Italo Calvino - Vicontele taiat in doua

Il recitesc periodic pe Italo Calvino, cu "trilogia" sa - Vicontele taiat in doua, Baronul din copaci, Cavalerul inexistent - cu aceeasi placere, fara sa simt repetitia, oboseala, plictisul. Iar dupa ce Tomata cu scufita a scris fain de Palomar, cred ca a venit momentul sa le luam pe rand pe cele trei mai sus-mentionate. Stiu ca oficial nu putem vorbi despre o trilogie, dar asa imi place sa ii spun. L-am descoperit pe Italo Calvino in urma unei scurte note din Romania Literara, cu ceva ani in urma. Chiar mi se par multi acum. Cele trei volumase aparusera la Univers (in treacat fie spus, asa l-am descoperit si pe Grass) si promiteau sa fie interesante.

Mereu l-am vazut pe Calvino ca un "rival" al lui Dino Buzzati - care imi va placea mereu mai mult -, ca un reprezentant al fantasticului postbelic, cu accente interesante de realism magic. Calvino a mers, cred, mai departe decat Buzzati in acest domeniu, reusind volume dense, cu elemente ezoterice si magic-obscure, precum "Castelul destinelor incrucisate" (desi interpretarile arcanelor de Tarot sunt cel putin "literaturizate", ca sa nu spun mai mult) sau "Orasele invizibile". Ciudate ? Desigur. Usor de citit ? Nu prea. Usor de descifrat ? Si mai putin. In comparatie, "trilogia" poate fi interpretata, in prima cheie, ca o succesiune de alegorii sau chiar de basme moderne. O citesti cu pasiune si daca te fortezi un pic e gata intr-o zi. Abia mai apoi incepe sa isi clarifice multitudinea de sensuri si te face sa revii. Interesanta este plasarea celor trei naratiuni intr-un Ev Mediu fantasmagoric, mai curand o Varsta de Aur, ce nu il recomanda pe Calvino ca un medievist, dar ca un povestas cu suficienta fantezie pentru a imbina istoria cu bestiariile si legendele vremii. Pentru ca se simte ca Italo Calvino cunoaste epoca, o cunoaste chiar foarte bine, dar prefera sa o interpreteze altfel decat ceilalti. Prin basme. Postmoderne.

