Petru Popescu - Prins

Prezentat ca romanul unei generatii, Prins ramane, dupa parerea mea, piesa de rezistenta a lui Petru Popescu, cel mai bun volum semnat de acesta (sincer, restul mi s-au parut ilizibile si marcate de trecerea timpului). Nu voi discuta de disidenta sa, de plecarea in SUA, de cariera de scriitor si scenarist din exil, de receptarea sa post-decembrista, desi toate sunt interesante. Povestea din Prins nu este una neaparat originala : un inginer tipic pentru anii de deschidere comunista - actiunea are loc in anii '60 - fara disidente inutile, fara curiozitati, fara drame personale, afla ca sufera de cancer. Un cancer galopant, care il va ucide in cel mult un an, cel mai probabil in cateva luni, si care s-a facut simtit, in prima faza prin dureri de cap si ameteli. O poveste tipica, destul de melodramatica in esenta, dar paradoxal foarte bine abordata de prozator. Cartea castiga in special stilistic - desi chiar si aici se simte trecerea anilor - rupand de o traditie ce ameninta sa devina sufocanta, inovand, realizand o scriitura proaspata si citadina, fara a mai apela la lupta de clasa, dezmostenitii si exploatatii burgheziei, fara a recurge la universul rural postbelic, fara intelectuali dezamagiti. Eroii din prins - si mai ales eroul principal - sunt cu totul altfel. Si atunci presupun ca erau…noi. Este un stil care imbina naratiunea clasica - avem descrieri, avem caracterizari de personaje, avem flashback-uri care ne prezinta mai bine eroul, avem pasaje amoroase - cu tehnicile moderne atunci. Daca m-a stanjenit ceva, m-a stanjenit artificialitatea dialogurilor, dar se poate trece usor peste (poate sunt eu prea pretentios). Are in schimb cateva scene de grup superbe, adesea cu accente de umor absurd - pentru ca si viata este adesea absurda - savuroase.

Inginerul, "prins" pentru prima data in viata sa intr-o capcana fara iesire, cu un final dramatic si apropiat, nu are sansa unei evadari spirituale, nu are solutii in credinta, mistica, superstitii, minuni. Este un realist, un materialist, un erotic, pus in fata unei situatii ucigatoare. Este un personaj arhetipal, omul-nou al perioadei comuniste inainte de isteria pseudo-nationalista, un produs tipic pentru acele vremuri, inginerul care da totul la uzina, castiga bine, se imbraca bine, conduce o dacie de top, are un apartament pe gustul sau, prieteni, petreceri, concedii, uneori excursii in strainatate. In locul dramelor intelectualilor prozei interbelice sau dilemelor morale ale prozei franceze postbelice (doar un exemplu), inginerul lui Petru Popescu nu are nimic de care sa se poata agata. Doar stiinta. Ori stiinta nu se dovedeste importanta acum. Tocmai aici mi se pare ca rezida adevarata sa drama : nu are nici o cale de evadare, pentru ca exista exclusiv in lumea materiala. Nu poate sa recurga nici macar la subterfugii filosofice, nu are sansa unui astfel de paleativ.

