Preotul Dumitru Iliescu Palanca si organizatia 'Vlad Tepes'
30 Oct 2007
Sfintii inchisorilor - Preotul Dumitru Iliescu Palanca
Preotul Dumitru Iliescu Palanca si organizatia 'Vlad Tepes'
28 Oct 2007
Leapsa de la Zmeura
Ultima carte terminata : Florin Turcanu – Mircea Eliade. Prizonierul istoriei. Nu doar una dintre cele mai bune carti din ultima vreme, dar clar cea mai buna biografie a lui Mircea Eliade, am asteptat-o mult timp pana la versiunea romaneasca. Este o lucrare despre care am indraznit sa scriu, cum m-am priceput, pentru ca imbina foarte inspirat acribia stiintifica, bibliografia esentiala (si chiar mai mult) si talentul surprinzator. Florin Turcanu a reusit ceea ce multor autori nu le prea iese : sa construiasca o imagine coerenta, cu umbrele si luminile sale, in locul unui imbecil rechizitoriu sau unei hagiografii lesinate.
O carte neterminata : nu prea mai am rabdarea din tinerete. Daca o carte refuza sa imi spuna ceva dupa un numar mediu de pagini, ori e proasta, ori nu mi se potriveste, dar rar revin la ea. Ultima abandonata ar fi Flannery O’Connor – Sfetnicul din sange. Pur si simplu, nu s-a legat de mine. Poate mai tarziu. Mult mai tarziu. Dezamagitoare.
Dau mai departe catre Hellene, Dedes, Trestie si White Noise. Daca vor. Si oricui mai vrea. Yeap, me love books.
27 Oct 2007
Florin Turcanu – Mircea Eliade. Prizonierul istoriei
Majoritatea intelectualilor interbelici, plecati in Occident sau prizonieri in Gulagul romanesc si recuperati abia acum, aveau o trasatura comuna : fusesera membri, simpatizanti sau cel putin apropiati de miscarea legionara/Garda de Fier/partidul Totul pentru Tara, grupare despre care circulasera cele mai cumplite legende si cele mai aurite mituri. Multi au fost acuzati de apartenenta la o miscare fascista/nazista/antisemita/extremista (Cioran si Eliade fiind cazurile cele mai comentate) si prin extensie de complicitate (morala) la Holocaust, au fost atacati ca ideologi si partasi la crimele legionare, adesea hiperbolizate si chiar falsificate pentru a-i include, aceiasi autori fiind in egala masura recuperati cu entuziasm de gruparile neo-legionare sau de inspiratie legionara, ca o legitimare fireasca. Dar nu despre problema generatiei anilor ’30 si a implicarii sale in politica si mai ales in legionarism este vorba – chestiune alimentata mai ales dupa publicarea, in 1996, a Jurnalului lui Mihail Sebastian – ci despre Eliade.
De fapt, multi au asteptat cartea lui Turcanu pentru a-si lamuri doua capitole putin cunoscute din viata lui Mircea Eliade : care a fost legatura lui Eliade cu miscarea legionara si prin extensie cu dreapta nationalista interbelica si care a fost traseul sau intelectual postbelic ? Iar cartea lui Florin Turcanu raspunde la aceste doua intrebari, precum si la multe altele, reusind sa prezinte numeroase aspecte inedite, despre care sunt convins ca era necunoscute chiar si fanilor inversunati ai adolescentului miop. Este, si a venit momentul de a o spune, biografia esentiala a lui Mircea Eliade. Dupa Turcanu, nu mai poti decat sa pornesti de la el si eventual sa mai adaugi citate, documente, scene, caracterizari, personaje, eventual sa ii rastorni vreo fraza cu un document inedit. Dar nu mai poti sa il ignori, nu mai poti sa zici ca e o carte proasta sau sa te prefaci ca nu exista.
In privinta legaturilor lui Eliade cu miscarea legionara, pana la urma cea mai mare parte se stia deja, din cercurile legionare initial, apoi din “rechizitoriile” publicatiilor comuniste, desi rolul lui Eliade ca “sef de generatie” in “legionarizarea” tinerilor este mult supra-evaluat. Nu Eliade a fost cel care s-a apropiat la inceput de Garda, ci oameni precum Polihroniade, (ceea ce a dus la decesul irevocabil al Criterionului) viitorul istoric al religiilor fiind atras mult mai tarziu – ceea ce concorda cu informatiile din Jurnalul lui Sebastian – sub impresia facuta de Ioan Mota si mai ales de Corneliu Codreanu. Se va implica in campania electorala din 1937 – desi este inca neclar cat de mult – si se pare ca in caz de victorie ar fi primit un loc de deputat, va scrie in presa legionara (articole pe care mai tarziu le va dori uitate) si chiar va multiplica manifeste legionare. A crezut in victoria Axei, ca unica solutie anticomunista, a respins tot timpul antisemitismul (cu cateva derapaje indelung comentate ulterior), dar s-a detasat revoltat de legiunea condusa de Horia Sima, oripilat de asasinatele si jafurile comise. In perioada postbelica, incercand sa se impuna international ca om de stiinta si literat, continuand astfel o promitatoare cariera inceputa in tara, Eliade a ascuns permanent legatura sa cu strania Garda de Fier, campanie duplicitara indarjita pe care Florin Turcanu o reconstituie cu minutiozitate. Cand atacurile si dezvaluirile nu mai puteau fi ignorate, Eliade oferea propria versiune edulcorata, eliminand momente si elemente, adaugand altele, in permanenta incercand sa faca uitata optiunea sa de tinerete, temandu-se ca o recunoastere l-ar distruge moral si profesional. Cu adevarat un prizonier al istoriei, victima a unei veritabile vanatori de vrajitoare, Eliade a platit practic acest atasament spiritual mult prea scump. Atacat pentru aceasta optiune cu o violenta incredibila, atat in tara cat si in strainatate, Eliade a fost insa prezentat mereu de Miscarea Legionara si de gruparile neo-legionare postdecembriste ca un important membru al gruparii, ceea ce este o exagerare, raportat la rolul jucat de savant.
