Ost Fest - ziua a III-a

Am ales doar a treia zi de Ost Fest. Bilet la gazon, pentru că asta este. În prima nu mă atrăgea nici o trupă, nici măcar Dimmu Borgir, care nu mi-a mai spus nimic după For All Tid, deşi trebuie să recunosc o perioadă de încântare dubioasă pentru Enthrone Darkness Triumphant. Cu scuza că eram foarte tânăr. Pentru a doua nu m-am putut convinge să revăd Manowar, poate nu aveam dispoziţia necesară. 

Foarte cald. Grotesc de cald. Şase lei pentru bere sau Cola, după prima bere am băut doar Cola, măcar avea un pic de gust şi mai puţină apă. Şi era relativ rece. Cozi destul de mari, tricouri la preţuri ce mi-au părut absurde - 135 un tricou? Poate m-ar fi tentat unul cu WASP, nu le-am văzut în fugă. Cârnaţi, mici, brăţari, CD-uri. Îngheţată. Destule frumuseţi feminine pentru gusturi diverse, de la cele îmbobocind timid pe sub tricourile cu Motorhead şi Maiden, Lolite metalifere, la cele aspirând la statutul de doamnă, de la fizionomiile clasice şi adolescentine la cele şocant de non-conformiste vizual. Destule seducătoare tip goth. Poate sunt pur şi simplu prea bătrân ca să mai înţeleg tineretul ăsta decadent. Un puşti de vreo 10 - 12 ani şi (presupun) tatăl, amândoi purtând tricouri identice cu Wasp - Crimson Idol. Multe tatuaje, ceva piercinguri, nenumărate tricouri. Prietenul cu care eram purta fireşte un Motorhead, eu standardul pentru concertele Motorhead, cel cu Ramones. Purtat şi la concertul din 2009. R.A.M.O.N.E.S. şi toate celelalte. Am ajuns pe la jumătatea recitalului Metrock. Nu se numără printre preferinţele mele, ba chiar trupa a fost mai mereu subiect de bancuri în grupul din care făceam parte, dar acum a sunat extraordinar. O poftă de cântat contagioasă, energie fantastică dacă iei în calcul vârsta şi căldura. Au fost voci care i-au considerat cea mai bună trupă românească, şi posibil să aibă dreptate. Nu sunt interesat de muzica românească, aşa că merg pe mâna cunoscătorilor. 

Am mers în principal pentru Motorhead şi WASP, de bifat Megadeth şi Lake of Tears. De unde eram, la gazon, destul de departe de scenă, s-a auzit bine şi foarte bine, aşa că nu am de ce să mă plâng, plus că am evitat înghesuiala. Vechea mizantropie nu dispare nici măcar la Ost Fest. Foarte greu să aleg obiectiv care concert din cele patru mi-a plăcut mai mult, pur subiectiv ordinea ar fi Motorhead - Wasp - Megadeth - Lake of Tears. Din păcate nu mi-am notat în ordine piesele din setlist, au fost şi destule la LOT şi Megadeth pe care le mai ştiam vag sau chiar deloc. Dar am şi auzit unele dintre preferate. Poze n-am făcut. Am luat câteva de pe Metropotam. Sper să nu se supere. 

1. Lake of Tears - mi-au plăcut foarte mult Headstones şi A Crimson Cosmos, aveau acea combinaţie de agresivitate, nostalgie şi melodicitate care m-a atras. Cumva, printr-una din acele sinapse stranii, LOT mă trimit mereu la Anathema înainte de Alternative 4, deşi sunt doar asemănări vagi. Sonorizare excelentă, foarte buni live, mult peste ce mă aşteptam, păcat că era încă prea puţină lume şi încă mult prea cald. Frigea asfaltul până la punctul în care te predispune la ţopăială tribală. Au avut cu toate acestea un chef de cântat cum rar am văzut. Setlist destul de lung, am auzit şi piesele pe care le vroiam - Raven Land, Demon You şi Forever Autumn - şi sincer mi-au plăcut mai mult în concert decât în studio. Suficient de mult ca să-i reascult şi să încep a descoperi şi albumele mai noi. Bune, poate nu la fel ca cele mai sus menţionate, dar bune. Mi-ar plăcea să îi revăd.

2. WASP - am avut ghinion (dublat de comoditate) şi am pierdut precedentele concerte de la noi. Din varii motive. Nici nu calculasem că au împlinit 30 de ani, dar îmi dau seama că îi descopeream prin 1995 cu albumul capodoperă, Crimson Idol, tras pe una din acele fâşâite şi imposibile casete din Romană. Au avut şi albume foarte bune - WASP, Last Command, Still Not Black Enough, Babylon - şi experimente ciudate - KFD ar fi exemplul cel mai bun. Genul de trupă de care ajungi să nu te mai desparţi şi tipul de muzică aparte ce ajunge de multe ori să te întoarcă pe dos sau, dimpotrivă, să te ajute să mergi mai departe după ce ai pierdut din nou. Speram la un setlist extins, din păcate a fost surprinzător de scurt. Oricum mi s-ar fi părut prea scurt, indiferent de durată, poate şi unde au întârziat ceva. Blackie a îmbătrânit. Chiar de la distanţă se vedea că s-a îngrăşat destul şi nu prea mai seamănă cu Blackie din vremurile bune. Fizic. 

După ce l-am văzut pe Blackie Lawless live încep să cred că e din aceeaşi specie cu Lemmy. Nu îmbătrâneşte, pe măsură ce trece timpul e tot mai bun. Un fel de virginie sau de vin de colecţie. Blackie/Wasp a sunat remarcabil, ajutat şi de un sunet foarte bun. Nu se simte vârsta, vocea este incredibilă, ca pe album, energia tuturor şi mai ales a lui Blackie este ca în vremurile de antan. Au cântat (în ordine haotică) On Your Knees, LOVE Machine (am sperat şi la un Sleeping in the Fire), Wild Child (care a fost un moment exact cum trebuia să fie, WASP-ian mai ales la refren), The Idol (a sunat incredibil, şi a fost cel mai frumos moment al concertului), un medley, alte piese, şi final cu I Wanna Be Somebody, la care Blackie a împărţit publicul în două şi l-a pus să cânte refrenul. A sunat bine. A sunat superb. Şi s-a terminat. De ce doar atât, n-am idee. Aş fi vrut măcar Hold On to My Heart sau Forever Free, n-a fost să fie.

3. Megadeth - trupă care m-a entuziasmat atunci când am descoperit-o, în perioada Youthanasia, album care va rămâne mereu preferatul. M-au pierdut la Cryptic Writings, deşi Trust e şi acum una dintre piesele favorite, următoarele le-am ascultat mai puţin, tot cele vechi rămăseseră baza. Nu sunt fan, nu e o trupă esenţială pentru mine, dar Megadeth este o legendă, absolut şi categoric. Mă aşteptam la un concert bun, profesionist, genul de eveniment care trebuie trecut la capitolul amintiri. A fost un concert excepţional, chit că nu ştiam decât vag destule piese, chiar dacă au fost mici probleme de sunet, dar nu insurmontabile. 

Dave Mustaine, despre care auzisem tot soiul de poveşti nu foarte drăguţe, a fost nu doar într-o formă remarcabilă, destul de comunicativ, a mulţumit în repetate rânduri, s-a mişcat, s-a jucat cu scena şi cu noi. Stăteam mai în spate, în faţă era nebunie, şi am putut să aud Trust, Hangar 18 (abia o aşteptam), A Tout Le Monde (a sunat perfect), Symphony of Destruction, She-Wolf, alături de piese de pe ultimul album, In My Darkest Hour, Head Crusher şi altele. Superb, absolut superb, şi mult peste cele mai optimiste aşteptări. Acum îmi pare rău că nu i-am văzut anul trecut, sper să revină. O energie, o forţă, o bucurie de a cânta aşa cum am văzut foarte rar. Şi deşi setlist-ul a fost generos, deşi eram nerăbdător să intre Motorhead, parcă totul a trecut mult prea repede. Şi-au confirmat legenda, trebuie să recunosc. Ar fi fost concertul serii dacă nu ar fi urmat Motorhead.

