede. Îşi cumpără armele, încearcă să saboteze şantierul cu pagube minore pentru amploarea proiectului, descoperă accidental o stranie altă femeie, pregăteşte un adevărat arsenal. Toate sunt tot atâtea trepte pe care le coboară în mintea sa, acolo unde este Charlie. Pe Charlie îl apără, salvându-se pe sine astfel. Rezistând în faţa unui proiect care îi schimbă cu totul viaţa, Dawes nu se imaginează vreo clipă drept un erou, nu vrea glorie şi nici nu se aşteaptă să căştige. Luni de zile, pierde tot mai mult din puţinul echilibru pe care îl avea, aşteptând ziua când Ei vor veni să îi ia totul. Şi atunci va fi pregătit. Dintre toţii eroii lui Bachman/King acest Dawes este, cred, şi cel mai tragic. Ştie că va pierde, ştie că nu are nici o şansă, ştie că Charlie nu mai există şi că trebuie să se rupă de lumea sa. Şi totuşi, nu doar că nu o face, dar încearcă să lupte. Momentele de luciditate alternează cu cele în care el pare posedat de o voinţă străină, din afara sa, care îi spune ce trebuie să facă. Esenţial este să nu accepte realitatea lor. Ci să o salveze pe a sa. Să îl păstreze pe Charlie.

Stephen King - The Girl Who Loved Tom Gordon

Publicat în Suspans.ro nr 26 cu titlul În pădurile din Maine

Într-o zi o fetiţă s-a pierdut în pădure, a rătăcit preţ de mai multe zile, bolnavă şi speriată, s-a întâlnit cu echivalentul king-ian al Lupului cel mare şi rău, o stranie creatură numită Zeul celor Pierduţi, singurul prieten imaginar al fetiţei fiind jucătorul ei de baseball preferat, Tom Gordon. Numărul 36 la Red Sox. Ceea ce ar trebui să însemne ceva pentru pasionaţii de baseball. Sună a basm semnat de fraţii Grimm în tălmăcire postmodernistă. Este rezumatul unui roman de King prea puţin cunoscut, încă netradus la noi (ca multe altele) şi care fără a fi o capodoperă s-a dovedit o experienţă interesantă. King are un talent aparte – porneşte de la o situaţie plauzibilă, genul de ştire anodină (dacă nu eşti direct implicat) pe care o treci cu vederea când apare în 30 de secunde de ştiri, şi construieşte un coşmar. Poate fi un câine turbat. Poate fi o infirmieră fanatizată de aventurile unei domniţe imaginare de secol XIX. Poate fi un puşti acneic şi asocial ce îşi cumpără o rablă în care vede o maşină superbă. Şi poate fi, cum se întâmplă aici, o fetiţă de nouă ani, Trisha McFarland, care se pierde în pădure.

Familia McFarland încearcă să depăşească o criză. Mama, revenindu-şi după divorţ şi încercând să ţină lucrurile sub control şi mai ales să îl înlocuiască pe tatăl absent. Fratele, Peter, un pic mai mare decât Trisha şi pe cât de enervant poate fi un frate pentru o soră. Şi Trisha, o puştoaică deosebită prin nimic de altele de vârsta ei, excepţie făcând pasiunea pentru baseball şi mai ales pentru Tom Gordon, un jucător care a devenit mai mult decât un erou şi un model sau un substitut pentru tată. Tom Gordon, care i-a semnat şi şapca pe care o poartă cu mândrie, este pentru copila de nouă ani acel prieten imaginar care o ajută să reziste. Când în timpul unei excursii prin pădure mama şi Peter încep o nouă ceartă, Trisha rămâne puţin în urmă. Doar puţin. Suficient ca cei doi să se îndepărteze, iar Trisha, cu acea încredere în sine aproape suicidală a copiilor, se decide să o ia pe o scurtătură. O să-i surprindă. Le va ieşi în faţă. Va fi ca un joc în pădurea din Maine, care în plină zi e verde şi prietenoasă şi de basm. Nu trece mult până când fetiţa să-şi dea seama că s-a pierdut. Că nu-şi mai aude nici mama, nici fratele. Trisha s-a pierdut în pădure. În locul unei excursii, pentru prima dată şi-a pierdut familia şi este cu totul singură. Are doar un rucsac şi un poncho, şapca semnată de Tom Gordon şi nimic mai mult. În rucsac – un ou fiert, o sticlă cu apă şi una cu suc, un sendviş cu ton, două prăjiturele, un Game Boy, un walkman surprinzător de rezistent. Un inventar destul de sărac pentru a da vreo şansă unei fetiţe de nici zece ani. Şi după prima greşeală, Trisha o va face pe a doua. În loc să caute din nou drumul, urmează un curs de apă din pădure. La capătul apei trebuie să fie oameni, doar aşa se întâmplă în filme, nu?