Impresionant mi s-a parut ca Florin Turcanu nu doar il cunoaste si il intelege bine pe Eliade, in toate ipostazele sale, asa cum s-a lasat acesta cunoscut in scrierile sale si ale altora, dar are superba intuitie de a construi omul din spatele randurilor, pe cat de mult se poate. Nu este o demitizare, ci o punere in ordine, o categorizare, o lamurire a unor aspecte putin cunoscute, pornind de la scrierile lui Eliade, ale colegilor de generatie, studenti, prieteni si chiar adversari, presa, documente de arhiva, pagini inedite, etc, etc, etc. Infiorator nu este doar volumul bibliografic, cat faptul ca Florin Turcanu a mers mai departe si chiar a citit autorii care l-au fascinat pe Eliade, formandu-l in tinerete, si mai mult, i-a inteles si ii prezinta clar si interesant. De la inceputurile lui Eliade, adolescentul miop cu rezultate submediocre la scoala, adolescenta fascinata de lectura in celebra mansarda, primele scrieri, primele articole, anii in care Eliade devine “sef de generatie”, apropierea de Miscarea Legionara si carismaticul Corneliu Zelea Codreanu (sub influenta lui Nae Ionescu), saptamanile petrecute in lagar, parasirea Romaniei, razboiul petrecut departe si apoi triumful, cu urcusurile si coborasurile sale, teama lui Eliade ca va pierde totul din cauza optiunilor politice de tinerete (prizonierul istoriei), faima si in final, moartea profesorului – toate sunt prezentate suficient de clar, cu documente si logica, dar mai ales cu stil. In locul unei biografii seci, greoaie, sufocata de note si referinte care practic nu intereseaza, Turcanu a avut talentul de a nu scrie volume intregi, ci unul simplu – e adevarat, substantial – dar care spune esentialul. Iar pentru asta trebuie talent. A trasat cu aceeasi minutiozitatea scrierea marilor carti ale lui Eliade, dar si prieteniile, iubirile, deziluziile si victoriile acestuia. Suficient, dar nu prea mult. Exact cat trebuie.
“Mircea Eliade. Prizonierul istoriei” este genul de carte care se citeste ca o biografie senzationala, dar in egala masura ca o lucrare docta si placuta. Se citeste usor, dar merita savurata. Pagina cu pagina. Si mai sunt multe de spus. O carte esentiala pentru oricine, chiar pentru cei care nu sunt admiratori ai lui Mircea Eliade.
Trebuia sa spun de la bun inceput ca Cinabru nu este un mare admirator al lui Eliade, fiind interesat mai curand de omul de stiinta si gazetarul Mircea Eliade decat de prozatorul si dramaturgul cu acelasi nume. Chestiune de gusturi, nimic mai mult.
25 Oct 2007
24 Oct 2007
Thomas Radfords Sunday’s Fantasy
Inca de la prima intalnire Sunday’s Fantasy impresioneaza prin prezentare : cutie metalica, de 50g, cu un zambitor gentilom fumand o pipa churchwarden (asa pare) si purtand un costum amestecat, din diverse epoci istorice, foarte placut. Daca e sa ne luam dupa ce scrie pe cutie, Sunday’s Fantasy este “Approved by Members of the Pipe Club of London/England”. Nu stiu cat de “aprobat” este, dar prima mare surpriza vine cand desigilati cutia. Un amestec de tutun auriu si negru, taietura marunta, foarte moale si putin umed (cel putin cutia pe care am luat-o eu, altii am aflat ca l-au gasit prea uscat), cu o aroma foarte dulce, de fructe - in principal piersica - cu un strop de vanilie si o vaga urma de tutun. Este un tutun foarte aromat, dulceag (pentru unii poate prea dulce), se aprinde si se fumeaza foarte usor, fara sa se stinga tot timpul ca altele. Cenusa este sare si piper, foarte fina, iar o pipa decenta duce si 45 de minute, chiar mai mult, daca aveti timp sa o savurati. Singura problema apare daca il fumati prea rapid : incinge pipa destul de tare, provoaca usoare usturimi de limba si isi pierde din aroma. Unii fumatori au fost dezamagiti tocmai de aromele dulci, preferand tutunurile mai tari, mai aspre. Altii s-au indragostit tocmai de amestecul de fructe uscate, vanilie si nicotina.
Sunday's Fantasy este considerat foarte bun pentru incepatorii care vor un tutun aromatic, dar si pentru piparii cu experienta, fiind in mare un tutun de calitate medie. Dar pretul fiind scazut (chiar si in Romania) este o alegere interesanta, fie si pentru aroma de fructe, desi fumul are destula "putere". Nu sunt un specialist, incerc sa invat, dar este un tutun care mi-a placut. Si pe care il fumez in aceasta perioada. Voi mai incerca si altele, dar Sunday's Fantasy ramane o amintire speciala. Primul meu tutun. Memories...
Wrong Turn 2. Dead End (2007)
Scenariu : Alan B. McElroy ; Turi Meyer
Distributie : Erica Leerhsen, Henry Rollins, Aleksa Palladino, Daniella Alonso, Steve Braun
In the Forest, Only They Can Hear You Scream
Continuarea peliculei din 2003 a fost o surpriza placuta. Se pare ca horror-urile nu respecta regula generala “continuarile sunt intotdeauna proaste”, iar Wrong Turn 2 este un film bun. Mai exact, a fost diferit de prima parte, mult, mult mai sangeros, efecte speciale mai bune, omoruri mai violente, cu un ritm mai alert, ceva nuditate binevenita, intr-un cuvant, mai bun. Interesant cum dupa seria The Hills Have Eyes si mai ales dupa seria Texas Chainsaw Massacre tema mutantilor canibali, provenind din aceeasi familie, mai are inca succes. Foarte rezistenti, rezultat al amestecurilor de deseuri toxice si inbreeding, practic nu simt durerea si pot fi foarte, foarte greu ucisi. De aceasta data insa, spre deosebire de Wrong Turn, apar si femeile clanului, geloase si la fel de diforme, vedem si o nastere, si mai ales cum este viata de zi cu zi intr-o familie de hillbillies diformi : unde locuiesc, cum vaneaza, cum isi prepara “mancarea”, ce specializare are fiecare. Avem chiar un hillbilly care se masturbeaza privind-o pe una dintre eroinele pozitive, viitoare victima. Avem de toate. Inclusiv un Henry Rollins foarte nervos, cliseistic. Elemente de comedie horror. Aflam si detalii despre familie, cum s-au nascut copiii diformi si de ce vaneaza oameni. Fata de prima parte, mutantii (termenul cel mai comod) sunt mult mai prezenti, mai bine conturati, mai bine definiti, chiar daca in continuare au ceva de troli. Numai ca mi s-au parut mai puternici, mai bine organizati si mai inteligenti. Tough. Si mult mai sadici. Dintre toti, preferatul meu ramane “Arcasul”.