4. Motorhead. I-am văzut şi la primul concert, am scris cu entuziasm aproape infantil atunci, pentru că mă rostogoliseră interior de tot. Încă mai am pe undeva caseta pirat cu March or Die, primul Motorhead ascultat complet, cap-coadă, până când nu se mai auzea nimic. Se întâmplă. Am alergat toţi după Overnight Sensation, pentru I Dont Believe a Word, şi am făcut rost de album, un superb CD original, după multe încercări şi comenzi anulate. Anii de demult. Motorhead sunt uriaşi. Să cânţi aşa cum o face trupa asta de câteva decenii şi să nu renunţi, deşi nu se poate spune că au fost răsfăţaţi sau au devenit miliardari, fără să faci compromisuri şi fără să-ţi schimbi stilul... Am văzut şi revăzut Airheads, deşi e o modestă comedie, pentru replica ”Lemmy is God”. Ceea ce e foarte adevărat, cel puţin în acest domeniu. Am citit autobiografia de mai multe ori, descoperind ceea ce intuiam deja, un personaj care nu este doar un muzician incredibil, dar mai ales o inteligenţă amuzantă şi sarcastică. Care funcţionează după nişte reguli inaccesibile speciei umane. 

Iar la vârsta pe care o are Lemmy să ai forţa de a duce în spate un concert cum a fost cel de la Ost Fest, chiar (deşi îmi părea imposibil) peste cel din 2009, este incredibil. Faţă de concertul precedent mi s-a părut că e mai multă lume, luminile au fost clar mai bune, iar sunetul... Sunetul la un concert Motorhead are forţa unui cutremur, şi chiar de unde ajunsesem, destul de în spate, simţeai că se rupe betonul sub tine. Mai ales după ce Campbell ne-a cerut să ridicăm ambele mâini dacă vrem ca Motorhead să cânte mai tare. Pădure instantanee de mâini. Deja volumul era greu suportabil. Lemmy, după câteva secunde ”Oh, shit...” (dacă am înţeles corect). Şi volumul a crescut cu cel puţin un sfert, încă nu mi-am regăsit toate organele interne. Lipseşte splina, şi nici de pancreas nu sunt sigur. 

Mult mai comunicativi decât în 2009, mai ales Lemmy, cu prezentări amuzante de piese, secondat de Phil. Metropolis, Bomber, Killed by Death (a sunat neverosimil de bine), Ace of Spades (chiar dacă Lemmy a declarat în repetate rânduri că e sătul de ea), amuzanta şi adevărata The Chase is Better Than the Catch, Going to Brazil (prezentată de Lemmy ca o piesă rock and roll), The One to Sing the Blues şi celelalte pentru un setlist fără surprize, dar excelent. Deşi este genul de trupă care ar putea să cânte trei-patru ore şi tot n-ar mulţumi pe toată lumea. La Just ‘Cos You Got the Power Phil ne-a adus aminte că ”Politicians are wankers”, iar Lemmy le-a adresat o mai lungă diatribă, din care nu a lipsit clasicul ”cunts”. Şi deloc în vreun sens pozitiv. Potrivit lui Lemmy publicul de la Ost Fest a fost ”the best” din 2012, şi îmi place să cred că nu a fost simplă politeţe. Final cu Overkill, cu ceva improvizaţii, promisiunea lui Lemmy că vor reveni (sper) şi deja clasicul ”Don't you forget us”. I-am văzut de două ori. Sper să îi mai văd măcar o dată. 

A treia zi de Ost Fest a fost, de la un capăt la altul, superbă. Obositoare, toridă, cu marş forţat spre metrou la final. A meritat. 

O frumoasă cronică aici. Merită admirate şi pozele. Afişul e ”împrumutat” de pe urban.ro. Restul pozelor din cronicile de concert de pe Metropotam. 

Joey Ramone - Don't Worry About Me

     Singurul album solo purtând semnătura Joey Ramone a apărut postum, în 2002, şi dacă în mare se merge pe sound-ul Ramones de pe albume ca Brain Drain sau Adios Amigos, din perioada în care trupa se îndrepta cu paşi repezi spre destrămare, discul are şi un optimism atins de melancolie, o atitudine de smiley face, don't worry, be happy. Nu este o capodoperă, vreun nou album conceptual de elită sau măcar unul care să depăşească cele mai bune titluri Ramones, dar este profund personal, foarte Joey Ramone, şi poate că cei care l-au văzut ca versiunea lui de Show Must Go On nu sunt prea  departe de realitate. Cu totul scuzabilul entuziasm al fanului, Don't Worry About Me este un album plăcut, melodic, amuzant şi suficient de punk. Şi cum ascult trupa de peste 15 ani, fără să se fi instalat plictiseala, se întâmplă să îi dau play relativ frecvent. Şi de fiecare dată îmi place. 

Tras într-o perioadă în care trupa devenise amintire, iar Joey ştia deja că nu mai are foarte mult timp (cancerul avea să-l omoare în 2001), albumul nu este suicidal, depresiv, nu este un protest la adresa destinului crud care face doar farse nu foarte reuşite. Nu este un act de acuzare. Dacă în ultima perioadă Ramones piesele erau marcate, în majoritate, de tristeţe şi certitudinea că totul este absurd şi inutil (în bună măsură datorită tensiunilor din trupă) aici Joey revine la optimismul din perioada ”bună” Ramones. Vocea este imediat recognoscibilă, mârâită şi inegală, este clar Joey, trademark pentru una dintre trupele mele de suflet. Sună a Ramones, fireşte, dar mai lent, adesea foarte melodic, nu fără o anumită patină pop, este un album de vară, luminos şi, de ce nu, dansabil. Un album care te face să te simţi bine, şi în care doar câteva aluzii trimit la drama prin care trecea atunci Joey. 

Deschis cu un cover surprinzător la What a Wonderful World, mai reuşit decât mă aşteptasem şi categoric cea mai bună opţiune în categoria ”testament-muzical” (e adevărat ca am fost pe vremuri un fan al discului de cover-uri Acid Eaters) Don't Worry About Me are şi alte câteva piese foarte bune: piesa omonimă, de departe preferata mea, energică şi plină de viaţă, Maria Bartimoro, Stop Thinking About It (în stilul clasic Ramones), experimentala şi ciudata 1969. Sunt şi piese modeste, care nu se potrivesc ansamblului, ca Mr. Punchy (infantil) sau Spirit in My House (prea Ramones pentru binele său şi prea lent ca să funcţioneze), dar în ansamblu  Don't Worry About Me a fost o plăcută surpriză. Dacă Joey ar fi avut mai mult timp, poate unele dintre piesele mai puţin reuşite ar fi fost eliminate sau cizelate, însă chiar şi aşa e un album pe care îl recomand, mai ales celor care au ascultat Ramones în tinereţe. 

Freddie Mercury - 24 noiembrie 2011

În vara lui 1992 am ascultat prima dată Queen. Bohemian Rhapsody, de pe un Greatest Hits 1 (casetă originală bulgărească). Casetă pe care am copiat-o peste două zile şi a fost primul meu Queen din colecţie (chiar, îşi mai aduce aminte cineva cum se copiau casetele?) Aveam să cumpăr la scurtă vreme după aceea A Night at the Opera şi Mr Bad Guy, cine ştie pe unde se vor fi pierdut. Îmi dau seama acum că trebuie să fi fost la câteva luni după Freddie Mercury Tribute Concert, din 20 aprilie 1992, dar atunci abia auzeam de trupa asta, care avea să fie o prezenţă continuă pentru următoarele două decenii. Şi, după cât mă fascinează şi astăzi, nu cred ca magia să dispară prea curând. Trupa de suflet. Nu aveam internet, nu aveam informaţii, nu ştiam nimic despre trupe, şi eram doar un puşti care făcea primii paşi în gimnaziu. Erau ceva reviste de muzică, dar nu ştiam de ele. Se mai găseau şi casete video, adesea trase la a şaişpea mână, dar cine să îţi dea aşa ceva. Exista un magazin extraordinar de muzică, pe lângă Piaţa Unirii (Concord, parcă) dar aveam să-l vizitez peste ceva vreme. N-am avut un model în domeniu, din păcate, decât ceva ani mai târziu. Dar aceasta este deja altă poveste. 

