The Night Flier (1997)

Orice se poate spune despre Stephen King, dar nu ca nu stie sa spuna o poveste. Recunosc, pentru Cinabru King a ramas “a sweet tooth”, de ani buni, chiar daca nu da bine sa recunosti. I-am citit mereu cartile (si recitit) fara sa ma plictisesc, ii mai citesc uneori si interviurile, incerc sa nu ratez filmele facute dupa cartile lui. Unele sunt exceptionale – pentru a mentiona doar halucinantul Shining sau IT – altele sunt bune si foarte bune – Carrie, Salem’s Lot, Misery, Pet Sematary, Silver Bullet, etc. Pentru cineva care prefera genul, sunt esentiale.

The Night Flier (1997) este ecranizarea povestirii omonime, avandu-l in rolul principal pe Miguel Ferrer (iertat sa-mi fie, dar de fiecare data il asociez rolului din Robocop), care se descurca mai mult decat bine ca Richard Dees, reporter. Chiar surprinzator de bine. Povestea este tipica pentru King : reporterul numarul 1 al unui ziar senzationalist, The Inside View, tabloid specializat in crime atroce si extraterestri, incepe sa investigheze o serie de crime, petrecute pe mici aeroporturi americane. Periodic, un mic avion negru aterizeaza in astfel de aeroporturi, iar dupa doua-trei zile cei de acolo sunt gasiti morti, acoperiti de rani, decapitati sau cu gauri imense in gat. Si aproape goliti de sange. Singurul indiciu despre avionul misterios este ca pilotul apare in scripte ca Dwight Renfield, referire obscura la unul dintre actorii din Dracula (1931). Cuiva care nu ezita sa dea pentru pagina intai poza unui bebelus macelarit, subiectul ii pare interesant, dar nu foarte. Iar Richard Dees il va accepta doar cand incepe sa se implice personal, cand simte ca este o intrecere intre el si misteriosul Dwight, dar mai ales cand incepe sa primeasca mesaje de amenintare. Sfatuit sa renunte, in rivalitate cu o tanara reporter ce urmareste acelasi subiect incercand sa se impuna, Richard Dees face greseala de a lua totul foarte personal. Convins ca are de a face cu un psihopat care se crede vampir, Dees vrea sa il prinda. La randul sau pilot, totul se transforma intr-o urmarire de la un aeroport la altul, de fiecare data reporterul ajungand un pic prea tarziu. Pana in final, un final care schimba total ceea ce parea o clasica poveste cu vampiri. O tema draga lui King, pentru a aminti doar Salem’s Lot, rescrierea povestii lui Dracula in secolul nostru, si ea ecranizata.

Dincolo de poveste, este o confruntare intre Dees si Dwight, intre un reporter pasionat de munca sa, care nu crede in povestile pe care le scrie – extraterestri, demoni, posedati, masacre, fiinte fantastice – si altceva, o creatura purtand o mantie, personificarea vampirului-cliseu din filmele de categorie B, dar care in final se dovedeste a fi mult mai mult. Vampirii care nu suporta crucifixul, apa sfintita, usturoiul si sunt ucisi cu un tarus din lemn, vampirii care se transforma in lilieci si zboara in cautarea unor frumoase ce trebuie seduse si golite de sange, transformate in sucubi, nu au nimic in comun cu Dwight. Dwight este altceva, este o creatura cu puteri aproape nelimitate, este cosmarul pe care Dees il cauta de ani de zile, pentru a-si demonstra ca exista cosmaruri reale, este un alter-ego demonic al reporterului fara scrupule, fara reguli, fara nimic de care sa ii fie teama. Nu mai avem un Bela Lugosi sau un Gary Oldman, avem un vampir fara nimic tragic, demn, fara un cod al onoarei, fara nimic romantic. Este o creatura ce seamana destul de bine cu cea din Jeepers Creepers : nu poate fi oprita, nu isi abandoneaza niciodata prada, nu are mila si nu face compromisuri. Iar capcana pregatita de Dwight in final, un aeroport plin de victime, in care reporterul isi descopera iadul personal, este un sfarsit surprinzator.

The Night Flier este o poveste alerta si un film sangeros, foarte sangeros chiar, cu numeroase scene socante, ceea ce nu poate fi decat excelent. Pentru o productie fara un buget impresionant, efectele speciale sunt de cea mai buna calitate, in stilul clasic, fara animatii pe computer and stuff. Isi fac foarte bine treaba, totul arata extrem de realist – ceea ce nu ma mira, tinand cont de pretentiile lui King – cadavrele si ranile sunt “autentice”, Dwight este o imbinare de grotesc si infricosator – desi se mentine o latura de kitsch - iar Miguel Ferrer reuseste o interpretare buna. In ultimele minute are chiar secvente in care aminteste destul de mult de rolul lui Jack Nicholson in Shining.

Un horror bun, prea putin cunoscut din pacate, meritand cu siguranta mai mult decat alte productii de gen, mult mai mediatizate, dar si mult mai slabe. Nu este neaparat o creatie originala, are unele clisee – bine folosite insa – dar merita vazut si chiar revazut. Se simte insa si mana lui Stephen King, care s-a implicat si in aceasta ecranizare a uneia dintre povestirile sale. Sincer, nu ma asteptam sa imi placa prea mult. Mi-a placut. Il recomand. Ca nota, cred ca merita un 8. Chiar un pic mai mult.