Preţ de mai multe zile Trisha va trebui să supravieţuiască. Fără să ştie, se îndepărtează tot mai mult de civilizaţie şi ajunge într-o lume pe care nu o înţelege. Singura distracţie este micul walkman, la care ascultă din când în când ştirile şi, atunci când prinde, meciuri de baseball. Nu va dura mult până când Tom Gordon, prietenul ei imaginar, să îşi facă apariţia tot mai des. Iniţial tăcut şi privind-o de la distanţă, ulterior încercând să o ajute. Pădurea nu are nimic de basm. Nu este doar o poveste. Nu are mai nimic din ilustraţiile viu colorate din cărţile pentru copii. Pentru prima dată Trisha se confruntă cu ceva cumplit de real, înfricoşător, poate ucigător. Pentru o fetiţă venită de la oraş pădurea este ostilă, pentru că este necunoscută. Rămasă fără mâncare şi apă foarte repede, este nevoită să se adapteze. Se îmbolnăveşte din cauza apei din pădure, ploaia îi provoacă în scurt timp o pneumonie, se hrăneşte cu ce poate găsi (inclusiv un mic păstrăv crud). Fără să realizeze şi incapabilă să se orienteze în labirintul de copaci şi mlaştini, nu face decât să se îndepărteze de la o zi la alta de orice şansă de a fi descoperită de echipele de salvare. Are viziuni, accese puternice de febră, îi este tot mai greu să-şi dea seama când delirează şi când vede în jurul ei semne ciudate sau morbide. Tom Gordon devine o prezenţă deja familiară, dar Trisha ştie că de fapt nu este acolo, şi că oricum nu o poate salva. Felul în care se agaţă cu disperare de meciurile transmise la radio-ul micului walkman, singura ei legătură cu vechea realitate, este înduioşător şi trist. Micul ei far din civilizaţie, ce se va stinge odată cu bateriile. Ajunge spre final mai mult să se târască metru cu metru, epuizată, dintr-un fel de încăpăţânare ilogică, instinctivă. Şi încă din prima noapte are impresia că cineva o urmăreşte în permanenţă. Ar putea fi un animal, poate un lup, poate un urs. Dar Trisha începe să simtă că nu este ceva ce ar putea găsi în cărţile de zoologie. Acolo, în preajma ei, este altceva. Ceva răbdător. Şi flămând. Trisha este vegheată de Zeul celor Pierduţi.