Eram de o inocenţă astăzi stânjenitoare când venea vorba de muzică. Mă învârteam, mai mult influenţat, prin Depeche Mode, Pet Shop Boys, Erasure, şi cred că până la Queen treapta maximă a fost Metallica (Black Album) şi, fireşte, Guns'n'Roses. Poate şi Bon Jovi, deşi e probabil să fi fost mai târziu. Îmi plăceau? Da, altfel aş fi ascultat rap, ceea ce mi-ar fi asigurat protecţia şi prietenia celor mai mulţi colegi. Aş fi devenit popular. Îmi plăceau, dar ceva încă lipsea. Pentru 12 ani cred că era destul de bine, azi e înduioşător. Şansa a fost un prieten, unul dintre puţinii rămaşi astăzi. Dificil să menţii o prietenie, şi Queen a fost un motiv suficient de bun atunci, ca şi jocurile pe PC sau revistele de benzi desenate franţuzeşti. Cum spunea Seinfeld într-un episod, e vârsta la care oricine îţi poate fi prieten, dar pentru nimeni nu s-a prea verificat. Prietenul în cauză, mult mai dezgheţat decât mine, mi-a adus într-o zi caseta menţionată mai sus. Deja se prezenta fan Queen. Avea această singură casetă, dar era fan Queen declarat. Cine a prins vârsta ştie că o astfel de încadrare putea să schimbe multe în cadrul social. Eventual câştigai prieteni. Şi mai probabil inamici. Muzica era atunci factor decisiv în grupuleţul din clasă, ca şi când abilitatea de a da bine cu pumnul. 

Caseta arăta ciudat. Pe copertă era celebra poză din Bohemian Rhapsody, inspirată de un portret Greta Gargo, cu Freddie, Brian, Roger şi John (atunci nu aveam idee cum îi cheamă şi cine sunt) pe fundal negru, aproape înghiţiţi de beznă. Casetă bulgărească, avea şi ceva scris cu chirilice în partea de jos a interiorului, deşi s-ar putea ca memoria să-mi joace feste. 

Nu mi-a zis prea multe. Aveam un SHARP, un casetofon superb, metalic, argintiu, greu, rămas de la taică-miu, o bijuterie la care nu îmi era permis să umblu. Fără supraveghere. Dar atunci eram doar noi doi. Am pus caseta, side A, şi nerespectând cu acea ingenuitate a pirateriei vechi ordinea originală a pieselor, începea chiar cu Bohemian Rhapsody. După primele secunde a fost un şoc. Nu suna câtuşi de puţin ca ceea ce mai ascultasem până atunci, în limitele fireşti ale vârstei. Prima parte, cu mama, just killed a man, a fost suficientă. Vocea, atmosfera, pianul.  Mijlocul, cu înşiruirea de Galileo - Figaro mi-a dilatat pupilele la extrem. Operă. Nici acum nu sunt un pasionat. Era o altă lume. Ca un băştinaş din jungla amazoniană ce găsise un misionar să-i cânte Ave Maria. Nimic din ce ascultasem până atunci nu era comparabil. Nu înţelegeam. Dar doream mai mult. 

    Am derulat, ascultat, reascultat. Nu ştiam ce se poate spune într-o asemenea situaţie. Am mai simţit ceva similar când am văzut prima oară Călăuza, peste vreo 10 ani. După câteva zile a venit din nou şi mi-am făcut o copie. Nu ştiam nimic despre trupă, neştiinţă care a durat multă vreme, dar eram vrăjit de acel life has just begun. Şi nu numai.

Toate celelalte albume Queen - şi îşi cumpăra cam unul la două săptămâni - le-am ascultat împreună, de regulă seara, după şcoală. Unele le-am copiat de la el, altele au fost cumpărate. Unele mi-au plăcut de prima oară (A Kind of Magic, The Miracle, Jazz, A Night at the Opera), pe altele le-am înţeles mai greu (Queen I şi II, Innuendo). Am văzut tot datorită lui Wembley 1986, Magic Years (pe trei casete video originale, cât vor fi fost ele, şi care era piesa de rezistenţă a colecţiei sale), Greatest Flix 1 şi 2 (eu preferam 2, el 1). Am ascultat împreună Live Killers şi X-Mass 75, primele concerte după cel de pe Wembley, Queen înainte de The Game şi mustaţa lui Freddie. Şi înainte de Body Language. Am ascultat ce am găsit solo, el prefera Mr Bad Guy, eu The Album, el asculta şi Back to the Light, eu nu prea îl apreciam. Amândoi iubeam Barcelona. El a avut şi tricouri cu Freddie, ceva postere, eu un singur poster şi un medalion, cred. Insigne. Obiecte sacre, te defineau ca personalitate. Scoteam versurile împreună, destul de aproximativ. Ceva ani mai târziu am ascultat împreună Made in Heaven, un album suprinzător de legat şi de bun. De data aceasta eu făcusem rost de el. 

Acum suntem relativi bătrâni, foarte însuraţi şi cu copii măricei. Sper să asculte şi ei Queen. Noi nu am renunţat. Eu m-am tuns, el mai are părul lung. Am trecut 20 de ani de când a murit Freddie. Ultima oară am văzut împreună Houston 77, am băut Pepsi şi am fumat Blackstone. Eu am strâns şi o generoasă colecţie de bootleg-uri video şi audio. Aşteptăm noul album, pe care nu am idee ce piese s-ar regăsi, în afara colaborărilor cu Michael Jackson. În esenţă nimic nu s-a schimbat de atunci. Încă mai am acea strângere de inimă când aud mama, just killed a man.

Foto - http://www.worldchanged.eu, http://www.buymeposters.com, http://www.allposters.com

Depeche Mode - A Broken Frame (1982)

Jonathan Miller relatează în ”Depeche Mode - Stripped” (poate cea mai bună biografie a trupei) că după plecarea lui Vince Clarke, liderul care compusese aproape integral primul album, Speak and Spell (1981), toată lumea era convinsă că Depeche Mode nu va mai continua. Avuseseră un neașteptat succes, mai ales pentru un album care ascultat astăzi este stângaci și copilăros, foarte departe de compozițiile ulterioare. Astăzi e foarte greu să mai asculți Speak and Spell, deși este de înțeles popularitatea de atunci. Încă una dintre trupele apărute și dispărute în acea perioadă, după ce unul dintre componenți hotărâse că direcția în care se îndreptau e greșită. Așa cum se întâmplă destul de rar, plecarea celui mai important membru a declanșat o nouă etapă în istoria trupei, iar Martin Gore s-a văzut nevoit să compună piesele pentru al doilea disc, A Broken Frame, apărut în 1982. Rezultatul- o mare surpriză. Alan Wilder, cel de al patrulea membru, a fost cooptat inițial pentru concerte și, din păcate, nu a participat efectiv la înregistrarea albumului. Ținând cont de rolul jucat ulterior de Wilder în istoria trupei aportul său ar fi fost mai mult decât util. 

A Broken Frame nu este deloc un album rău, chiar dacă ulterior Martin Gore îl va considera cel mai slab disc Depeche Mode. Un mare plus este atmosfera generala creată, mult diferită de senzația de pop adolescentin din trecut, de stilul pe care Clarke îl va păstra și dezvolta mai ales cu Erasure. Este un album de tranziție, melodic dar ezitant pe alocuri, neinspirat în altele, poate prea grăbit ca producție și compoziție, dar mai bun și mai lucrat decât Speak and Spell, marcând o evoluție spre un sunet mai întunecat, matur. Trupa își căuta încă un sunet propriu, o direcție, un stil, și se simte. Categoric mai complex decât compozițiile vesele și simpliste purtând amprenta lui Vince Clarke. Nu înseamnă că lipsesc piesele de gen, The Meaning of Love și A Photograph of You, care par să fi fost păstrate din sesiunile pentru Speak and Spell, fac notă distonantă cu restul și sunt foarte, foarte slabe. Alte doua piese, Monument și Satellite (interesantă pentru versurile depresive și sumbre) sunt poate insuficient lucrate, monotone, minimaliste, experimentale în sensul improvizației și anticipând următorul album, Construction Time Again. 