Povestea este, din fericire, diferita mult de prima parte. Se pare ca cei trei canibali, din prima parte, au supravietuit. Presupun ca ajuta sa mananci multa carne de om, in orice forma. Sunt in aceeasi padure, numai ca de aceasta data au sansa de a vana participantii la un Reality Show, “The Ultimate Survivalist: The Apocalypse”, prezentat de personajul lui Henry Rollins, militarul cliseu, dar foarte interesant mai tarziu. Avantaje : tipele sunt dragute spre frumoase, ei sunt la fel de stas ca in toate slasherele, crimele incep repede si sunt foarte sangeroase si violente, a little nudity, Rollins este furios, canibalii sunt de data asta mult mai bine prezentati. Dezavantaje : nu te atasezi de personaje, cu aceeasi exceptie – Rollins – si pana la urma ajungi sa tii cu ceilalti, doar pentru placerea de a mai vedea un omor ca in vremurile bune.
Un film neasteptat de bun pentru genul sau, chiar daca este putin probabil sa il revedeti de mai multe ori. Nota : 8. Chiar putin mai mult. Aproape de 9. Sa zicem un 8.5, ar fi meritat mai mult daca personajele nu erau bidimensionale. Iar personajele negative (cat de stupid suna). oricat ar fi de grotesti si dezgustatoare, au farmecul lor si te atasezi usor de ele.
21 Oct 2007
House (1986)
Scenariu : Fred Dekker ; Ethan Wiley
Distributie : William Katt, George Wendt, Kay Lenz
“House” un horror tipic pentru anii ’80, “varsta de aur” a genului in cinematografia americana : o poveste cu destule clisee, efecte speciale care ii aduc un ton de comedie-horror, actori mai mult bidimensionali, fara prea mult talent sau personalitate. Nimic iesit din comun pentru pasionatii genului. Totusi, “House” este un film placut si cu o mica intorsatura de poveste, care ii da putina originalitate. In definitiv, chiar daca este de categoria B sau STV (straight-to-video), nu este in nici un caz de evitat. Mai ales de pasionatii genului. Ideea casei bantuite, mai ales dupa Overlook, Evil Dead (desi acolo toata padurea este malefica), Them (King Diamond) si mai ales dupa Poltergeist, pare un cliseu. In mare parte, asa este, dar “House” este un film cu atat mai interesant cu catr aduce un suflu de aer proaspat.
Scenariul pare scris de Stephen King intr-o zi nu prea buna. Avem scriitorul, Roger Cobb, veteran de razboi (Vietnam), acum scriitor de romane horror, cu oarecare succes de public, divortat de curand. Chinuit de cosmarurile razboiului si de drama pierderii unicului fiu, disparut misterios intr-o buna zi, Cobb vrea sa se elibereze de trecut scriind o carte despre Vietnam. Avem vecinul entuziast si idiot, avem nevasta, mare vedeta de film si televiziune, vecina seducatoare si aparent usuratica, politistii idioti, si fiecare joaca cel mult mediocru. Casa in schimb este superba, o cladire cu etaj, de moda veche, mostenita de Cobb de la matusa sa, o batrana excentrica. Numai ca matusa nu a murit de moarte buna, ci s-a spanzurat in camera ei, convinsa ca tocmai Casa este demonul care o bantuie. De aici, totul este previzibil : scriitorul se muta in casa, casa este bantuita, el se intoarce in trecutul sau din Vietnam pentru a putea sa scrie, demonii incep sa apara…Si de aici actiunea are cel putin o intorsatura care o face interesanta.
Nimic deosebit pana aici, doar ca House are cateva detalii care fac din filme o placere aparte. In primul rand Cobb scrie imbracat in uniforma de Vietnam, si incepe treptat sa creada. In al doilea, totul este prezentat ca o comedie horror. Monstrii nu sunt neaparat infricosatori, cat grotesti (cu exceptia celui din final, destul de bine facut), se vede ca sunt din cauciuc si plastic, mai mult te fac sa razi (influenta clara Evil Dead si, cred, ROTLD), plus ca scenariul include cateva chestii nostime, precum pestele impaiat (o fi corect) care revine agresiv la viata sau scriitorul care isi impusca presupusa sotie. Se merge pe ideea tensiune – muzica potrivita – actiune lenta – monstru. Chiar daca pare ridicol, este suficient de inspaimantator. Un plus, care arata ca e oarecum un film de familie din categoria sa : foarte putin sange si scene cu adevarat morbide. In al treilea rand, atmosfera din casa este superb de sinistra. Chiar iti doresti o casa ca asta, dar in acelasi timp nu ai putea sa stai aici prea mult. De frica.
Nota : 7 – ar fi luat 8, daca efectele speciale nu ar fi fost prea comice, iar personajele mai interesante. Genul de film pe care il vezi cu prietenii, iti place, te amuza, si il revezi daca e gratis la televizor. Te si sperie un pic. Nu prea mult. Dar este o comoara pentru cei interesati de gen. Am aflat si ca ar mai fi avut 3 continuari, nu stiu insa cata legatura au cu povestea originala. Nu le-am vazut vreodata. Pana acum.
News From Falkoner Theatre- 13 Aprilie 1978
News From Falkoner Theatre incepe cu We Will Rock you slow-fast, piese de deschidere foarte gustate de public inca de atunci, iar spre deosebire de alte inregistrari din turneu, de o calitate medie, aici calitatea este excelenta, singurul punct slab fiind publicul care se aude uneori prea tare. Amuzant este ca Brian May face o mica greseala la refren, in prima varianta de WWRY (slow), peste care trece foarte inspirat, introducand versiunea fast printr-o improvizatie. Freddie “That’s good ! Keep it up ! (catre publicul ce nu se opreste din aplauze) Good evening, everybody ! We’re gonna get a good rock and roll night tonight, eh ?” Cand Brian incepe primele acorduri care anunta Brighton Rock, Freddie “Wait a minute, wait a minute. Any requests ? We do a song called Brighton Rock”, perfect pentru May, foarte energic pentru inceput, care anunta si piesa urmatoare “This is something you may remember from last time. We’d like you to sing along, cause you’re especially good at singalongs. This is Somebody to Love” Aceleasi improvizatii vocale si de pian Mercury, o partitura vocala de exceptie, o versiune foarte placuta. Foarte placuta, in special duetul de final, Taylor-Mercury, superb.
