Haruki Murakami – Salcia oarba, fata adormita

Cel mai recent Murakami, aparut in 2007 in seria de autor de la Polirom, a fost o dubla surpriza : este cel mai bun volum de povestiri publicat de scriitorul nipon, dar si cea mai sumbra dintre cartile sale. Practic, nu mai avem parte de nici un final fericit, sau cel putin unul fara o puternica doza de tristete, ce nu mai poate fi depasita. In scrierile aparute inainte, chiar in fata unei tragedii, eroii murakamieni reuseau sa se “salveze” in extremis, de regula prin iubire/acceptare a realitatii, si isi terminau povestea fericiti sau in cel mai rau caz impacati. De aceasta data nu mai avem optimism in “Salcia oarba, fara adormita”. Sunt eroi tristi. Cartea m-a marcat de la prima lectura prin impresia de sumbru, de dezolare, de lipsa de speranta, indiferent de cadru, actiune si personaje.

La nivel valoric Murakami mentine acelasi nivel inaccesibil multora, tocmai datorita dezarmantei si cripticei sale simplitati. Comparat cu restul marilor scriitori, cred ca Haruki Murakami isi gaseste filiatii cu alti doi mari prozatori, fiecare din alt colt al lumii : Milan Kundera si Jorge Luis Borges. Kundera, pentru ca niponul impartaseste cu acesta interesul pentru dragoste si senzualitate, viziunea pasionala si bonoma asupra relatiilor interumane si mai ales tandrul mister al erotismului. Borges, pentru economia stilistica perfect inspirata si valabila, talentul de a alege exact necesarul de cuvinte ideal pentru ca fraza sa nu isi piarda suruburile pe drum. Dar si pentru dimensiunea fantastica, introdusa cu inteligenta in naratiune, credibila. Mai mult, la Murakami fantasticul, neasteptatul, straniul devin firesti, devin “si mie mi s-ar putea intampla”. Nu stiu daca cei doi se numara printre preferatii lui Murakami. Stiu ca influenta occidentala, in special beatnicii, s-a dovedit definitorie pentru stilul sau aparte. Stil transpus perfect in volum in traducerea aceleiasi Silvia Cercheaza, dupa umila mea parere un traducator care il si intelege pe Murakami.

Dincolo de stilul egal si propriu, Murakami ramane acelasi povestas. Am avut mereu o admiratie speciala pentru cei care stiu cu adevarat sa povesteasca. Mai interesant decat orice analiza pisicologica, drama interioara sau peisaj maiestuos, mi se pare o poveste buna, bine spusa, care sa ma prinda. Ori Haruki Murakami reuseste si de aceasta data sa aiba idei interesante si, pe cat imi dau seama, originale. Totusi, asa cum se intampla si in alte cazuri, cunoscatorii cartilor sale vor avea o stranie surpriza : unele scene, teme, personaje si chiar pagini intregi se regasesc in romanele niponului, dar in “Salcia oarba…” apar adesea modificari de intriga, un alt final, alte circumstante. Nu stiu daca e un jos sau o reciclare a temelor care i-au placut. Nu stiu. Dar e interesant ca joc, te obliga sa faci legaturi si trimiteri. Fantasticul de aceasta data a capatat o pondere mai importanta, dar merge spre caracteristici kafkiene si adesea absurde, dar perfect naturale pentru Murakami. Prefer sa nu dau prea multe detalii, mai bine sa fie descoperite.

Povestirile care i-au placut cel mai mult lui Cinabru : Sarbatorita (povestea unei chelnerite cu o altfel de zi de nastere) ; Avion – sau cum vorbea singur de parca citea o poezie ; Oglinda (in spiritul din Kafka pe malul marii) ; Folclorul generatiei noastre (una dintre temele preferate pentru Murakami, anii ’60 cu tumultul lor) ; Poveste despre o matusa saraca (una dintre cele mai bune – cum ar fi sa aib o matusa saraca, cetoasa si schimbatoare, prinsa de spate ca un frate siamez ? Crezi ca ti-ar afecta viata sociala ?) ; Al saptelea barbat ; Tony Takitani (care a inspirat si o ecranizare, pe care inca nu am degustat-o, dar se aude ca ar fi buna) ; Succesul si declinul Prajiturilor Tuguiate.
Hmm, se pare ca deja am pus mult prea multe pentru a fi o lista realista. Cred ca mi-au placut toate. Dar este realmente un volum excelent. Recomandat chiar si celor care vor sa il descopere pe Murakami, pentru ca este acelasi ca in romanele sale. Lectura obligatorie pentru cei care vor o carte buna.

Nota : s-a gandit cineva ca este mai greu sa prezinti un volum de povestiri decat un roman “obisnuit” ? Prea multe personaje, prea multe fire narative, prea multe povestiri si stari, ajungi sa te zapacesti intr-un mozaic. In cazul acesta, un mozaic tare fain. Ma pierd. Dar Murakami (vorbim de Haruki si nu de Ryu) are talentul de a vine stupefiant de complex, sub armatura unor fraze simple si bine alese. Doar asta face un mare scriitor.