Albumul mai rezistă astăzi prin cele câteva piese rămase. Leave in Silence și My Secret Garden, poate primele piese abordând o temă ce va deveni clasică pentru Depeche Mode - relațiile eșuate și rememorate cu nostalgie - sunt foarte ”pop”, melodice, prima fiind lansată și ca single (cel dintâi, dacă rețin, în care apare și Alan Wilder). Nothing to Fear este o piesă instrumentală surprinzătoare, una dintre cele mai bune de pe album și chiar din toată discografia, în timp ce See You, cântată foarte mult în turneele următorilor ani, păstrând mult din stilul lui Vince Clarke, este foarte pop și foarte ritmată, melodică, genul de piesă perfectă pentru radio. A avut succes atunci, astăzi are momente când sună înduioșător de ”cheesy”, la un pas de ridicol, fără să-și piardă totuși farmecul. Shouldn't Have Done That, penultima de pe disc, este și cea mai ciudată, o compoziție în care Martin Gore a încercat toate sunetele și efectele posibile, combinând totul cu versuri depresive, încărcate de regret, pentru un rezultat straniu. Cea mai bună piesă de pe A Broken Frame este cea care încheie albumul, excelenta The Sun & The Rainfall. La mare distanță de celelalte, mi se pare astăzi că s-ar fi potrivit perfect pe Music for the Masses sau Violator, și este surprinzător că atunci nu a fost lansată și ca single, în timp ce altele, mai slabe, au apărut. Iar Dave Gahan, care nu a fost niciodată o ”voce” în adevăratul sens al cuvântului, oferă aici o interpretare surprinzătoare.    

Nu este cel mai bun album Depeche Mode, dar este interesant pentru schimbarea de atmosferă și direcție, care va duce nu peste mulți ani la albume ca Black Celebration sau Music for the Masses. Categoric, îl privesc acum cu o nostalgică subiectivitate, ținând cont că a fost al doilea album Depeche Mode ascultat, undeva prin 1991 (cred). Dar chiar și acum și-a păstrat farmecul, în pofida defectelor. Îl mai ascult din când în când, dacă am chef de Depeche Mode înainte de Violator sau Songs of Faith and Devotion, albumul după care am renunțat să îi mai urmăresc. 

Burzum : Fallen

Dupa Belus (un album care m-a surprins placut si a fost o revenire reusita pentru Varg) nu ma asteptam sa urmeze un alt album atat de repede. Daca initial am crezut ca Fallen va fi o continuare pentru Belus - asa cum s-a intamplat in trecut cu dublul Daudi Baldrs-Hlidskjalf - dupa mai multe ascultari imi dau seama ca lucrurile stau altfel. Noul disc este diferit de Belus, e o imbinare inspirata intre Burzum din perioada Hvis Lysset Tar Oss si chiar Det Som Engang Var cu Burzum astazi. Nu stiu in ce masura se poate vorbi de o evolutie, caracteristicile "cult" pentru Burzum s-au pastrat, e mai curand o abordare a vechilor coordonate intr-o cheie nou, moderna, in care Varg experimenteaza mai mult decat in trecut. 

Sonoritatile black metal au ramas, mult mai lucrate astazi, combinate cu riffuri melodice suprinzatoare, ce m-au dus aproape spre heavy. Vocea alterneaza si ea intre stilul vechi si vocea "curata", la un pas de viking sau folk fara a fi totusi nici una, nici alta. Productia, spre deosebire de Belus, mi-a parut mai primara, mai simplista, mai putin prelucrata. In afara celor doua piese ambientale, un intro de un minut si piesa finala, de aproape sase, ca structura ne intoarcem in timp la Hvis sau Filosofem : piese de peste sapte minute (cu o singura exceptie, Enhver til Sitt, care depaseste cu putin sase), cu acea monotonie studiata, repetitiva, care constituia trademark-ul proiectului din start. Interesant e ca, spre deosebire de multe alte trupe de gen, Burzum si-a pastrat elementele definitorii si a incercat si de aceasta data sa aduca ceva nou, fara sa se repete sau sa se autopastiseze. 

Daca prima piesa, un intro atmosferic, e pasabila, a doua piesa, Jeg Faller/I Am Falling, e pana acum preferata mea. Melodica, hipnotica, foarte catchy, alternand vocea black cu cea "folk" (in lipsa altui termen), m-a prins de la inceput si o ascult cel mai des. Vallen poate fi vazuta ca o continuare mai rapida, mai primitiva, poate prea monotona la un punct, in timp ce Vanvidd, a patra piesa, e o intoarcere la Dem Som Engang Var, cu momente de Hvis..., poate cea mai black metal compozitie de pe Fallen. Raw black metal. Interesanta ca o revenire a vechiului Burzum, mai ales ca voce si riff principal. Enhver til Sitt se incadreaza in aceleasi coordonate, fara a straluci insa prin nimic, iar penultima piesa, Budstikken, este o surpriza. Cu un tempo rapid, old school, repetandu-se ciclic, cu o durata de peste 10 minute, s-ar incadra fara probleme in categoria "spell" la care Varg revenea cu insistenta in interviurile de pe vremuri. Finalul este straniu. Til Hel og tilbake igjen are pasaje in care devine o piesa unplugged, foarte melodica, nostalgica, alternand cu portiune de percutie rece, voce soptita si elemente practic traditionale nipone. O ciudatenie ambientala care ar putea anunta niste schimbari interesante de stil pe viitorul album. 

Au trecut totusi destui ani, si poate ca nu as fi fost la fel de interesat de album, dupa prima auditie, daca n-ar fi scris Burzum pe coperta. Fallen nu a fost genul de album care sa ma prinda din start, asa cum s-a intamplat, in urma cu prea multi ani, cu Filosofem sau Det Som..., ulterior cu Daudi Baldrs. Am avut nevoie de mai multe ascultari pana sa incep sa il gust si sa il apreciez, acum presupun ca va fi rulat destul de des. Nu la fel de mult ca cele vechi, dar cam la egalitate cu Belus. Nu are furia inceputurilor, nu mai gasesti acel black metal primitiv, fara ca prin asta sa nu fie Burzum. Este diferit in sens bun, desi nu stiu in ce masura ar putea fi apreciat de cineva care nu a ascultat Burzum in trecut.

Dio - We Rock

Burzum : Belus

Am inceput sa ascult Burzum prin '97, cu Filosofem. Am avut si tricou cu coperta albumului. E mult spus fan, dar mi-a placut inca de la primele piese. Si dincolo de toate controversele si tampeniile din viata lui, dincolo de biserici arse si asasinarea lui Euronymus (desi asta ar intra la serviciu facut societatii), rasism si declaratii adesea tembele, muzica mi-a ramas. Intunecata, personala, surprinzator de melodica si primitiva in egala masura, mult mai interesanta decat Satan/Kill/Evil/Black Metal Ist Krieg. Mult prea putin comerciala, fara concerte live, fara colaborari cu COF sau DB (bleah), desi numai de publicitate nu s-a putut plange. Si imi place inca. Inclusiv cele doua albume ambientale din inchisoare, mi-ar fi placut inca unul, pentru o trilogie. Belus a fost unul dintre putinele albume indelung asteptate. In alt registru, cred ca am asteptat la fel doar Queen / Made in Heaven, in 1995 si noul Maiden, dupa revenirea lui Bruce.

