J.L. Carr – O vara la tara

Nu voi vorbi prea mult despre numarul 47 din colectia Cotidianul de literatura. Nu prea mult, pentru ca nici “O vara la tara” de J.L. Carr nu este un roman masiv, ci mai mult un mini-roman sau o nuvela extinsa. O citesti repede, nu iti va schimba viata, dar nici nu vrei regreta timpul folosit pentru ea. E un timp in mare parte castigat. Si in plus, cat dureaza sa citesti o suta si un pic de pagini ? Mai ales ca stilul lui Carr este extrem de placut, de “britanic” si adaptat subiectului. Povestea nu este foarte originala, dar nici banala : un tanar veteran de razboi, restaurator de picturi murale, care ajunge in biserica unui straniu orasel, pentru a restaura pas cu pas o misterioasa opera de arta, a unui artist anonim.

Ceea ce parea doar un mod de a se intretine pentru un pierde-vara ce inca nu depasise ororile conflagratiei, devine o cautare febrila a sensurilor si misterelor ascunse de anonimul artist, cu sute de ani in urma, intr-o banala pictura dintr-o biserica uitata, dintr-o localitate ce nu apare pe majoritatea hartilor. Carr reuseste excelent sa redea tocmai obsesia tanarului pentru ceea ce descopera, de la primele zile cand se adapteaza treptat personajelor surprinzator de vii pana la perioada in care lucreaza fascinat, cuprins de ceea ce vede, pas cu pas, uitand de ceea ce il inconjoara, de faptul ca trebuia sa fie o simpla munca, de faptul ca si-a ratat poate marea iubire.

Intr-un mic roman, Carr pune inteligent in chestiune conditia si mai ales daimonul care il tortureaza pe artist, fortandu-l sa se rupa de lume – in acest caz de micuta comunitate care incepuse sa il accepte si mai ales de femeia, tanara si frumoasa, care ar fi putut insemna atat de mult. Insa Tom Birkin, eroul nostru, desi abia schitat de autor (suficient pentru a sustine narativ scrierea), se pierde pe sine in cautarea indiciilor. Care este adevaratul mesaj al picturii ? Cine a fost artistul anonim ? Care sunt indiciile si ce inseamna fiecare ?

Carr spune ca a fost inspirat de Thomas Hardy. Mi se pare mai curand un Somerset Maugham sau un Sherwood Anderson aici. Hardy are alt ritm, are rasturnari spectaculoase de situatie, are un control absolut al actiunii careia ii imprima adesea o tenta surprinzatoare. Carr este mai egal, mai linistit, personajele nu intra in situatii exceptionale, ci doar in situatii care le depasesc, dar usor de stapanit de alti oameni. Birkin nu este un Andrei Rubliov, nu are superba intuitie a operei de arta, desi ii simte tremurul, ii aude murmurul si vrea sa inteleaga. Mi s-a parut ca fatalmente trece pe langa sensul intreg, preocupat de detalii, ratand atat transcendenta artistica, dar si cea sentimentala. In final, a aflat ceea ce isi dorea, sau aproape, dar a pierdut orice altceva. A trecut printr-o experienta, dar nu a fost pe cat de fertila s-ar fi putut.

Nu e o carte rea, e o carte buna, dar nu o capodopera. Merita. Greu de spus daca va fi recitita de cineva. De bunavoie.