Freddie “You’re right, Brian. We’re gonna do an encore, right now. It’s really nice, I think you guys really… who’ve shown up tonight, you really like to rock and roll. We have a lot of music for you tonight, that’s right, we’re gonna have ourselves a ball. I just wish there would have been more of you, what will all do tonight ? Ok, this… right now we’d like to do sort of a medley, these are about six or seven songs all rolled in together. To start off this so-called medley, this is a song called Death on Two Legs !” Cu celebrul intro marca Mercury, piesa din care se trece fluid in alta compozitie exceptionala, Killer Queen, versiune foarte buna. Urmeaza Good Old Fashioned Lover Boy, disparuta mai tarziu din setlist desi suna foarte bine. Ca de fiecare data live, Freddie inlocuieste “Set my alarm, turn on my charm” cu “pam pam pam…”. Mai tarziu avea sa recunoasca, razand, ca e un vers pe care nu il poate retine al acestei piese definitorii pentru acea etapa din istoria Queen. O interpretare de exceptie, poate cea mai buna versiune live a piesei, medley-ul continuand cu Roger Taylor - I’m Inlove with my Car, si Get Down Make Love, versiunea full, care in afara de partea vocala este, cum am spus mereu, o piesa mediocra. Foarte interesanta este trecerea printr-un interludiu de pian intr-o alta raritate, The Millionaire Waltz, una dintre compozitiile exceptionale, putin cunoscute, desi merita mult mai mult, mai ales in concert. Excelenta, iar May reuseste un tur de forta invidiabil, aidoma inregistrarii de studio. Dupa alt interludiu se intra in You’re My Best Friend, ca de fiecare data foarte reusita ca interpretare, mai ales datorita publicului ce canta fiecare vers. Finalul medley-ului. Freddie “You’re the only audience who knows that – did you know that – in the world ! I mean, if we all clap together, we’d better sing together too, right ? Ok, Ok, let’s see what you cand do with this next song. This is … I mean, we ended up with a song called You’re My Best Friend, which is written by John Deacon and we’d like to do another song written by John. This is our latest single. It’s called Spread Your Wings”. Freddie o canta putin mai lent, cu unele improvizatii vocale (si spre deosebire de alte concerte chiar sustine perfect partea sa), in timp ce Brian May (ca de fiecare data pe Spread Your Wings) schimba destul de mult solo-ul sau, o “regula” respectata in fiecare concert. E chiar fascinant sa asculti mai multe versiuni de Spread Your Wings, din diverse concerte, pentru astfel de variatiuni. Nu am gasit nici un concert Queen, pana acum, in care aceasta piesa sa sune prost.
Freddie : “You do this for everybody – publicul nu se oprea din aplauze – (neclar). It’s Late”. Una dintre cele mai bune piese din anii ’70, putin cunoscuta de multi dintre ascultatorii ocazionali, dar de fiecare data perfecta in concerte. Freddie o canta aici aproape ca pe album. Dupa un Now I'm Here plin de energie, trupa trece la una dintre cele mai bune piese, Love of My Life, cantata ca de fiecare data de public, intr-un cor impresionant. Brian “Ok, (neclar) This is a song from Sheer Heart Attack, which Freddie wrote, and it was written for piano (neclar). This is Love of My Life”. Pacat ca tocmai pe aceasta portiune microfonul lui Brian se aude foarte prost, iar publicul foarte tare. Dupa ’39, care suna mult mai bine live decat versiunea plata de pe album, abandonat ulterior de trupa, Freddie : “ Listen. Before we start doing a really good rock and roll, the heavy rock and roll, you can do anything then. Just before we do that, let me finish just one song. This is a little, quiet number, from the News of the World album… Have you got it ? Have you bought it ? You might just recognize this one, this is a song titled My Melancholy Blues”. Foarte dificil live, dar superb de fiecare data, pacat ca mai tarziu a fost scos din setlist. Nici in acest concert nu este altfel decat perfect. Recomandat.
Freddie “Thank you. Thank you. We’d like to do something a bit more heavy now and it kind of features Brian on the guitar to do one of his solos. This is a song called White Man” Agresiv, dens, ca lirica unul dintre cele mai intunecat cantece Queen, terminat cu o interesanta improvizatie May, foarte hard. Continuata printr-o improvizatie vocala Freddie, departe de cele din anii ’80, mai curand inspirata de Prophet’s Song, cu multe delay-uri si efecte, si solo-ul Brian May, de fiecare data diferit, de data aceasta cu un pasaj inspirat de riff-ul de inceput de la KYA.
Prophet’s Song, greu de cantat in concert, continuat de Stone Cold Crazy - Freddie “Ok, this is called Stone Cold Crazy” si se trece in Bohemian Rhapsody (ca aproape de fiecare data in anii ’70 flawless) si apoi in Keep Yourself Alive, Tye Your Mother Down (doua dintre piesele in forta, nu inteleg de ce erau pastrate pentru finalul concertului) si We Will Rock You (slow), piesa care starneste de fiecare data acelasi entuziasm. Si tot ca de fiecare data se trece in We Are the Champions, care spre deosebire de concertele de peste cativa ani suna foarte bine, foarte cald, cu modulatii vocale surprinzatoare. Roger Taylor : “Let’s Rock and Roll !” Sheer Heart Attack, replica data de Queen punk-ului. Replica foarte inspirata, continuata de unul din cover-urile “de suflet” pentru Freddie, Jailhouse Rock. Incredibil cata energie mai poate avea trupa dupa mai bine de o ora si jumatate, si reactia publicului este pe masura celui nipon, cel mai entuziast dintre toate, daca este sa judecam dupa bootleguri. Plus ca Brian improvizeaza si se joaca, ducand piesa la peste 4 minute.
Freddie : “ Thank you for being so nice to us tonight, we really enjoyed ourselves, I’ll tell you that. You did great, you did great. Bye bye. Bye bye. Keep rocking, keep rolling, keep dancing”. God Save the Queen.
Puncte forte : calitatea buna, publicul entuziast, Queen in anii 70, Good Old Fashioned Lover Boy, I’m In Love With My Car, The Millionaire Waltz, It’s Late, My Melancholy Blues, We are the Champions , trupa (si in special Freddie ) comunica foarte mult cu publicul.
Concluzii : daca ar fi avut calitate mai buna, ar fi fost perfect pentru oricine. Asa, trebuie putin rabdare si atentie. Sau niste boxe foarte bune. Daca se trece peste micile probleme, un concert foarte bun, unul dintre cele mai bune din turneu. Recomandat curiosilor si obligatoriu pentru fani.