Vicontele taiat in doua este povestea lui Medardo de Terralba, un nobil ca multi altii, provenind dintr-o veche familie, care mai mult la presiunea celorlalti pleaca si el sa lupte in ostirile crestine impotriva celor pagane. Fara experienta de lupta, descopera mizeria si decrepitudinea de pe campul de lupta : tarfele plina de boli, soldatii deznadajduiti, cadavre de toate natiile, hoituri de cai, arme, murdarie, fum, pamant atat de plin de praf de pusca incat este cernut (pentru a economisi munitia), sange, berze ce se hranesc si ele cu carnea moarta, putreda. Intrat in randurile unei armate deprimate si fara forta, Medardo se repede cu aceeasi lipsa de experienta in lupta, reuseste sa ucida cate un turc, pentru a ataca frontal un tun in pozitie de tragere. Ghiuleaua il despica in doua, iar mai tarziu medicii gasesc in gramada de cadavre jumatate din vicontele de Terralba , inca vie, jumatatea dreapta, cea stanga fiind de negasit, spulberata de gluileaua ghintuita. Fascinati de o asemenea minune, reusesc sa il salveze, iar nobilul injumatatit porneste spre casa, stranie aratare, acoperindu-si jumatatea lipsa cu o mantie funeste, neagra, topaind pe o carja, potrivita zambetului sau crud si triunghiular, ramas pe jumatatea de fata. Dar bucuria celor dragi in fata intoarcerii celui mutilat se transforma in oroare, cand isi dau seama ca din viconte s-a intors jumatatea cea rea, care va transforma domeniul si viata tuturor intr-un cosmar. Toata aventura cu iz picaresc este povestita de unul dintre nepotii vicontelui, observator atent si cronicar talentat, copil aproape nelegitim si tolerat ca un soi de libert, desi iubit de toti. Mai putin de vicontele injumatatit, numit de taranii de pe domeniu Amaratul, dar si Schiopul, Ologila, care nu ezita sa incerce a-l omori, adesea cu o cruda inventivitate. Pentru ca aceasta este ocupatia vicontelui ajuns pe jumatate : incearca sa faca tuturor rau si sa-i injumatateasca, chiar daca asta i-ar ucide. Pentru ca, ii spune nepotului, atunci cand pierzi jumatate din tine pierzi si jumatate din lume. Dar jumatatea ramasa e mult mai bogata, infinit mai plina de semnificatii decat erai pregatit sa vezi inainte, si atunci intelegi altfel lumea, binele si rau, si incerci sa ii injumatatesti pe toti. Si asa face vicontele : taie florile, fructele, animalele in doua, merge la pescuit si reteaza pestii si meduzele, apoi incepe sa arda casele si granele satenilor, ii condamna pe unii la spanzuratoare, plateste bine pentru inventarea de spanzuratori cat mai bune si mai avansate. Totul este injumatatit, taiat, ucis. Ii viziteaza pe hughenotii de pe pamanturile sale – condusi de un fabulos personaj al carui leit-motiv este zbieretul “Ciuma si foamete !” – si incearca sa ii amageasca, amenintandu-i apoi. Chiar si doica sa, care il crescuse si iubise, este indepartata si trimisa in satul leprosilor, pentru a nu il induiosa pe Medardo. Iar cand temutul viconte, a carui moarte o doresc atat catolicii cat si hughenotii de pe domeniu, se indragosteste de Pamela, tanara frumoasa, imbinare intre un poem bucolic si sacra nerusinare originara, totul nu poate fi decat cumplit. Pentru ea si pentru ei. Incearca sa o oblige sa il ia de barbat, ii ameninta parintii, le intinde capcane, pana cand Pamela isi ia capra si rata preferata si fuge in padure, in paradisul initial, pentru a scapa de Amarat. Iar cand pe neasteptate pe domeniu apare jumatatea buna a vicontelui, care face doar fapte bune si incearca sa repare raul facut de celalalt, cei doi Medardo (sau unicul Medardo) stiu ca ceva se va intampla. Si se intampla, dar finalul este fericit. Si simbolic.

Vicontele taiat in doua poate fi interpretata in multe feluri : ca o alegorie a mitului androginului, ca o poveste ce aminteste de sfasierea omului postbelic, ca o cautare a sinelui, impartit in bine si rau, ca un basm modern, rescris asa cum le citim astazi. Un Medardo malefic, care face rau pentru ca el insusi a fost desfigurat, incercand astfel sa se razbune pe cei care au avut sansa de a nu se afla in fata incarcaturii de plumb. Si un Medardo bun, obositor de bun, care alina vaduvele si orfanii, ii cearta pe pacatosi, impiedica desfraul, tamaduieste animalele ranite de cel rau sau de alti oameni. Fiecare in sine este imposibil de suportat. Uniti, asa cum erau initial, alcatuiau un om nici mai bine nici mai rau decat altii.

Si poate tocmai aceasta este esenta Vicontelui taiat in doua. O fiinta exclusiv rea sau exclusiv buna nu poate fi indurata de ceilalti, nu poate fi iubita, nu poate fi acceptata. Cat de cumplit este cel care face doar rau pentru a face rau, dar si cat de greu de suportat este cel care vrea sa faca mereu doar bine, sufocant si lesinator. In locul unei povesti distractive, despre un fantastic barbat retezat in doua, avem unul dintre vechile mituri, reinterpretat pe limba noastra de acum. Una dintre caracteristicile ce fac fantasticul italian postbelic atat de frumos. O carte obligatorie.