Trisha McFarland este unul dintre cele mai interesante personaje-copii din multiversul creat de Stephen King, şi cred că s-ar fi putut adapta perfect în alte două scrieri ce explorează, din diverse unghiuri, tema eroului copil – The Body şi Oraşul Bântuit. S-ar fi integrat uşor în Clubul Păguboşilor. Surprinzător de verosimilă, de credibilă – King nu a cedat nici de această dată tentaţiei de a transforma un copil într-un super-erou – vulnerabilă şi aruncată fără voia sa într-o aventură ce i-ar putea aduce moartea, după toate probabilităţile, este un alt erou-copil de care te ataşezi imediat. King reuşeşte şi de această dată să preia un subiect aparent fără miză majoră – pentru că în definitiv cât de interesantă poate fi odiseea unui copil pierdut în pădure – şi să construiască gradual un schelet epic tensionat şi îngrozitor. Un meci de baseball între Trisha şi Zeul celor Pierduţi, având drept teren pădurile din Maine, şi chiar capitolele cărţii poartă numele reprizelor unei partide. Celebrele (pentru pasionaţi) innings. La ultima, cea de a noua, vine şi finalul. Contrapunerea dintre psihologia unei fetiţe de nouă ani şi primitiva forţă a pădurii, personificată şi întruchipată în misterioasa creatură ce îi calcă pe urme, tot mai aproape, este surprinzător de terifiantă. E un duel între două individualităţi, una în formare prinsă în primul său rit de iniţiere, cu o miză enormă, şi cea a pădurii primordiale, sălbatice şi sinistre mai ales noaptea, ce poate ascunde lucruri şi fiinţe despre care nimeni nu vorbeşte. Pentru că nu ar fi crezut în afara pădurii. Este al doilea roman de King, după Cimitirul animalelor, în care este folosit mitul amerindian al Wendigo-ului, capabil de această dată de stranii metamorfoze. Poate nu la fel de puternic pe cât a fost în povestea doctorului Creed, dar…

The Girl Who Loved Tom Gordon a fost o surpriză. Un roman de care ştiam prea puţin, şi pe care l-am tot amânat, pentru că subiectul mi se părea destul de fad şi puţin probabil să dea naştere unei poveşti deosebite. Mă bucur că m-am înşelat. Stephen King a reuşit să exploateze una dintre spaimele ancestrale ale copilăriei, obsesia rătăcirii, groaza că te-ai pierdut de ceea ce este familiar, sigur, de înţeles, într-o odisee a unui copil într-un univers ostil şi straniu. Bun, surprinzător de bun.

Stephen King - Ochii dragonului

Apărut în Suspans.ro nr 26 cu titlul Stephen King pentru copii

Acesta este un titlu cu totul atipic pentru Stephen King. Unii comentatori l-au încadrat la fantasy, ceea ce îmi pare o binevoitoare exagerare. Ochii dragonului este pur şi simplu un basm. Stephen King light. Versiunea pentru copii. Scris pentru fiica sa, pe atunci nu prea amatoare de ficţiuni înţesate de clovni veniţi din spaţiu, maşini posedate sau turnuri întunecate (deşi se încadrează în universul Dark Tower) este genul de roman semnat de King pe care ai putea să-l recomanzi oricând unui copil pasionat de vrăjitori, castele, balauri. Înclin să cred că pentru King a fost un pariu cu sine, cartea pe care a scris-o mai curând ca un tată ce vrea să ofere fiicei sale o călătorie în imaginari decât ca un autor interesat de succesul viitoarei apariţii. Se simte plăcerea de a povesti şi oarecum de a-ţi schimba idiomul stilistic adaptându-l unei alte vârste şi unei alte înţelegeri. Şi, cu toate că este o carte mai curând pentru copii, se citeşte cu plăcere. Te prinde. Inspirată îmi pare şi includerea sa în lumea Turnului Întunecat, dar deja pentru King este ceva obişnuit să creeze astfel de legături (personaje care sunt menţionate şi în alte cărţi, locuri şi întâmplări comune, fiinţe şi demoni ce apar şi dispar de la un titlu la altul). Este una din rarele ocazii când nu avem în faţă o naraţiune „horror”, ci o aventură de basm, o ficţiune cu eroi buni şi răi ce ar putea, simplificată, să fie inclusă într-o carte de poveşti.