Belus este albumul de revenire, primul de la Hlidskjalf (1999) si primul din libertate. Dupa foarte mult timp. Inainte sa "fac rost" de el, ma temeam ca va fi un album prost, prea experimental (dupa povestea cu metalul - muzica de negri) si deloc legat de Burzumurile vechi. Surprinzator sau nu, dupa patru zile si vreo 12 auditii pot spune ca e un album bun. Nu cel mai bun, nu la fel de bun la Hvis Lyset Tar Oss (When the Light Takes Us, nice) sau Filosofem, insa mult peste ce ma temeam sa fie.

Belus are multe din trademark-urile Burzum : texte in norvegiana, criptice si cu referiri la zei, mitologii, traditii (mi-am dat seama din traducerea franceza de pe site-ul oficial) si poveste ce duce spre zona conceptualului ; piese lungi, una ajungand la peste 11 minute ; pasaje repetitive destul de lungi ; sentimentul de atmosferic, de pierdere in muzica ; productia nu foarte ingrijita, dar nici "primitive raw black evil fucking metal", undeva la mijloc ; Burzum a inregistrat toate instrumentele. Genul de album pe care il asculti singur, noapte, in intuneric, si il lasi sa te duca undeva foarte departe. Daca Burzum si-a pastrat idealul muzica mea - muzica de ritual i-a iesit si de data asta.

Schimbarile de stil dupa mai bine de un deceniu sunt interesante. Este un album mult mai melodic si mai lucrat. Se simte ca s-a lucrat ceva la el si ca Varg Vikernes a imbatranit. In sens bun. Daca inainte se foloseau aceleasi trei riffuri pentru 6-7-10 minute (e adevarat, functiona) acum este surprinzator de divers si Burzum se joaca mult, experimenteaza, construieste pe un schelet diverse schimbari de tempo si ton. Rezultatul e in fiecare piesa ceva intre black atmosferic (fara clapa, din fericire) si un black raw, rapid, bine lucrat. Nu mi s-a intamplat sa ma plictisesc sau sa sar la noua piesa, e bine sa il lasi pur si simplu sa curga si sa spuna povestea, chiar fara text. Greu sa spun care ar fi piesa preferata, momentan ezit intre Glemselens Elv si Belus Doed (in care cunoscatorii vor recunoaste, la inceput, un riff mai vechi). Si nu e singurul loc unde am regasit bucati mai vechi, rearanjate, ca un puzzle pentru cine a ascultat vechile albume. Este exact ceea ce a promis Burzum : un album personal si in stilul sau.

Daca ceva m-a dezamagit - vocea. Vocea nu mai are nimic din vechiul Burzum, acele zbierete/urlete care se potriveau in chip ciudat cu intregul. Nu stiu daca s-ar fi potrivit cu Belus, dar vroiam tot stilul vechi, eventual cel de pe Filosofem sau, si mai bine, Det Som Engang Var. Dupa cateva ascultari am inceput sa ma obisnuiesc si cu noul stil. Merge.

Concluzie : un album bun, chiar daca nu cel mai bun. Burzum in 2010. Marcheaza o revenire matura si in forta, asa ca un eventual nou album ar trebui sa fie peste Belus si aproape de primele. Sper. Mi-a placut si il recomand, plus ca il pun in playlistul frecvent. Nu stiu cat de mult l-ar gusta cineva care nu a mai ascultat Burzum, insa. Sau caruia nu i-au placut primele.

Ral Donner - You Don't Know What You've Got

Varg Vikernes - 37 de ani

Varg Vikernes a implinit astazi 37 de ani. Astept sa apara pe 8 martie noul album, Belus. Seara trecuta chiar ma relaxam cu un Hvis Lyset Tar Oss, si imi place la fel de mult ca in tinerete.

Cum am descoperit Ramones

Era cu vreo 15 - 16 ani in urma. Cam asa. Atunci trupele mele preferate erau Sex Pistols, The Clash, Exploited, ZOB, Toy Dolls si altele de gen. Numarul 1 erau aia de la Green Day, pentru ca scosesera Dookie. Eram punkist. Cred. Ceea ce inseamna ca ori am evoluat, ori atunci criza hormonala se manifesta si in felul asta. Posibil ambele. Amandoua. Anarchy, Sid Vicious (eroul copilariei), faceam rost de casete de la un tip care azi e basist intr-o trupa de ska punk destul de cunoscuta. Atunci activa in DTS. Ma bucur pentru el, desi nu cred ca ma mai tine minte. Beam vodca proasta. Nu cred ca citisem pana atunci vreo carte, doar benzi desenate. Si nu faceam mai nimic. Maimuta imita si poate in infinit sa scrie un sonet de Shakespeare, eu ma multumeam sa copiez ce vedeam la baietii mai mari. Eram extrem de fashion.

Si la o petrecere stupida si plicticoasa, unde cautai ceva pentru coitus interuptus sau mozol ori beai pana la extinctie, am auzit ceva nou. Ceva care nu suna tocmai ca Sex Pistols sau deathereala cu care suplimentam. Trebuie spus ca eram extrem de dur si rebel, iar bluzurile bune pentru o pipaiala ma faceau sa vomit. Uneori la propriu. Ceva care suna al naibii de placut, foarte rapid, foarte amuzant si foarte ciudat. Surprinzator de melodic si catchy. Combinatie de rock and roll clasic, punk si doo wop. Atunci nu stiam cum se numeste. Desi oarecum estompat de ramasitele de hemoglobina din vodca Polar. Frate, cine sunt astia ? Ramones. Ramones ? Da. Sunt cinci frati, ii cheama Ramones si canta impreuna. Dar sunt naspa, sunt de gagici. Cum aveam sa aflu mai tarziu nu era chiar asa. Si nici Dead Kennedys nu erau atat de buni. Am stat restul serii, prabusit intr-un colt ca un intelectual feroce si disponibilizat, ascultand Ramones. Si la plecare am profitat si am plecat acasa cu alea doua casete.

Pentru cei mai tineri, caseta era un obiect din plastic, relativ paralelipipedic (si trapezoidal dupa o lovitura serioasa) cu banda maronie inauntru. Nu puteai sa pui mp3-uri pe ea - da, am trait o epoca in care nu existau - trebuia derulata si se belea relativ usor. O caseta bine trasa putea sa fie pachetul tau de Kent. Trebuia sa ai o colectie de casete cu muzica fashion, in functie de grupul de care te alipeai, si cele mai ravnite erau cele "originale", eventual trase "de pe sidi". Iti luai muzica din Romana, asta era clar obligatoriu, si pe atunci o caseta era vreo 400 - 500 de lei. Foarte vechi. Io am avut vreo 3 Sex Pistols, 1 Obituary si niste Green Jelly la inceputuri. Nu prea bine, dar eram copil sarac. Dar sa revenim.

M-am tarat balanganindu-ma spre casa, m-am inchis in camera si am inceput sa ascult Ramones. Posibil sa fi fost o compilatie home-made, pentru ca avea inclusiv piese de pe Mondo Bizarro din '93. Am stat pana dimineata, cu cele doua casete ruland la nesfarsit, band Garrone (bleah) si fumand chiar o tigara. Marlboro. Culmea disidentei si a vointei. Dar pentru Ramones era necesar. Poison Heart, Rockaway Beach, Pet Sematary, We're a Happy Family, Needles and Pins, Tomorrow She Goes Away, I Wanna Be Your Boyfriend, Merry Christmas, Somebody Put Something in My Drink, She Talks to Rainbows. Si astea sunt doar piesele pe care sigur le-am ascultat in noaptea aia. Chiar fara mp3-uri, pe doua casete incapea ceva muzica. Mai ales ca erau de 90. Eram fascinat. Unele piese erau un punk rapid si amuzant, altele erau balade foarte 50-iste (la ei, nu la noi), erau vii, erau pline de furie, ura, bucurie, tristete, dragoste, dorinta, lipici, alcool si Bonzo. Era muzica pe care puteai sa dansezi, puteai sa recurgi la headbanging, puteai sa te revolti, puteai sa te gandesti la iubita care a plecat la altul, puteai sa scrii ceva relativ bun, puteai sa te scufunzi in tine, puteai sa urli Gabba Gabba Hey :) Puteai sa faci orice. Plus ca o selectie atent facuta din Ramones mergea clasa una la gagici, aveai sanse mari sa vezi si tu langa pat chiloti satinati de domnisoara. Hey little girl, I wanna be your boyfriend.