Piese :
01. We Will Rock You (Slow)
We Will Rock You (Fast)
02. Brighton Rock
03. Somebody To Love
04. Death On Two Legs
05. Killer Queen
06. Good Old Fashioned Lover Boy
07. I'm In Love With My Car
08. Get Down Make Love
09. The Millionaire Waltz
10. You're My Best Friend
11. Spread Your Wings
12. It's Late
13. Now I'm Here
CD 2
01. Love Of My Life
02. '39
03. My Melancholy Blues
04. White Man
05. The Prophet's Song
06. Guitar Solo
07. The Prophet's Song (Reprise)
08. Stone Cold Crazy
09. Bohemian Rhapsody
10. Keep Yourself Alive
11. Tie Your Mother Down
12. We Will Rock You
13. We Are The Champions
14. Sheer Heart Attack
15. Jailhouse Rock
16. God Save The Queen
16 Oct 2007
Sfintii inchisorilor – Ion Flueras
Ion Flueras-drumul unui militant de stanga catre Dumnezeu
15 Oct 2007
Falling Down (1993)
Scenariu : Ebbe Roe Smith
Distributie : Michael Douglas, Robert Duvall, Barbara Hershey, Michael Paul Chan
I'm going home! So clear a path, you motherfuckers! Clear a path! I'M GOING HOME!
Nu sunt un critic de film. Nu ma pricep la regie, nu stiu prea multe despre istoria cinematografiei, nu stiu sa spun cuvinte frumoase si rotunde despre orice pelicula, fie ea si de doi bani. Nu sunt un fan al peliculelor lansate agresiv, cu bugete de miliarde, si nici al productiilor underground, din care nimeni nu pricepe ceva, dar toti sunt convinsi ca e scris adanc. Sau, ma rog, turnat. Sunt pur si simplu un om caruia ii plac filmele. Filmele bune.
Unele filme sunt extraordinare, dar revii greu la ele. Altele sunt placute, le mai revezi cand sunt la televizor. Altele sunt bune, sunt de respectat, dar parca iti pare greu sa le vezi. Fiecare om care stie ce este filmul are insa o lista, nu foarte mare, de filme definitorii. Filme care te-au marcat, pe care le-ai vazut de zeci si sute de ori, din care stii scene, replici si “faze” pe dinafara, la care iti imaginezi completari si schimbari, filme despre care poti spune totul la orice ora din zi si din noapte, oricat de beat ai fi. In lista mea se gaseste si Falling Down, geniala pelicula regizata de Joel Schumacher in 1993, avandu-l in rolul principal pe Michael Douglas, care face, dupa mine, cel mai bun rol posibil din intreaga sa cariera. O capodopera a revoltei si absurdului modern. Intr-o cheie violenta.
Nu voi insista prea mult asupra povestii. William "Bill" Foster (Michael Douglas), un veteran dezgustat de rutina zilnica si de spectrul ratarii, satul sa traiasca intr-un oras si o lume mizera, haotica, violenta, respins de o sotie care a divortat si i-a luat copilul, fara prieteni, fara sperante, fara prea multe certitudini, este blocat in trafic. Este cea mai calda zi a anului. Sufocanta. Ucigatoare. Declicul se produce rapid. Ceva se rupe, iar Foster isi abandoneaza masina in mijlocul drumului, intre alte sute de masini prea putin diferite, si pleaca spre casa. Este ziua fetitei lui, trebuie sa fie langa fetita lui, trebuie sa ii ia un cadou, trebuie sa fie din nou o familie, orice ar fi. Cu orice pret. Ruptura este doar aparent brutala, fiind pregatita de zilele egale si plictisitoare, colosala tensiune nervoasa ducand la ruperea unui echilibru fragil. Foster – sau D-Fens, dupa numarul masinii – pleaca printr-un oras ostil, agresiv, amenintator, hotarat sa infrunte fierbinteala si mizeria pentru a ajunge la o familie care nu il doreste, care l-a mai respins, care il vrea disparut sau mort. Este ultima zi a vietii sale. El nu stie asta. In scurt timp, agresat intr-un fel sau altul de cei cu care se intalneste, mintit, jignit, batjocorit, D-Fens cedeaza tot mai repede si devine un “vigilante”, in combinezon militar, cu un adevarat arsenal asupra sa, care nu ezita sa ucida pentru a-si salva viata, sau sa isi faca drum, cu orice pret, spre casa. In scurt timp, cu politia pe urmele sale, dupa ce a ucis deja un om (desi in legitima aparare) si provocase moartea altuia, D-Fens nu mai are nimic de pierdut, doar fetita. Care ar avea de castigat daca tatal ei ar fi ucis, caci astfel familia ar primi polita de asigurare, consistenta de altfel. Intr-un infern de vara ce aminteste de scena uciderii din Strainul lui Camus – leit-motiv al filmului - are loc si finalul. Previzibil. Si in acelasi timp socant. Totul revine la normal. Totul este din nou ordonat. Totul nu mai e la fel.
D-Fens este prin definitie exemplul de anti-erou. Nu este un barbat frumos si cuceritor, care lupta impotriva celor rai. Nu are o filozofie siropoasa de viata. Nu mai suporta, pur si simplu. Tristetea sa, desi niciodata exprimata in cuvinte, este ingrozitoare. Este singuratatea animalului-om, aflat la zenitul evolutiei sale, doar ca ii este teama sa o recunoasca. Este tristetea celui care a inceput sa inteleaga, dar se teme sa formuleze ce a inteles. Nimic din ceea ce i s-a promis nu s-a intamplat. Sau, cum se spune mai tarziu in film, (ei) mint si pestii. Minte pe oricine. Pana acum D-Fens a “construit rachete pentru a-si apara tara”, are aproape de 40 de ani, ochelari cu lentile groase, camasa alba cu maneca scurta, tunsoare cazona, pixuri in buzunar, este arhetipul functionarului obisnuit sa fie umilit zilnic pentru o plata mizera la sfarsitul lunii, fara de care familia ar muri de foame. Personajul lui Michael Douglas este un invins, dar oficial este un adaptat, o rotita, o cifra statistica ocupata sa isi faca datoria fara de un ipotetic si cetos sef, pe care nu il cunoaste prea bine si de care se teme. Desi a fost concediat, zile intregi pleaca de acasa la aceeasi ora, cu sandvisul si un mar in geanta, si isi pierde vremea prin oras pana la ora intoarcerii, cand revine in casa unde locuieste alaturi de mama sa. Nimeni nu ii ofera o slujba, nimeni nu are de fapt nevoie de el, dar spectacolul trebuie sa continue, iar D-Fens se preface ca totul este bine, este neschimbat, pentru ca nu vrea sa recunoasca, fata de el, ca a pierdut.