Intriga nu este deosebit de originală, genul de schelet epic pe care l-ai mai întâlnit cu minime variaţii în nenumărate romane fantasy. Regatul Delain este condus de bunul rege Roland, cel care a ucis ultimul dragon din ţinuturi, al cărui cap este păstrat cu cinste în camera cu trofee a monarhului. Are doi băieţi, Peter – moştenitorul de drept, hollywood-ian de bun şi de înţelept, incapabil să facă rău şi probabil regele pe care toţi îl aşteaptă – şi Thomas – slab, rău, mereu simţindu-se în inferioritate, gelos pe strălucirea fratelui şi ştiind foarte bine că nu va ajunge vreodată rege. Cel puţin atât timp cât Peter trăieşte. Sfătuitorul regelui este maleficul vrăjitor Flagg, cel care nu a ezitat să o ucidă pe regina care îi stătea în cale, şi care nu va ezita mai târziu să îşi otrăvească regele, să aranjeze totul astfel încât blândul Peter să fie acuzat şi să îl aducă pe tron pe nevolnicul Thomas. Delain este condus de un rege fricos, cu un secret cumplit, şi care se teme atât de mult de Flagg încât nu cutează nici măcar să gândească în prezenţa acestuia. Un rege-marionetă, perfect pentru planurile lui Flagg. Care pare să nu mai poată fi oprit, şi care va reuşi să distrugă regatul Delain, aşa cum a încercat şi în trecut, pe vremea altor regi. Dacă cineva nu va reuşi să descopere toate firele conspiraţiei şi să îl alunge pe magicianul întunecat. Nimic deosebit ca subiect, dacă nu ar fi stilul king-ian, chiar adaptat pentru copii, care face cartea să reziste surprinzător de bine la lectură. Personajele nu sunt foarte conturate şi dezvoltate, excepţia fiind Flagg, sunt mai curând receptacule pentru idealuri morale pozitive sau negative – prinţul frumos şi bun, fratele invidios şi slab, regina iubitoare şi adorată în regat, vrăjitorul cel rău – fără acea dezvoltare ce făcea deliciul în alte scrieri kingiene. Dar cum este o carte destinată copiilor, întregul funcţionează. Chiar bine.

Dar principalul motiv pentru care Ochii dragonului chiar mi-a plăcut a fost, fireşte, Flagg. Randall Flagg, cum este cunoscut în alte lumi. Cine este familiarizat cu Apocalipsa sau cu universul Dark Tower a întâlnit deja personajul, eroul negativ de care King este, după propriile declaraţii, foarte mândru. Un personaj tenebros, enigmatic, poate nemuritor (în Delain, regatul din roman, Flagg trăieşte de peste patru secole) dorind să distrugă echilibrul şi ordinea din pură plăcere. Poate să treacă dintr-o lume în alta, cunoaşte toate otrăvurile şi o mare parte din vrăjile posibile, îi place să manipuleze totul pentru plăcerea sa bolnavă. Este familiarizat cu scrierile secrete, şi Necronomicon-ul lui Lovecraft este menţionat la un moment dat. Interesant tribut/referinţă. Nimeni nu ştie de fapt ce este sau cine este Flagg, nimeni nu înţelege care îi sunt adevăratele motive, şi în Delain este temut şi dispreţuit, fără ca cineva să îndrăznească a-i sta împotrivă. Interesant de notat şi atmosfera ce aminteşte nu doar scene şi locuri similare din Dark Tower, dar şi aerul de burg medieval din Talismanul, un alt opus interesant dacă ţi-a plăcut acesta.

Ochii dragonului este un roman de Stephen King ce trebuie citit, măcar ca o completare la saga Turnului Întunecat sau o nouă aventură avându-l ca erou negativ pe Flagg. Sau pur şi simplu pentru că este altceva decât te-ai aştepta auzind cine este autorul. Nu este un titlu esenţial, dar poate fi un foarte bun prim pas în lumea lui Stephen King. N-aş fi crezut că Stephen King ar putea scrie şi publica o astfel de carte. Mi-a plăcut. M-a făcut să mă simt din nou un puşti care descoperea extaziat o poveste cu dragoni, vrăjitori, castele şi intrigi de culise. Nostalgia.

