19 May 2012

Baby Blues (2008)

Apărut iniţial în Suspans nr 23

Se spune că nimic nu este mai puternic decât dragostea unei mame pentru copiii săi. Nu există nici un obstacol care să reziste în faţa mamei, atunci când progenitura sa este în pericol. Îmbinare de instinct şi iubire, ce transcende raţiunea. De aici şi legenda urbană, îndelung repetată în diverse locuri, a mamei ce reuşeşte să ridice o maşină pentru a-şi salva băieţelul prins dedesubt. Nu contează dacă s-a întâmplat, nu importă variaţiunile de rigoare, doar prezenţa acestui loc comun în imaginarul colectiv. Dar Baby Blues, filmul realizat în 2008 de Lars Jacobson şi Amardeep Kaleka, este mai puţin o explorare a demenţei schizofrenice şi a depresiei postnatale, mai curând un răspuns la o întrebare la care nimeni nu şi-ar dori să afle răspunsul. Dacă dragostea unei mame nu are limite, cât de departe poate merge o mamă atunci când vrea să îşi ucidă copiii?

Pornind de la un caz real (în iunie 2001, o anume Andrea Yates îşi ucidea cei cinci copii, înecându-i în cadă, pe fondul unei severe depresii postnatale), Jacobson şi Kaleka au reuşit o performanţă. Un film care m-a surprins prin intensitate şi mai ales datorită lui Colleen Porch, care m-a şocat prin veridicitate şi emoţie psihopată. O mai văzusem în Demon Hunter, uşor de trecut cu vederea, o performanţă mediocră într-un film lesne de uitat. Nu şi Baby Blues. Nu şi de această dată. De această dată, Colleen Porch, în rolul mamei schizofrenice, este terifiantă, cumplită, grotescă, o combinaţie de frumuseţe stranie şi demenţă ajunsă la apogeu.


Într-un decor familial ideal, o mică fermă pierdută într-o zonă rurală, asistăm la o scenă desprinsă parcă din serialele sau reclamele de duzină. Familia fericită, mama şi cei patru copii, văd cum tatăl (şofer de camion) îşi ia la revedere şi pleacă din nou la drum. Nimic ieşit din comun, nici diferit de multe alte seri identice. Totul este cald, totul este sigur. Totul este bine. A doua zi mama, care se luptă cu o depresie postnatală, începe să se automutileze, petrece minute lungi pierdută în gol, are viziuni îngrozitoare, începe să simtă că cei patru copii nu mai sunt ceea ce îi trebuie. Ceva nu este bine. Tensiunea este abil introdusă în firul epic şi deja eşti sigur că se va întâmpla ceva, şi nici nu mai contează care este declicul. Abandonul? Singurătatea? Oboseala? Echilibrul fragil se rupe şi, visătoare, blândă, îl duce pe cel mic la etaj, unde îl ucide fără ezitări. 


Problema şi-a găsit soluţia, mai sunt trei copii. Copii care nu au fost cuminţi, iar mama ştie că trebuie să îi pedepsească. Ştie că o va durea mai mult pe ea decât pe ei, dar trebuie să o facă. Şi restul filmului este o cursă nocturnă între mamă şi cei trei copii, care încearcă să scape fără prea mare succes, sperând că tatăl se va întoarce pentru a-i salva. Prinşi în preajma fermei, departe de orice ajutor şi mai ales de orice adult, mereu tentaţi să cedeze chemării mamei, sunt copii pentru care nu mai există multe şanse. Iar finalul, mult mai tulburător decât mă aşteptam, este mai mult decât remarcabil.

Sigur, Baby Blues nu este un horror perfect. Bugetul nu a fost unul deosebit de generos, există mici stângăcii ale scenariului şi ale regiei (care din fericire nu afectează prea mult întregul) şi există cel puţin o scenă care se încadrează mai mult în genul slasher decât într-un horror psihologic, o radiografie a unei crize ucigaşe de nebunie. Scena, cu un potenţial ridicat de ridicol, este cea în care îşi urmăreşte copiii, în lanul de porumb de lângă casă, conducând o secerătoare gigant sau ceva de gen. Mai sunt şi câteva dintre replicile psihotice ale mamei, cum ar fi cea în care repetă maniacal „here piggy, piggy, piggy”, nu foarte inspirate. Dar atmosfera construită gradual, mai ales în prima parte, este una pe care nu o uiţi uşor, cadrele alese şi mai ales inteligenta folosire a întunericului aduc un plus de tensiune chiar dincolo de esenţa poveştii. Iar Colleen Porch, în ciuda aşteptărilor mele iniţiale, este convingătoare, cumplită, maniacală. Şi aparent de neoprit. Interesant că regizorii Lars Jacobson şi Amardeep Kaleka (primul este şi scenarist) au reuşit să găsească echilibrul, evitând să transforme totul într-un slasher clasic şi, până la urmă, plictisitor. Sper să nu fie şi ultimul lor film de gen.



Cu titlul alternativ Cradle Will Fall, Baby Blues este un exemplu al noului val care îţi dă speranţe că un gen care de ani buni se zbate în repetiţii, remake-uri, sequel-uri şi prequel-uri, majoritatea submediocre, va cunoaşte o revigorare îndelung aşteptată. Semnele sunt, şi sunt îmbucurătoare. Probabil, dacă şi în istoria cinematografului există cicluri periodice, va apărea la un moment dat un horror ce va juca rolul pe care l-a avut în 1968 celebrul Night of the Living Dead, capodopera cu buget redus semnată de Romero. În aşteptarea acestei schimbări, Baby Blues e un horror bine realizat, surprinzător de tensionat şi mai înfricoşător decât orice producţie bazată pe latex şi CGI. Pentru că este posibil, iar în parte chiar s-a întâmplat. Recomandat.


0 comments:

Post a Comment

Share This