William "Bill" Foster este si personajul-legatura dintre Travis Bickle din Taxi Driver, un alt revoltat, interpretat magistral de catre De Niro, si personajul lui Edward Norton din deja legendarul Fight Club, avand si ceva din justitiarii peliculei The Boondock Saints. Dar nu este un erou, este un om obisnuit, speriat si nesigur, care a fost impins prea departe si care s-a saturat. Pentru ca aceasta este ideea centrala a filmului, iar Schumacher face o treaba excelenta : ia orice om, oricat de slab, oricat de las, oricat de neputincios, si impinge-l, forteaza-l, preseaza-l. La un moment dat, va claca si nu va ezita sa ii distruga pe toti cei care ii stau in cale. Numai ca in cazul miilor de D-Fens, nu mai este nevoie decat de viata de zi cu zi. Cu totii ascundem in noi in Foster, care s-ar putea sau nu sa clacheze, la un moment dat. Cine nu si-a dorit vreodata, in drumul spre slubja, sa se rupa de rutina si sa plece pur si simplu in alta parte, fara explicatii ? Sau sa-si lichideze toti colegii cu un Uzi, in cazurile grave ? Este fascinant si cum se construieste personajul. Ii simti prabusirea accelerata – totusi, naratiunea acopera cateva ore dintr-o dupa amiaza de vara torida – de la tipul speriat si stangaci la cel in costum militar, inarmat zdravan, care arunca in aer o strada in constructie, ca protest fata de lucrarile inutile, facute pentru a acoperi bugetul alocat (sounds familiar). Practic, nu este un ucigas, este doar dezgustat de mizeria care il sufoca, si singura sa dorinta este “I just wanna get home”. Acasa, unde este respins, unde este asteptat de politie, unde va mai apuca doar sa-si vada copilul. Nu este un erou, nu este un criminal, dar nu este nici un martir. Este un om obisnuit, pus in situatii neobisnuite, nevoit sa se adapteze. Animat de o singura dorinta, ar distruge pe oricine i se pune in cale.
Sunt cateva scene epocale, cum ar fi :
prima intalnire cu cei doi membri ai bandei de hispanici :
Gang member 1: Nahh man, it's not fucking graffiti. That's a sign.
Gang member 2: He can't read it man.
Gang member 1: Well then I guess I'm gonna have to read it for you. It says this is fucking private property. No fucking trespassing. That means fucking you.
Bill Foster: It says all that?
Gang member 1: Yeah.
Bill Foster: Well, maybe if you wrote it in fucking English, I would fucking understand it.
Ranirea unuia dintre ei, pe care D-Fens il impusca in picior, iar ceva din privirea lui Douglas arata ca prabusirea a inceput deja :
Bill Foster : You missed. (trage si rateaza). I missed too. (trage din nou, in plin). You see? That's the concept. Take some shooting lessons, asshole.
Moartea unui dintre batraneii jucatori de golf, rapus de un infarct provocat de aparitia lui D-Fens. In timp ce jucatorul se stinge, Douglas, cu un suras dement, este simbolul confruntarii dintre rebelul provenit din mizerie si seful bogat si nepasator :
Bill Foster: What's wrong?
Frank: My - heart...
Bill Foster: Well, what can I do about it?
Frank: Pills... get p-pills...
Bill Foster: Where are your pills?
Batranul arata spre masina de golf care se scufunda in lac.
Bill Foster: Bad news. Your little car's gonna drown. Now aren’t you sorry you didn’t let me pass ? Yeah, and you're gonna die, wearing that stupid hat. How does it feel?
Doar cateva, prea putine pentru unul dintre cele mai bune filme ale anilor ’90. Michael Douglas este superb. Este imaginea nebuniei provocate de un sistem sufocant, nemilos, injust, combinat cu teroarea fierbintelii unei zile de vara, insuportabila de la primele ore ale diminetii. Este genul de zi in care nimic nu iti iese asa cum ar fi trebuit, cand urasti totul si iti doresti doar sa pleci. Numai ca jobul te asteapta, proiectele nu stau dupa tine, ai rate de platit, trebuie sa suporti mizeria celor din jurul tau, trebuie sa accepti sa fii jignit, eventual lovit, trebuie sa suporti totul pentru a fi normal, pentru a fi o rotita cuminte a sistemului. D-Fens nu a mai putut, a clacat, iar sistemul il elimina pentru a se proteja. Actele sale de justitiar, care ar fi fost facute poate de orice om satul de coruptia, mizeria si haosul din jurul sau, sunt considerate - si pe buna dreptate - drept criminale. Intrebarea este, un astfel de sistem este normal ? Si ce mai este normalitatea ?
Sa presupunem ca este o zi de vara. Trebuie sa ajungi undeva. Simti ca nu mai suporti. Nimic nu mai are sens, vrei doar sa fii liber. Cei din jurul tau sunt urati, monstruosi, sufocanti, se agata de tine, nu te lasa sa treci, nu te lasa sa evadezi, pentru ca pe alt plan evadarea ta i-ar forta sa isi contemple propria mizerie. Asa ca te impiedica, te opresc, te blocheaza. Intr-un fel sau altul, faci de rost de mijloacele necesare pentru a-i inlatura. Cat de departe esti in stare sa mergi pentru a fi tu ? Pentru a fi liber ? O singura zi ?
Falling down…
11 Oct 2007
Ben Rice – Pobby si Dingan
Povestea, pe scurt. Intr-un mic orasel minier, unde se extrag pretioase opale, o fetita are doi prieteni imaginari, Pobby si Dingan. Celor doi le plac acadelele, Violet Crumbles si Cherry Ripes. Sunt pacifisti, nu le e frica de nimeni, o iubesc pe micuta Kellyanne (nu stiu de ce, dar m-am gandit la Caroline din Poltergeist), pasesc doar pe urmele ei pentru a nu lasa urme, vorbesc engleza sau fluiera, Pobby este baiat iar Dingant este o foarte frumoasa fetita, Dingan poate sa alerge si joaca mereu rigaragaroo, Pobby danseaza in furtunile cu fulger, Dingan are un opal in buric. Si multe altele. Cand cei doi dispar, fetita se imbolnaveste si singura sansa de a o salva este ca familia si cei din oras sa ii gaseasca pe cei doi prieteni imaginari. Cum gasesti ceva ce nu exista ? Cum gasesti ceva imaginat de un altul ? Cum sa gasesti ceva in care nu crezi cu adevarat ?
Toate acestea se vor schimba, simbolic, catre un deznodamant in egala masura absurd, tragic si frumos. O carte pe care o citesti usor, o recitesti curand si o uiti foarte greu.
Nota finala : 10. Fara nici o ezitare.
Doris Lessing – Premiul Nobel pentru Literatura ?