Ascult si acum Ramones. Chiar in momentele astea. Si imi plac la fel de mult, am reusit chiar sa o corup pe nevasta-mea (pasionata de Queen si doo wop, inca un motiv ca sa o ador) sa accepte unele piese. Si m-am simtit al naibii de mandru cand am aflat ca e trupa preferata a lui Stephen. King. Sau cand la concertul Motorhead aveam tricou cu Ramones. Si din cauza lor am ajuns sa descopar si sa ador mai tarziu doo wop-ul.

Foto : consequenceofsound.net

Almost Metal Alphabet

Am citit cate un Metal Alphabet la Arana si apoi la Krossfire. Multe din trupe nici nu le stiam. E adevarat ca sunt un batran conservator si prea putin interesat de largirea orizonturilor. Cam in orice domeniu. Am ramas tot cu trupele pe care le ascultam si acum 10 - 15 ani, si prefer sa le tot reascult decat sa caut ceva nou. Maniacal. Nu mai spun ca sunt total rupt de tot ce a mai aparut, si ca dintre albumele noi astept viitorul Burzum, Motorhead si Manowar. Desi as fi curios si de un King Diamond.

Interesant ca intr-un roman de Sorin Stoica (Dincolo de frontiere, o carte exceptionala) SS facea la ora de istorie un dictionar de trupe mari de rock. Merita cautat fragmentul si citita cartea. Credeti-ma.

Atentie, post destul de mult. Cand chiar n-am gasit o trupa cu litera respectiva, am sarit-o. Sa nu ajung ca pokemonii care isi iau un tricou adevarat, si nici nu au auzit de trupa aia. Se purta pe vremea mea. Si in afara de metale am mai strecurat si una-doua trupe de punk. Nu se uita asa usor anii formatori :) Dar fara Queen si fara doo wop, promit. N-am pus linkuri si filmulete din lene, recunosc.


Alice Cooper - nu pot sa-mi iert ca am ratat concertul, desi n-as fi vrut sa-l vad pe cetateanul Manson. Chiar daca are si albume experimentale si pentru mine de nesuportat, e mare. Foarte mare. Nu mai rezist sa ascult Poison vreodata, dar Hey Stoopid e un album de suflet. Ar fi mers tare bine si Anathema. Ii dam locul 2.

Burzum - am fost foarte aproape sa aleg Bathory, dar au avut cateva albume care nu mi-au placut deloc, asa ca sunt pe locul 2. Burzum mi-a placut de cand am ascultat Filosofem, mai ascult si acum destul de des, vreau sa apara noul album. Musai. Nu mai intereseaza ce tampenii a facut omul la viata lui, fiecare cu problemele si traumele sale, dar muzica imi place.

C - sa pun Cannibal Corpse ? :) Sau Cradle of Filth (primele doua mi-au placut) ? Nu, o sa aleg Crematory, pentru Tears of Time si nu numai, chiar daca ulterior n-am mai inteles ce fac si daca mai exista. Dar n-o sa uit niciodata ca facusem o obsesie pentru piesa asta si apoi pentru album.

Doro - am vrut sa pun Dio, care este obiectiv mult peste, dar de Doro ma leaga niste amintiri din categoria "prefer sa uit" si niste nopti de care e bine sa nu afle nevasta. Merge perfect pentru o atmosfera metal si ceva mai romantica. Daca o mai convingi ca esti si "the one", te-ai scos. Rezolvi obsesia Beavis and Butthead. I know I did.

Elend - nu stiu ce au mai scos si cum mai suna, dar primele doua albume au fost superbe si, atunci, un soc pentru mine. Plus ca daca erai un pusti idiot, te trimiteau la niste surse gen Milton, asadar aveau valente educative. De la Umbersun am rupt legatura si prefer sa le ascult si reascult pe primele doua.

F - chiar nu am gasit nici o trupa cu F care sa fi insemnat ceva. Erau toate alea cu "-ation" (Suffocation si restul), dar e f-ul la mijloc si nici nu mi-au placut cu adevarat.

G - ar fi Gorgoroth sau Gehennah, ar fi Gamma Ray, dar prefer la orice ora Grave Digger. Trupa mare, foarte faina, sound usor de recunoscut, buni. Chiar sa ma mai apuc de reascultat. Plus ca aveau coperti de zile mari la albume. Ma gandeam si la Green Jelly, dar nu. Little pig, little pig, let me in.

H - ar fi mers un Helloween, dar aleg Hagalaz Runedance, pentru ca de la primul album mi s-a parut ceva aparte, o combinatie de pagan si folk, atmosfera mistic-nordica, texte bune. Plus ca un plus de farmec feminin aparte nu strica niciodata. Pana acum nu mi-a displacut nimic din ce a aparut sub titulatura Hagalaz Runedance, si recomand.

Iron Maiden - azi si maine si tot timpul, n-ar putea sa fie cineva peste ei intr-un alfabet de gen. Am prins plecarea lui Bruce (adica ascultam Maiden pe atunci) si nu am vrut sa merg la concertul din '95. Nu fara Bruce. I-am vazut in 2008 si aveam lacrimi in ochi. Asteptasem ceva, dar a fost o zi magica. As fi ales un Immortal, in lipsa.

Judas Priest - Painkiller. Caseta RAKS, trasa de pe CD in fata mea. Ceea ce pe atunci era raritate. Pus in casetofon. Play. Un album cum nu poate sa existe decat o singura data. Desi nici perioada cu Tim nu a fost rea deloc, cred ca toata lumea se astepta sa revina Halford. Si Bruce la Iron Maiden.

King Diamond - pentru ca suna excelent, pentru ca are o voce pe care o recunosti instant, pentru ca sunt riffuri bune si piese care raman, pentru ca mi-a placut foarte mult concertul de la Bucuresti si pentru ca stie sa spuna o poveste bine. Si sunt de regula povesti bine scrise. Iar ca vechi fan horror, clar King rules, fie solo, fie cu Mercyful Fate. Nu putea sa fie altcineva in locul sau.

L - mi-au placut vreo doua albume de la Lord Belial, Lacrimosa nu au fost niciodata pe gustul meu, clar nici Limbonic Art... Gata, am gasit. Lita Ford :) macar pentru colaborarea cu Ozzy si isi are locul aici.

Motorhead : aici s-a dus lupta, ca mai erau si Manowar, si Megadeth, si Mercyful Fate, si, si. Dar cand ai peste trei decenii in spate, cand vii la Bestfest si canti cum au cantat, cand Motorhead inseamna Lemmy (Lemmy is God) nu cred ca putea sa fie altcineva la litera asta. Plus ca nu s-a intamplat sa ascult un album Motorhead si sa nu-mi placa. La M mi s-ar face pofta si de vechiul Mayhem.

Necromantia, clar. Mi-au placut foarte mult inca de la Black Arts Lead..., foarte bun disc atunci si acum. Cred ca sunt singura trupa greceasca pe care am ascultat-o, cu un loc aparte pentru Ancient Pride.

Ozzy Osbourne - cine ar putea sa fie la litera asta decat Prince of Evil/Darkness/Sitcoms ? Chiar daca in ultimul timp e un batranel 150% senil, sunt convins ca pe scena ar da totul, la fel ca in tinerete. Si e Ozzy. Adica e un fel de Lemmy mai afectat de droguri. Un loc doi pentru Obituary, poate singura trupa de death pe care o mai ascult si acum.

P - mi-au placut vreo doua albume de la Paradise Lost, am avut si perioada mea Pantera sau Pazuzu, dar o sa aleg Pyogenesis pentru un singur album - Sweet X-Rated Nothing. Chiar ar trebui sa il pun din tot pe repeat.