Dan Ciachir - Şi noaptea asta va trece

Copil al anilor 80, n-am înţeles mult timp de ce pentru părinţii mei anii 60-70 erau Paradisul, Vârsta de Aur, un soi de Eden socialist peste decenii, mai ales în comparaţie cu prezentul. Acea atât de scurtă perioadă de dezgheţ, între stalinism şi Tezele din iulie, era în mitologia familiei (şi prin extensie a generaţiei părinţilor) un timp mitic, evocat cu acel sfâşietor şi dulce entuziasm nostalgic, o perioadă despre care am ştiut multă vreme mult prea puţin. O vreme ciudată în istoria recentă, de stranii libertăţi capitaliste într-o societate ce mergea (oficial) în cadenţă triumfală spre comunism, o deschidere tradusă în mărfuri şi artă, în restaurante elegante ce continuau tradiţia dintre cele două mari războaie şi cârciumioare seducătoare de cartier, în ţigări străine şi maşini idem, în şopârle şi discursuri, în vinuri bune şi ţinute eleganţe, în confesiuni şi o bucurie de a trăi clipa. 

      Mult timp, printr-un automatism oarecum firesc, am crezut că şi acea perioadă a fost la fel de cenuşie ca deceniul de naţional-comunism în care vieţuiam. Îmi lipsea istoria timpului acela. Sursele erau puţine. Şi nu căutam istoria oficială, aş fi vrut ceva în genul celebrei Istorii a vieţii private. Nu cronologie căutam, ci amintiri. 

      Abia atunci când, printr-una din acele rare şi fericite coincidenţe livreşti, am citit Derusificarea şi dezgheţul, vraja acelei epoci a început să se desfăşoare. Am scris cu entuziasm despre această carte, încântat de farmecul nostalgic al lumii evocate, aşa cum aveam să scriu şi despre Când moare o epocă, un al doilea volum (mult mai substanţial) de evocări şi amintiri. Numele de Dan Ciachir nu-mi era necunoscut. Citindu-l în Ziua, cu interes şi adesea cu încântare, îl ştiam mai mult ca un ”cronicar ortodox”. Şi iată că în cele două titluri descopeream cu surprindere şi multă plăcere un martor al unei perioade istorice deosebite de ceea ce îmi imaginasem. Volume similare dedicate eternului interbelic sau sfârşitului de secol XIX îmi păruseră adesea neglijente, proiectând trecutul printr-o deformantă şi idealizantă lentilă, adesea didactice, uneori pur şi simplu anoste. De o muzicalitate şi o eleganţă surprinzătoare, stilul reconstruia o lume vastă ca un joc de lumini şi umbre, cu personalităţile, locurile, întâmplările, obiceiurile, preferinţele şi adversităţile, rivalităţile şi iubirile sale. 

Şi noaptea asta va trece, cel mai recent volum semnat Dan Ciachir, poate fi considerat încheierea acestei trilogii. Prefer să nu o citesc în cheia unui final al seriei, ci ca o continuare. O continuare frumoasă, pe măsura primelor două părţi. Trei texte interesante. 

De la Volga la Ferrari

Primul text este dedicat...automobilelor. Mai exact unei perioade în care Bucureştiul s-a trezit practic invadat de maşini străini, în principal mărci italiene, de parcă un uriaş salon auto şi-ar fi deschis porţile asupra capitalei. Superbă invazie pentru pasionaţi. Şi asta într-o vreme în care însăşi noţiunea de automobil de epocă, după cum precizează autorul, nu exista. Deşi toate maşinile îmi par la fel, şi sunt incapabil de diferenţieri, episodul te prinde. 

Bucureştiul anilor 60 descoperea frumuseţea maşinilor occidentale, de toate felurile. Trecut-a vremea Volgilor masive şi sumbre, se stingea prezenţa maşinilor interbelice, elegante şi greoaie, şi străzile (dar mai ales trecătorii) descopereau liniile pure şi moderne ale câte unui Alfa Romeo 2600, ce atingea pe atunci uluitoarea viteză de 240 km pe oră, sau surata Alfa Romeo 1300 Lancia Zagato, Jaguar, câte un Chevrolet decapotabil sau un Cadilac aidoma, un Mercury, un Ford, un Opel sau un Fiat, uneori un Ferrari sau un Studebaker, Maşini italieneşti, americane, germane, franceze treceau prin intersecţiile legiuite de miliţianul din cabina-i cilindrică, dispărută azi, căreia maliţioşii îi dăduseră numele popular de ”borcan”. 

