5 Mar 2012

Garbage Pail Kids - nostalgia unei obsesii

Handy Randy. Adam Bomb. Sprayed Wade. Noi nu am avut Pokemon, nici Bakugan, nici Ben 10. Noi am fost generaţia care a recuperat, cu frenezie postdecembristă, Garbage Pail Kids

Trebuie că aveam 10 sau 11 ani când a început nebunia Garbage Pail Kids. Puţin înainte de mania Ţestoasele Ninja, care a însemnat desenele de la şapte jumate seara, dublate în franceză, ţestoase desenate pe toate caietele, sai-uri şi mini-katane construite la atelier. Toţi eram Leonardo, Raphael, Michelangelo sau Donatello, nimeni nu vroia să fie Shredder. Deşi, privind retrospectiv, era cel mai interesant personaj. Şi însemna colecţia de abţibilduri, care picau ca surprize la gumă sau ceva de gen. Le ţineam într-un clasor de timbre şi visam să avem toată seria. Erau prost tipărite, mici şi meschine, dar pentru noi erau aur curat. Dar să ne întoarcem la Garbage Pail Kids


Sigur am văzut primele pachete la unul din magazinele care împânzeau în vara lui 1990 fiecare loc disponibil, era isteria privatizărilor şi a ”buticurilor” unde se amestecau toate ca într-un bazar din 1001 de nopţi. Erau cutii cu mai multe pachete, din seria 4, 5 şi 6 (am identificat retrospectiv pe site-ul oficial). 6 a apărut la noi când deja Garbage Pail Kids nu mai erau prea ”fashion”.  Erau rarităţi absolute cartonaşele din seriile 1-3, am găsit foarte rar câte unul, şi la preţuri obscene, dar nu mai conta. Erau rare. Nu-mi aduc aminte (şi nici nu am găsit pe nicăieri) exact câte cărţi erau în fiecare pachet. Mai exact, abţibilduri. Cinci, şapte, zece? Sau, ca să folosesc un termen din Magic the Gathering, în fiecare booster. Şi nici cât costau. Cu siguranţă nu foarte mult, pentru că îmi luam 2-3 pachete în fiecare săptămână, uneori - cu insistenţe, lacrimi şi rugăminţi - chiar mai multe. Nimic nu se compara cu emoţia de a desface încă un pachet, să vezi dacă ţi-a picat vreo carte nouă sau, şi mai bine, una rară. Dependenţa ajunsese până în punctul în care renunţam voioşi la vechile colecţii de surprize, la maşinuţe şi soldăţei de plastic, la toate comorile din similare moştenirii lăsate de Tom Sawyer prin testament pentru o carte care ne lipsea din colecţie. Bursa neagră nu mai era pe străduţele din Lipscani, şi nici pe cele din Odessa lui Ostap Bender, era în pauzele dintre ore. Şi se ajungea la negocieri aprinse, ori chiar la confruntări fizice. Oricum la vârsta aia cei mai respectaţi sunt cei care dau bine cu brandul, un fel de primitivism infantil care stabileşte ierarhiile. Atunci cei mai respectaţi erau cei care aveau colecţii mari de Garbage. 

Pachetele de Garbage Pail Kids erau cam de dimensiunile unei cărţi de joc, un pic mai mari, sigilate şi viu colorate, dintr-un celofan/plastic ce se rupea destul de uşor. Se spunea că trebuie să iei din cutie numerele impare, adică primul, al treilea, al cincilea, etc, ca să-ţi cadă rarităţile. Exista şi şcoala contrară, care predica infailibitatea procedeului numerelor pare, fiecare cu adepţii şi detractorii săi. Aşa cum se întâmplă în istoria religiilor, exista şi aici o mistică Garbage Pail Kids. Abţibildurile erau garbage-uri, fonetic aproximativ gherbigiuri. Fără singular. Rupeai pachetul de la stânga la dreapta, cu grijă, scoteai cărţile, puneai guma deoparte şi începeai să le filezi, ca un profesionist o mână de poker pe care a pariat o avere. Uneori, mai ales la începuturi, era extatic şi tremurai cum ar fi dârdâit Shylock dacă îl uitai peste noapte în seiful Băncii Naţionale. Asta nu o am, nici asta, nici asta. Pe urmă, pe măsură ce completai seria, erai flegmatic şi dezamăgit. Mda, asta o am, asta o am, şi asta. 

O serie avea cam 80 - 90 de abţibilduri, numerotate în dreapta sus. Existau pentru fiecare garbage două variante, a şi b, să zicem 127 a şi b. Ilustraţia era aceeaşi, diferea doar numele. Erau (parcă) şi cărţi care nu aveau dubluri, s-ar putea să fie doar falsă memorie. Pe verso aveai fie părţi dintr-un puzzle, reprezentând în sepia una dintre cărţi, fie lista abţibildurilor din serie. Să vezi ce îţi lipseşte. Unele picau cu o insistenţă maladivă, altele erau legendare pentru că nimeni nu le prindea. Sau aproape nimeni. În seria a 4-a, de exemplu, Barfin Bart era omniprezent, dar Ig Lou foarte rar. Doar un exemplu. Şi cam asta era tot, le colecţionai, sortai, făceai schimburi. Atât. Nu puteai să le foloseşti pentru vreun joc, maxim să le lipeşti pe oglindă, pe coperta caietului sau pe geam. De unde nu mai ieşeau decât dacă îl spărgeai, lipiciul era imun la orice dizolvant. Lipici bun. 