Sincer, mi se pare greu de crezut ca acest roman a putut fi publicat in Romania lui 1969, pentru ca nimic din personaj nu este in concordanta cu politica de partid si de stat. Spuneam ca este un erotic. Inginerul are o singura mare obsesie : femeile. Mai tinere sau putin mai varsta (dar nu prea), brunete, blonde, satene, febrile in actul acuplarii sau dimpotriva distante, mai inzestrate de la natura sau nu, mai destepte si nu prea, elegante sau de o rustica simplitate, oricum ar fi, doar femei sa fie. Acest Henry Chinaski al Romaniei betoanelor ceausiste nu isi detaliaza cuceririle, nu bea peste masura, nu viseaza sa fie scriitor, nu incalca legile scrise, dar iubeste si, mai ales, poseda. Sau, cand se pune cazul, reguleaza pur si simplu, fizic, animalic, igienic. Este atat de opus propagandei oficiale si ideii de moralitate, incat ma amuza, dar in acelasi timp ma oboseste prin manierismul in care este redat. Renunta la relatii importante atunci cand il sufoca, isi rememoreaza vag amuzat si imprecis cuceririle, nu rateaza nici o ocazie, numai ca de aceasta data aceasta cohorta de nume si sani nu mai are sens. Paseaza femeile prietenilor, ia femeile acestora ca pe un cadou sau o prada. Nu mai e o evadare, este o inutila pierdere de timp. Prietenii sai - intre care se remarca Bibi, destul de cliseisticul coleg de apartament, vesnic descurcaret si cam bisnitar - nu sunt cu nimic mai prejos sau mai presus. Si ei fac acelasi lucru, intr-o dedublare existentiala parca exagerata. In timpul zilei sunt vajnici oameni ai muncii, implicati in procesul de productie, in timpul serii si mai ales al noptii seducatori fara scrupule. Eleganti, frumosi, necrutatori, si totusi atat de anonimi pe langa inginer. Sau ar trebui sa scriem mai bine Inginer. Sincer, parca eroii lui Buzura din Vocile noptii, publicata e drept mai tarziu, erau mai autentici. Mai vii. Acestia sunt ireali, sunt decupati din filme de duzina, sunt orbi. Ce este insa special in ceea ce priveste femeile, de la cele vanate in adolescenta pe strazi, dorind si neindraznind, pana la cele pe care le are, de la prima pana la ultima, se remarca fiecare printr-un mic detaliu : talpile roze, unduirea soldurilor, sanii, mirosul, vocea, fiecare este individualizata printr-un detaliu. Ceea ce e frumos. Chiar senzual.

Dar cum reactioneaza inginerul in fata bolii ? Asa cum era de asteptat, intr-un stil foarte beatnick : vinde tot si incepe sa calatoreasca in lumea sa, in cercurile sale de prieteni, luandu-si in acest fel adio de la toti, desi nimeni in afara de el si de o veche iubire nu stie, cel putin la inceput, adevarul. Si aici Petru Popescu da lovitura, pentru ca personajul este autentic : distant, preocupat de ce i se intampla, cu acel egoism al bolnavilor, simtindu-se diferit. Va evada intr-un tarziu intr-o noua si finala iubire tarzie - Moarte la Venetia, anyone ? - despre care stie ca este foarte scurta, care nu il va salva, care ii va face moartea si mai dureroasa, dar care este si ultima sa sansa de a se simti viu. Finalul, din pacate, se prabuseste in reverii vaporoase si descrieri edulcorate, dupa mine ratand tocmai sfarsitul personajului, ce ar fi trebuit prezentat rece, in stil de stire de presa. Fara cuvinte inutile, fara izbaviri, fara minuni. O moarte fara sens. Dar pot spune ca nimic din viata sa nu a avut cu adevarat sens, totul a fost superficial, anodin, la fel cu ceilalti, a fost un invingator printre oamenii-masa, redus la cele cateva nevoi de baza. Nu mai avem un erou romantic, este un erou al deceniilor comunismului romanesc, inainte ca dementa ceausista sa sufoce totul.

Este un roman romanesc foarte bun si definitoriu pentru acea epoca. Nesperat de bun chiar, si va fi cu siguranta o surpriza pentru cei care nu citesc prea multa proza romaneasca postbelica. Din cate stiu, s-a bucurat de succes inca de la lansare, iar Petru Popescu a fost considerat un mare talent. Talent care din pacate nu a confirmat la nivelul sperat chiar de Popescu si sustinatorii sai, desi a ramas prin cateva titluri - conform criticilor. Pentru mine, ramane cu romanul Prins. Si, pana acum, nu si cu altceva.