Q - n-am ascultat suficient Queensryche, si nici Quorthon solo nu ma incanta, asa ca aleg Queen. Mda, am zis ca fara Queen. Atunci zic aici ca n-am zis acolo si ramane QUEEN (he he).

Ramones - sigur ca aici s-ar mai fi gasit trupe, pe unul din locurile de varf au intrat Running Wild (piratii) dar Ramones este una dintre primele mele trupe de suflet. Am ascultat prima data Mondo Bizarro pe undeva prin 1994 - 1995 si a fost o adevarata revelatie, chiar daca era un album tarziu si sumbru. Idei si armonii doo wop, in stil punk. Ce poti sa-ti mai doresti ? Si uite ca au trecut multi ani, si la Motorhead aveam tricou cu Ramones.

Samael - si aici a fost concurenta, nu gluma. Si Savatage, si Sepultura, si vechiul Satyricon, Six Feet Under, etc. Multe cu S. Am ales Samael pentru ca am putut sa ascult chiar lucraturile de inceput, iar Ceremony of Opposites e mereu in top 10 pentru mine. Un album intunecat, agresiv si rapid. Nu mai vorbesc de tema generala. Nici urmatorul nu a fost deloc rau, foarte ciudat. Pe urma nu i-am mai prea ascultat, sincer sa fiu, raman cu inceputurile, pana prin 96-97. Am uitat de Sex Pistols, si ei au fost destul de sus in cautari.

Tiamat - aici a fost simplu, exista doua albume - Clouds si Wildhoney - la care nu renunt orice ar fi. Dupa Wildhoney puteau sa puna punct linistiti, oricum intrasera in istorie. Iar Sleeping Beauty e "slagar" curat :)

Ulver - nici nu erau prea multe trupe cu U in memoria mea, ei au aparut primii la Search, pentru ca prin 1998 m-a impresionat ce auzeam. Era altfel, era altceva, era dureros si intunecat de frumos, mai ales in comparatie cu miile de trupe cu Evil/Satan/Death/Black Metal. Si aveau un lup pe coperta.

Venom - daca nu iei prea in serios trupa, ajunge sa iti placa destul de mult. Macar sunt rapizi, agresivi (chiar daca nu poti spune ca sunt muzicieni remarcabili), au texte catchy si simple, si altii nu imi vin in minte la V. Ma rog, unii care sa-mi placa si pe care sa-i mai ascult.

WASP - Crimson Idol. Still Not Black Enough. W.A.S.P. Multe alte piese. Blackie. Suficiente motive.

X - oricat de completist as fi, n-am nimic aici.

Y - aici am, Yggdrasil, au sunat foarte promitator pe albumul ala aparut acum 2-3 ani, ceva de gen. Sa vad mai departe. Dar am gasit Y.

Z - habar nu am. Zyklon B au fost un proiect amuzant, dar nu i-as pune la preferinte. Asa ca la capitolul trupe cu Z care-mi plac - n-am.


Cam acestea ar fi, daca n-am uitat vreo litera. Cine ar vrea sa mai raspunda, va rog. Cui nu-i place lista asta, regrete. Astea imi place mie.

Motorhead : Louie Louie

Motorhead. Un cover genial dupa o piesa foarte buna. Si foarte veche. Lemmy. Relativ tanar. Imi pare rau ca n-am stat sa caut si coverul dupa Iron Maiden - Trooper.

Lemmy Kilmister : White Line Fever

We are Motorhead and we play rock ‘n’ roll !

Sunt oare singurul care are nevoie de subtitrari cand vede un interviu cu Lemmy Kilmister ? Nu cred. Il vad ca vorbeste, rade, se distreaza, are o mimica intensa, dar nu inteleg decat maxim un cuvant din 20. Cred ca fac parte din cei 95 la suta dintre ascultatorii de Motorhead in aceeasi situatie. Iubesc trupa asta, e una dintre trupele mele de suflet de multi ani (primul album pe care chiar l-am asteptat a fost Overnight Sensation, pentru I Don’t Believe a Word) si asta a fost candva in 1996. Concertul de la BestFest a fost o experienta religioasa, curata epifanie, clar pe locul 2 in topul meu, dupa Iron Maiden. Yup, sunt batran. Asa ca White Line Fever, autobiografia scrisa in colaborare cu Janiss Garza, era cea mai buna sansa sa descopar ce spune de fapt Lemmy.

Ian Fraser Kilmister s-a nascut la sfarsitul lui 1945 (da, omul de pe scena BestFest a trecut de 60 de ani), cu cateva saptamani prea devreme. Mic, rosu, fara sprancene si unghii. Restul vietii – sex, drugs, rock’n’roll, nimic mai mult. Parasit de tatal natural, probleme la scoala (pe care o abandoneaza repede), un tata vitreg distant, frati vitregi, o biografie tipica pentru rock’n’roll. Face rost de prima chitara mai mult pentru a impresiona fetele, pe care le descoperise de la 14 ani, la timp pentru nebunia anilor ’60, cand sexul era free, drogurile ieftine. Cu exceptia heroinei Lemmy va incerca tot, absolut tot, si in White Line Fever sunt capitole-enciclopedie despre droguri, substante de care nu ai cum sa auzi in alta parte daca nu esti dependent sau chimist. Si totusi omul este inca in picioare si astazi, canta si azi, desi nu m-as risca sa primesc sange de la Kilmister. Toxic, dupa cum recunoaste, mai ales dupa ce de cateva ori a fost la un pas de moarte.

Slujbe marunte, ani de hoinareala prin Albion, descopera primele discuri, are doi copii nelegitimi. Primul disc – un single Tommy Steele. Impresionat de Presley (desi avea B-sides mediocre), Hendrix, Beatles si binevoitor mai tarziu cu sutele de trupe ale vremii, majoritatea disparute. Prima trupa mare in care canta – Hawkwind (de care am auzit prima oara de la DeMaio), si cred ca e una dintre putinele surse pentru istoria unei trupe care a insemnat foarte mult atunci. Suna bine si astazi. Si care l-a zburat la timp pe Lemmy pentru ca el sa-si faca propria trupa si sa le fure o parte din echipament. Motorhead. Piesa omonima este o piesa Hawkind. Numele initial era Bastards, dar n-ar fi dat bine in topuri. :) A dat suficient de bine mai tarziu.

Sigur ca cea mai interesanta parte a volumului este istoria Motorhead. Ordonata cronologic, scrisa chiar de omul care inseamna pana la urma Motorhead, album cu album, turneu cu turneu, single cu single. Mizeria din interiorul industriei, concertele care se terminau adesea in delir, seducatoare groupies, patronii care nu sunt interesati de muzica, fanii care ajung sa dea copiilor numele de Lemmy sau Kilmister, Hell’s Angels, droguri, sex, lots of blowjobs (recordul fiind de trei intr-o dupa-amiaza), membri ai trupei care vin si pleaca, producatori care distrug o piesa ca Goin’ to Brazil, droguri exotice sau dimpotriva comune, cum a scris piese ca Ace of Spades, cum i-a cunoscut pe Ozzy, Metallica, Black Sabbath, Lita Ford, Twisted Sister, Bendix Peterson (pe atunci Mercyful Fate), Samantha Fox, Ramones si ceilalti, vechi prieteni care au murit din cauza heroinei, de ce Lemmy poarta la gat o Cruce de Fier si de ce colectioneaza « nazi memorabilia », speed si acid, Killed by Death, cele cateva come alcoolice, Sid Vicious care incerca disperat sa ia lectii de bass de la Lemmy, cum a compus 1916, si cum a rezistat o trupa decenii, pana la Hammered. Si mai departe.