Şi nu doar în Bucureştiul ce trecea în aceşti ani 60 printr-o surprinzătoare perioadă liberală, dar şi în alte oraşe puteai admira modele de ultima generaţie, la început stinghere, ulterior deja o prezenţă familiară. Elegante, dorite, cu accesorii altădată de neimaginat precum pick-up-urile cu baterii ce puteau fi văzute la unele modele din Italia, aşa numitele mangiadischi, ce rulau plăci de 45 de turaţii, păstrate în clasoare cu folii de plastic. Şi uneori, culmea tehnicii, un casetofon Philips. 

Interesant că această inflaţie de maşini, majoritatea cu numere de Italia, s-a suprapus unui fenomen cel puţin la fel de interesant de ”italienizare” a preferinţelor şi gusturilor bucureştenilor (şi nu numai). Se asculta muzică italiană: de la Gianni Morandi la Adriano Celentano, de la Surorile Kessler la Michele, Johnny Dorelli, Rita Pavone, Lucio Battisti şi alţii, cu siguranţă majoritatea numelor nemaispunând nimic generaţiei de astăzi. Şi vreo 10.000 de românce au ales în acel deceniu liberal mariajul cu fermecătorii italieni, profitând de toleranţa Consiliului de Stat, ce dădea cu relativă uşurinţă aprobările. M-a amuzat să aflu de aici că intriga unui celebru roman de Vlad Muşatescu, ”maşina din vamă pentru care ai nevoie de bani”, devenise o practică deja fumată printre escrocii de epocă.


De la Crişan la Bucureşti şi retur

Al doilea text, care dă şi titlul cărţii este povestea unui exil. Dar un exil ce, spre suprinderea mea, nu are nimic din tragismul evocat în imaginarul colectiv de nenumăraţi alţi absolvenţi, nevoiţi după reglementările vremii să accepte vreun post într-un sat pierdut pe o hartă uşor zdrenţuită la margini, departe de prieteni şi familie, navetişti osteniţi şi torturaţi de ideea că mai au de petrecut ani acolo, apostoli aruncaţi împotriva vrerii lor într-o lume ostilă. Ceea ce putea fi o dramă personală specifică epocii s-a dovedit o experienţă, îndrăznesc să spun, magică, aproape iniţiatică. O evocare a celor câteva luni în care autorul îşi termina în vara lui 1975 facultatea şi accepta un post de profesor la vreo 50 de kilometri de Tulcea, în satul Crişan. Dezamăgit şi aproape convins că nu va deveni niciodată scriitor, gândindu-se că va trebui să se resemneze cu o carieră mult mai modestă de traducător, eventual într-o instituţie socialistă şi cenuşie, memorialistul pleacă spre Crişan fără teama şi disperarea colegilor. Este, în definitiv, unul din acele locuri ce ar putea fi un refugiu şi un loc unde te regăseşti. Departe de Bucureşti, departe de lumea dezlănţuit de frumoasă pe care o cunoşti deja.

Mă aşteptam la primele pagini să descopăr un spaţiu rural şi abrutizată, primindu-l cu neîncredere şi chiar cu duşmănie pe profesorul intrus, genul de comunitate sălbatică şi închisă în sine, cu regulile sale ancestrale şi imposibil de înţeles de un străin. Dimpotrivă. Spaţiul stăpânit de Dunăre, cu revistele citite în curtea casei străjuite de omniprezenta Dunăre, cu nopţile sale incredibil de lungi şi frumoase, tradiţiile sale, mâncărurile sale, oamenii săi este dominat de o vrajă, un echilibru vechi şi doar aparent monoton, un fel de a fi şi de a exista atât de departe de ”noua lume” ce se anunţa, atât de normal şi de modă veche. Locul este frumos. Pur şi simplu frumos. Chiar poetic. Oamenii sunt mai mult decât primitori, au acea politeţe instinctuală, acea înţelepciune tradiţională, mai preţioase decât orice norme.