In 2007 insa bursa zvonurilor avansa printre favoritii la Nobel cativa scriitori care inseamna ceva pentru Cinabru : Milan Kundera, Mario Vargas Llosa, Haruki Murakami, Philip Roth, Ian McEwan. Fiecare mare in felul lui, fiecare autorul unei carti dragi mie (cel putin),tradusi, cititi, difuzati, comentati, injurati, adulati. Murakami, de exemplu, este considerat in Japonia un zeu de catre modernisti si un impostor de catre traditionalisti. Llosa ar putea starni si maine o revolutie, Philip Roth, cu Complexul lui Portnoy, a reusit sa scandalizeze o lume intreaga (si de ar fi numai asta), Kundera ramane un simbol al anticomunismului si erotismului talentat si glumet, iar McEwan are o gravitate stilistica fascinanta. As fi pariat pe oricare, dar ideal era sa castige Murakami. Ori Philip Roth. Din considerente personale. Imi plac enorm. Cel putin acum.
Asa ca am asteptat, am aflat ca s-au decernat premiile, am cautat pe Google News. What the fuck ? Doris Lessing ? Prima reactie : iar am pierdut ? A doua : Doris Lessing ? Who the fuck is Doris Lessing ? Spre rusinea mea, nu auzisem in viata mea de Doris Lessing. Am dat cateva telefoane, messuri, mailuri. Inclin sa cred ca printre amicii mei se numara persoane care stiu ceva literatura contemporana. Una singura auzise vag de Lessing. Atat de vag incat nu putea sa-mi spuna prea multe. Cica Academia a decis sa o premieze pentru cele cinci decenii de activitate literara, in care doamna Lessing s-a remarcat ca o redutabila feminista, a combatut rasismul si colonialismul si practic nu se poate spune prea mult despre ea. Ca stil, ca scriitura, ca impact. Dupa Orhan Pamuk, vad ca sirul glumelor Nobel continua.
Adica, nu ia nici unul din cei cinci ante-mentionati, fiecare extraordinar in felul sau, dar ia Lessing ? Poate ca sunt infiorator de incult. Am incercat asta seara sa citesc The Golden Notebook, capodopera sa (pdf, trimisa de un cunoscut). Nimic special. Chiar plictisitor. Tot ce mi-a placut la Lessing e ca are cont pe MySpace (la aproape 88 de ani), este impotriva corectitudinii politice, si pare surprinsa ca a castigat.
Si eu sunt la fel de surprins. Dar este o traditie ca premiul Nobel sa fie decernat adesea unui autor care dispare din memoria colectiva in mai putin de un deceniu, fiind ignorati autori mari, care raman. Nu spun ca asta se va intampla si cu Lessing. Nu stiu. Cu siguranta nu se va intampla cu cei cinci candidati de la inceput., Inca un an in care sunt dezamagit. Astept 2008. Fara entuziasm de data asta.
8 Oct 2007
Chuck Palahniuk – Sufocare
In aceste conditii, Victor Mancini, te miri ca esti maniac sexual ?
Sufocare este ideea din Filantropica dusa la extrem si transplantata in universul imaginat de Palahniuk, o noua dovada ca marile spirite se intalnesc intotdeauna, dar si ca prozatorul american are un talent bolnav. Palahniuk este un creator de lumi si personaje, dar si un stilist exceptional, cu o cadenta aparte, usor de recunoscut, folosita in mai toate scrierile sale. Grotescul, personajele in tuse ingrosate, situatiile si locurile sinistre prin banalizarea suferintei, finalul neasteptat, galeria de monstri sexuali cu care este posibil sa ne intalnim in fiecare zi, umorul frapant de care da dovada Palahniuk, curajul cu care distruge imaginea tipica a societatii fericite si utopice in care se presupune ca se desfasoara in voie natiunile civilizate… Nu mai este un manifest al Generatiei X. Este finalul generatiilor, este lumea reala, iesita de sub control si din istorie. Este sufocarea regulilor. Alte carti ale lui Palahniuk anuntau ceva. Sufocare nu mai anunta nimic, nu mai mergi nicaieri, drumul nici macar nu se infunda. Merge la infinit, in gol.
Sfintii inchisorilor – Spiru Blanaru
Spiru Blanaru-eroul rezistentei anticomuniste din M-tii Banatului
4 Oct 2007
Ramones - Ramones (1976)
14 piese pe un singur album, care nici macar nu era un disc dublu ? Asa ceva se intampla mai rar, dar cand ai numai piese de doua minute si chiar mai putin, ai mai putin de o ora de muzica. Este aceeasi trupa care in perioada de inceput, in concerte, era adsea nevoita sa repete cel putin o parte din setlist, pentru a acoperi un timp macar onorabil.
Dar, paradoxal sau nu, datorita productiei mediocre sound-ul este definitoriu pentru Ramones : putin cizelat, plin de energie, rapid, piese catchy - ce par mai curand transpuneri in limbaj punk a hiturilor la moda - si mai ales cu atitudine. Atitudine care nu se va schimba prea mult pe urmatoarele discuri, ci mult mai tarziu, cand Ramones trec intr-o perioada mult mai "dark". Nu este neaparat cel mai bun disc Ramones, dar este un foarte, foarte bun inceput, care a lansat si cateva piese memorabile, precum I Wanna Be Your Boyfriend, Blitzkrieg Bop, Judy Is a Punk sau Let's Dance, ce se vor regasi mai tarziu in setlistul concertelor.
Dincolo de imaginea deja formata a trupei, dar si de micile stangacii care dau farmec albumului, Ramones anunta o adevarata revolutie care isi va gasi cea mai radicala forma de expresie in explozia punk-ului britanic. Era universul adolescentin american tradus in limbaj punk, pseudo-revoltat in aceasta faza, ori mai curand revoltat de dragul revoltei. In locul pieselor calde, seducatoare, dragastoase, Ramones arunca la gunoi tot arsenalul Valentine's Day like si propunea in replica vocea maraita a lui Joey Ramone, secondata de un sunet dezarticulat si mult prea zgomotos pentru acele vremuri. Versurile pieselor sentimentale capatau noi valente, chiar daca temele erau cam aceleasi ca in muzica anilor 50- 60, cu o agresivitate jucausa si foarte placuta.
Sunt convins - si cifrele o arata - ca albumul nu s-a bucurat de prea mare succes atunci si a fost departe de a declansa Ramones-mania. Nu a fost o revolutie si poate a fost ignorata de multi dintre fanii de mai tarziu. Pentru mine ramane un album de debut foarte bun, mai ales privind retrospectiv la aparitiile ulterioare. Poate nu este recomandat oricui, dar a imbatranit onorabil. Merita macar un 8. Zic eu. Stiu ca poate nu suna terasant, dar ascultati-l. Macar, spre deosebire de chestiile de azi, Ramones inseamna muzica.