Lipsite de orice abilitate practică, Garbage Pail Kids ne fascinau prin ilustraţii. Naiv-sadice, scârboase, infantile, sângeroase, dezgustătoare, demente, revoltând orice părinte şi mai ales profesorii care le mai găseau lipite pe catedră. Să vii la oră şi să te uiţi la un personaj care îşi vomită măruntaiele multicolore, asta nu se uită. Sau îşi expune dinţii putreziţi. Nu ştiam prea multă istorie, cum ar fi spus Sam Cooke în Wonderful World, dar puteam recita majoritatea titlurilor din seriile 4, 5 şi 6. Nu ştiu ce minte şi-a imaginat primele machete Garbage Pail Kids, dar să spunem doar că ar fi fost un zeu printre puştii de vârsta mea de atunci. Un Dark Lord. Ne putea alinia în armate dacă ne promitea pachete cu abţibilduri. Aşa ia naştere fanatismul. Presupun. 


În pachet, pe lângă cărţi, găseai şi ceva care semăna cu o lamă de gumă, roz-pal, cu un miros ce varia între detergent şi zmeură fiartă. Făinoase şi casante, amintind de gumele inodore şi insipide pre-decembriste, erau imposibil de mâncat. Cineva lansase zvonul că de fapt sunt concentrate de suc, şi trebuie puse în apă. Credeţi-mă, am încercat, şi nu o singură dată. Ieşea o mixtură bolborositoare, leşioasă şi vagamente roză, pe care nici chiar cei mai duri dintre puşti nu o puteau bea. Poate ar fi fost util să ne spună cineva că era pur şi simplu gumă de mestecat expirată. Ne-ar fi scutit de experimente şi nelinişti. Şi de crampe stomacale. 

Au fost şi două momente de triumf în saga colecţionării. Primul, inubliabil, ziua mea de naştere din octombrie, când i-am convins pe ai mei să îmi cumpere o cutie de boostere Garbage Pail Kids. Nu unul, nu două pachete, ci o cutie. Nu ştiu câte erau, poate 40, poate 50, sigur nu încăpeau mai multe. Dar am petrecut două dintre cele mai frumoase zile de weekend desfăcând pachete şi sortând cărţi. Al doilea a fost într-o tabără, undeva la munte, când eram prin clasa a şasea. Iarnă, frig, mâncare puţină şi proastă. Socializare forţată. Problema a fost când am găsit la un butic din staţiunea care va fi fost pachete de Garbage Pail Kids dintr-o serie rară. Nu mai ştiu care, posibil 1. Sau 2. Şi aşa s-au dus toţi banii de mâncare, şi am flămânzit ca un deţinut siberian. Dar aveam cărţi rare. Foarte rare. Plătite cu posibile proteine, glucide, lipide şi alte chestiuni pe care le găsim cu toţii în alimentele de zi cu zi. Ca orice pasionat am flămânzit pentru colecţiile mele.  

A existat, fireşte, şi un film. Cumplit. Făcut prin anii 90. L-am văzut abia anul trecut, şi am pierdut definitiv o oră şi ceva din viaţă. Dar cicatricele estetic-emoţionale lăsate de această peliculă sunt atât de adânci încât aproape se pot vedea. Ca să-l parafrazăm pe unul dintre marii filosofi tragici ai secolului trecut, Al Bundy.  

Nu ştiu cine a avut ideea să aducă aşa ceva în România, cum nu ştiu ce s-a întâmplat cu vasta colecţie de Garbage Pail Kids. Posibil să o fi dat pentru cine ştie ce altă nouă colecţie, eventual benzi desenate franţuzeşti sau casete cu jocuri de Spectrum. Recent am găsit pe okazii.ro câteva serii complete, la 50 de lei bucata. Şi tentaţia e mare, iar vigilenţa nevestei este pe măsură. Iar fondurile mici. Dar cine ştie, poate mă apuc vreodată să completez seriile. Să refac unul dintre visurile copilăriei. Cum deja s-a ajuns la seria 16, plus multe ediţii şi cărţi speciale, am ceva de recuperat. Garbage Pail Kids. 



5 comments:

Ioana said...

Vaaaai, nu pot sa cred, uitasem de ei :-)))) Imi amintesc acum ca ma apucase si pe mine frenezia colectionarii la un moment dat...

Cinabru said...

Ma bucur ca ti-am adus aminte. In cazul meu a fost o explozie psihedelica in cursul unei conversatii cu prietenul cu care joc boardgame-uri, ne aduceam aminte de copilarie. Am cautat ceva, din pacate nu mai am nici macar un abtibild. Dar sunt tentat sa ma apuc iarasi.

Anonymous said...

Andreea
Doamne, uitasem complte, iar cand am vazut pozele parca as fi avut un deja vu!Tare mult imi placea cand eram mica ala care se barbierea! Mai tii minte exact in ce an au aparut la noi?

Cinabru said...

90 sau 91, pe acolo. Stiu ca prin 93-94 deja disparusera, sau cel putin nu se mai gaseau la magazinele din zona mea. Erau geniale, absolut geniale. Si cum spuneam, tare sunt tentat sa o iau de la capat, macar din nostalgie. Ma bucur ca ti-am adus aminte.

burned said...

Sal. Mi a placut descrierea/mica istorie la GPK. Am pachete nedesfacute din seriile originale 1, 4 si noua serie 5. Daca esti interesat : crispburned@gmail.com

Post a Comment

Share This