Interesant că acest al doilea text din volum este un joc al firului evocării ce sare de la zilele petrecute la Crişan şi împrejurimi la escapadele în Bucureştiul ce pare de fiecare dată bucuros de revedere, la amintiri din vizitele făcute în copilărie în zona Brăilei şi Tulcei, sau la o excursie montană ce s-a dovedit o adevărată piatră de încercare pentru autor. Acest joc surprinzător de mobil şi cursiv, construcţie epică aparent dificil de stăpânit, te atrage şi te face să simţi înainte de a vedea spaţiul. Ce stranie este discrepanţa dintre restaurantele elegante ale Bucureştiului acelei epoci sau cartierele vechi şi liniştea tomnatecă de lângă Dunăre. Satul Crişan, modest şi pierdut undeva pe hartă, o hartă pe care musai ţi-o imaginezi la începutul drumului decolorată şi uşor zdrenţuită, se dovedeşte mult mai mult. Poate că este adevărat că trăim cele mai importante experienţe înainte de a împlini 25 de ani.  

Nu ştiu dacă s-a păstrat ceva din această lume, aşa cum nu cred că mai există ceva din Brăila anilor 60, amestec de eleganţă provincială şi orăşel tradiţional, cu refugiaţii săi basarabeni, casele, străzile şi oţetarii, sau dacă la Sulina marea muşcă la fel din ţărmul pustiu. Sau dacă nopţile sunt la fel de lungi, de nesfârşite. Nu ştiu dacă mergând acolo aş putea regăsi măcar o parte din trecut. Nu ştiu, dar evocarea lor mă îndeamnă să aflu la un moment dat. Mi-ar plăcea să găsesc şi eu la un moment dat propriul sat Crişan.

Nobleţea de a fi singur şi dreptul la tristeţe

L-am descoperit târziu pe Bartolomeu Anania scriitorul, tot datorită domnului Dan Ciachir, care mi-a împrumutat superba Rotondă a plopilor aprinşi (mi-a plăcut enorm), apoi amplul volum de Memorii. Stilul m-a prins de la primele pagini. M-au încântat în primul volum paginile duioase, sincere şi pline de dragoste dedicate unui uriaş poet român, Arghezi, pe care coincidenţa făcea să îl citesc abia atunci cu adevărat. Aşteaptă la rând dramaturgia, poemele (din care am citit până acum doar câteva, mai mult din întâmplare) şi beletristica. Fascinant personaj, controversat şi tragic, un mare scriitor şi, după câte am început a-mi da seama, fie doar pentru diortosirea Bibliei, un om care a făcut enorm pentru Biserică.

După propria-i mărturie, Dan Ciachir nu a fost doar un discipol al Părintelui Bartolomeu Anania, ci şi un prieten, chiar un prieten apropiat, iar portretul pe care i-l dedică înaltului ierarh este pasionant, sincer şi, în mare măsură, surprinzător. Un scriitor şi monah ce nu doar cunoştea adevărata istorie a Bisericii Ortodoxe, cu tainele şi jertfele sale, pe care o prezenta mai tânărului prieten de-a lungul discuţiilor din garsoniera părintelui Anania, situată lângă Cişmigiu, marginalizat oarecum în anii 80, recunoscându-şi doi maeştri - Arghezi şi Patriarhul Justinian - un spirit de o inteligenţă vie, uneori jucăuşă, când şi când ironică, generos în gesturi şi conversaţie, fumător pasionat, elegant în stil şi purtare, cunoscător al rigorilor politeţii cotidiene autentice şi trăitor al celor sacre. Şi mai ales, după cum subliniază Dan Ciachir, Bartolomeu Anania avea o calitate rară într-o ţară plină de mitomani şi palavragii. Ceea ce spunea se confirma mai devreme sau mai târziu. Un om viu, complicat şi fascinant. Un om pe care mi-aş dori să-l fi întâlnit măcar o dată.

Am citit şi recitit Şi noaptea asta va trece aşa cum am făcut şi cu cele două titluri precedente. Sunt cărţi la care tot revii. Aceasta este una dintre ele.