2 Oct 2007
Bret Easton Ellis – American Psycho
Povestea, pe scurt : personajul principal, Patrick Bateman, este un tanar om de afaceri, bogat, frumos, perfect, pasionat de mancarurile fine, cocaina, hi-fi, haine, incaltaminte si accesorii de lux, muzica la moda, sexul ca sport cu femei din aceeasi lume si la acelasi nivel. Are o viata perfecta, este un yupee invidiat de multi, dar ceva lipseste. Iar acea senzatie lipsa, acea traire a carei absenta il sufoca, o va gasi in viol, tortura si in final in crime de un sadism cumplit, ireal si totusi intalnit adesea in stirile din ziare sau de la televizor. Bateman ucide in feluri abominabile, ajungand la necrofilie si canibalism, dar nimeni nu isi da seama. Viata lui merge mai departe, cu acelasi curs, in aparenta desavarsit de perfecta, in timp ce apartamentul sau de lux este plin de bucati de cadavre care se descompun bacovian. Incearca sa fie crezut, isi marturiseste crimele, dar lumea autista in care traieste, cool, trendy si perfect, nu il crede ; el nu exista decat ca o imagine exterioara, perfecta, superba, dar falsa. In final, nu stii daca Bateman chiar a facut totul, chiar a ucis, mutilat si torturat, fara ca cineva sa indrazneasca sa il acuze, sau pur si simplu isi imagineaza totul, ca un debuseu care il ajuta sa reziste ritmului monoton de perfect al vietii. Nu stii, si tocmai aceasta incertitudine il face pe Bateman un simbol. Intr-un fel, finalul aminteste de sfarsitul deschis din Taxi Driver, capodopera omului singur al lui Dumnezeu. Bateman nu are Dumnezeu, dar poate vorbi ore intregi despre haine de lux, despre feluri de mancare exotice, despre ultimul album aparut. Despre nimic. Discutiile cu prietenii lui sunt repetitive si maladive : se comenteaza hainele, se propun noi iesiri, se discuta calitatea femelelor grupului, afaceri, muzica, fiecare se lauda, nimeni nu exista de fapt.
Ellis este un artist care, dupa mine, a invatat mult de la Sade, maestrul nenumit, dar a mers mult mai departe decat acesta, a indraznit mai mult, a depasit mai multe limite. Bateman este natural in dementa sa inventiva, Bateman este posibil si cu siguranta asasini reali, din buletinele de stiri, au facut ceva asemanator, poate cu mai putin rafinament Bateman este idealul anilor ’80, o personalitatea schizoida care ucide pentru a atrage atentia asupra sa. In esenta, Patrick Bateman este o fiinta ingrozitor de singura si nefericita, fara capacitatea metafizica de a constientiza asta, asa ca se elibereaza orgasmic prin violenta si distrugere. Moartea nu este pentru American Psycho – genial titlu – decat o evolutie fireasca a inutilitatii scumpe in care traieste. Moartea este un moft al celui bogat, care are tot ce se poate cumpara si vrea sa cumpere si mai mult. Nu avem aici un Raskolnikov al anilor ’80, nu avem profunzimi abisale ale sufletului, avem un maniac de manual care vrea putina viata. Si cum nu o poate avea, o ia pe a celorlalti. Nu avem nici revolta din mai tarziu Fight Club, nu avem proto-Generatia X, Bateman este un om bolnav, nu un rebel romantic si nihilist.
Material, are totul. Pentru sine, nu are de fapt nimic. Nimic nu exista cu adevarat. Aceleasi chipuri inexpresive pe care le cunoaste de la slujba, aceleasi restaurante, aceleasi femei, aceleasi haine, totul se repeta ciclic. Toate lumea din universul sau se imbraca la fel, vorbeste la fel, reguleaza la fel, mananca la fel, este un taram al clonelor, din care Bateman incearca sa evadeze in stilul sau. Crima, violul, tortura, sunt pentru Bateman, stapanul lumii sale, practic intangibil datorita banilor si pozitiei profesionale, o placere ca trabucele fine, bauturile scumpe, hainele de firma. Nimic mai mult. Nici un moment eroul nu se simte vinovat pentru ce face, si-ar dori mai mult, spera mai mult, ucide intr-un ritm tot mai alert, cu mai multe detalii, cu mai multa inventivitate, in speranta ca ceva se va schimba. Pentru ca aceasta este drama lui Bateman : nimic nu se schimba. Isi marturiseste crimele – toata lumea doar se face ca il asculta. Ucide un vag cunoscut, este interogat de politie – si totusi este de neatins. Vrea putina atentie, vrea sa fie vazut cu adevarat, ascultat cu adevarat, vrea sa discute cu cineva, vrea ca cineva sa il creada, sa il ajute, sa il vindece. Nimanui nu ii pasa. Este condamnat sa traiasca intr-o lume perfecta. Mereu. Un revoltat fara iesire, va dispare din nou in lumea sa de manual de marketing. Un strigat inutil de ajutor. Alienarea interumana este totala.
American Psycho este un roman socant, pe care multi il vor gasi insuportabil. Pentru mine, ramane o carte esentiala, o capodopera, iar Ellis un mare artist al cuvintelor, beneficiind si de o traducere excelenta, care nu se fereste de “vulgaritatile” presarate in momentele cheie. Cosmarul volumului nu este neaparat crima. Aceasta devine banala, si tocmai de aceea Bateman o infrumuseteaza prin sadism. Banalitatea raului este o realitate oriunde. Adevaratul monstru al cartii nu este Bateman, ci lumea care l-a facut posibil, care l-a creat, l-a incurajat si il acopera. Poate ca Bateman este de fapt nebun. Poate ca lumea este dementa. Nu se stie niciodata.
Filmul (de fapt filmele) sunt foarte slabe. Pur si simplu. Nu s-a inteles nimic din ce a vrut sa spuna Ellis. Cum se intampla mai mereu. Sunt multe altele de spus. Prefer sa nu o fac. Cititi cartea, daca rezistati la scenele mult prea dure pentru sensibilitatea oricui. Aveti nevoie de un stomac puternic, dar merita.
Demonoid is back !
Cine vrea sa se riste si sa ia niste torente, sa bage ca ursul, pentru ca nu se stie cat mai are ocazia. Si daca puteti lua originalul, luati originalul. Daca merita.
Killer Queen - Top of the Pops 1974
Enjoy