Lemmy uraste industria muzicala (are multe cuvinte dragastoase mai ales pentru Sony), uraste politica, nu e prea binevoitor cu biserica si e intr-un nesfarsit meci de wrestling cu Dumnezeu, cu care are destule de impartit. Din colaborarile cu Ozzy a castigat mai mult decat din trei decenii de Motorhead, a avut cu Hawkwind concerte in care era atat de high incat nu stia in ce parte e publicul, si-a iubit femeile si muzica, crede ca a gasit-o la un moment dat pe « the one », pierzand-o la fel de repede. E o lunga confesiune despre muzica, dragoste si droguri, mai mult decat doar istoria unei trupe mari. Foarte mari. Ciudat ca trupa nu si-a schimbat stilul de baza in tot acest timp, recunosti imediat sound-ul Motorhead, si totusi nu mi s-a intamplat sa ma plictisesc de vreun album. Si daca stai sa asculti cu atentie, in afara pieselor cunoscute, fiecare disc are cel putin cateva care suna al dracului de bine. In plus m-a convins sa reascult album cu album, cateva saptamani, si de fiecare data descopeream ceva nou.

O carte superba daca iti place Motorhead. Si daca nu iti place – asculta mai intai. Bine scrisa, amuzanta, sincera, directa ca un Ace of Spades la volum maxim, se citeste rapid si cu mare placere, stilul e colocvial si cu o cantitate potrivita de fuck. Chiar daca Lemmy recunoaste ca uraste Ace of Spades dupa atatia ani si ar renunta cu placere la ea. Au mai scos cateva albume, de atunci. Pericol de typecast. Clar una dintre cele mai bune carti « muzicale » citite vreodata (si s-au adunat cateva). Mi-a placut enorm. Recomandata.

Cred ca toti cei din generatia mea isi aduc aminte de Airheads. Film usurel, amuzant, comedie de weekend facuta de cineva care nu prea intelesese exact ce e ala metal. Dar il avea pe Lemmy. Avea in coloana sonora Born to Raise Hell. Avea replica geniala cu Lemmy is God, care a facut din Airheads aproape un cult-movie pentru noi si ne-a facut sa-l vedem de trei ori intr-o saptamana, intr-o sala mizera.

Am spus deja ca aparea si Lemmy, nu ?

PS : o recenzie reusita aici.

Freddie Mercury - 5 septembrie 1946 / 5 septembrie 2009

Hammersmith 1975 – urmatorul DVD Queen

Urmatorul DVD Video Queen va fi...concertul din 24 decembrie 1975, de la Hammersmith Odeon, Londra. Dupa mai multe amanari si relansarea concertului Montreal ’81 (de fapt un mix al inregistrarilor din 24 – 25 octombrie 1981) in sfarsit Queen Productions vor scoate o adevarata bijuterie. Nu se stie inca daca vor exista si bonusuri pe DVD, in afara concertului, totul e in stadiu de proiect, dar optimistii spera ca pe al doilea disc se vor gasi sesiunile BBC din anii ’70 si, eventual, macar cele doua piese din Live at the Rainbow 1974 (31 martie 1974). Oricum, daca va fi remasterizat la nivelul concertelor din Montreal 81 – va fi superb. Cu siguranta ca si Zmeura se va bucura.

Hammersmith 1975 a fost lansat prima si singura oara pe VHS, in 1992, dupa moartea lui Freddie, in Box of Trix, un pachet special ce continea un CD/caseta cu mixuri, o insigna, un tricou, un patch, un mini-album de fotografii si un poster. Nu l-am vazut niciodata in realitate. Dar am vazut concertul prin 1994 – 1995, dupa ce vazusem deja Live at Wembley si Rare Live. Parca si Magic Years. E un concert exceptional, mi-am dat seama ca il ascultasem deja pe caseta (primul bootleg Queen, btw) dar sa il vezi, sa vezi Queen in 1975, cu totul diferiti de anii ’80, a fost o experienta. Sigur, sunt cateva greseli si gafe, calitatea nu este exceptionala si lipsesc ultimele trei piese. Concertul a fost filmat de BBC, dar echipa a plecat inainte de cel de al doilea bis – Seven Seas of Rhye, See What A Fool I’ve Been, God Save the Queen. A filmat totusi cineva finalul ? Brian May spune pe site-ul sau ca spera sa existe o inregistrare, dar sansele sunt mici.

Concertul de Craciun din 24 decembrie 1975 este unul dintre cele mai bune concerte Queen ascultate/vazute vreodata. Dar si unul dintre cele mai piratate, mai ales audio. Se simte nervozitatea, se simte emotia, se simte ca inca nu se rodasera si erau totusi departe de succesul de mai tarziu. Pana la Magic Tour mai erau destui ani. Dar mai mult decat atat se simte ca e o trupa mare, care abia lansase la sfarsitul lui noiembrie A Night at the Opera, o trupa care reuseste versiuni de White Queen, Bohemian Rhapsody, The March of the Black Queen sau Liar de exceptie (si am pus doar preferatele mele). Este mai mult decat muzica, este un spectacol total. Au o forta, o ferocitate muzicala, o energie pe care le vor pierde mai tarziu. Brian May mai ales pare sa aiba una dintre cele mai bune seri din 1975 si chiar din toate concertele alaturi de Queen, e ceva incredibil sa il vezi si sa il asculti. Freddie, slab si imbracat in alb, cu plete, mai are pana la faimoasa mustata si kilogramele in plus, dar mai are si cativa ani pana sa ajunga la performantele vocale din 1978 – 1979 (dupa mine, cele mai bune turnee ale trupei). John Deacon este John Deacon, iar Roger Taylor, la fel de pletos, greseste des si totusi sustine concertul superb.

Setlist-ul, bazat pe primele albume, e perfect pentru epoca, cele mai bune piese daca vrei sa-ti dai seama cum a inceput fenomenul. Cu mult inainte de A Kind of Magic, Innuendo sau Hot Space - Queen era Queen live in 1975. Si suna surprinzator de agresiv si metalic. Un document video superb, pe care il asteptam de ceva vreme. Am un bootleg, se vede bine (de fapt, am chiar doua versiuni) si se aude excelent, dar cand e vorba de Queen vrei mereu mai mult.

Ma asteptasem sa se relanseze pe DVD Budapest 86 sau Live in Rio, din 1985. Dar Hammersmith 1975 ? Cea mai buna veste primita zilele astea. Incet-incet poate o sa avem versiuni oficiale pentru Hyde Park, pentru Earl’s Court, pentru Houston 77. Si daca apuc sa vad si un DVD din Crazy Tour sau Hammersmith 1979 – chiar nu mai vreau decat toate concertele, audio, soundboard.

Setlist video :

Now I'm Here, Ogre Battle, White Queen, Bohemian Rhapsody (verses), Killer Queen, The March Of The Black Queen, Bohemian Rhapsody (reprise), Bring Back That Leroy Brown, Brighton Rock, Son And Daughter, Keep Yourself Alive, Liar, In The Lap Of The Gods...Revisited, Big Spender, Jailhouse Rock.

Manowar la Bestfest Aftershock

Every one of us has heard the call

Brothers of True Metal proud and standing tall

We know the power within us has brought us to this hall

there's magic in the metal there's magic is us all

Am fost la Manowar si am supravietuit. Acum cativa ani nu speram sa ajung vreodata la Manowar si ma gandeam la o vizita in Ungaria sau Bulgaria. Mi-am luat biletul pentru Aftershock de cand s-au pus in vanzare, tarziu am luat si la Motorhead. Manowar a fost una dintre trupele cu care am crescut. Mare. Si trupa, si io.

Am ajuns la Bestfest abia la Trooper. Cald. Nu sunt fan, ii ascult cand se nimereste, cu destul de multa placere. Cateva beri, ceva intalniri – intre care cea cu DeMaio, pe care nu il mai vazusem de ceva vreme – si intors pe la jumatatea concertului HolyHell. Nimic deosebit, dar macar au avut entuziasm si un cover bun dupa Holy Diver – Dio. Dio rules. Nice tits, though. Agitat un pic, urlat un pic, asa, de control, lumea incepuse sa se stranga. Merita incurajati daca au tupeul sa deschida Manowar. Inca o tura la bere, vezica rezista, se imprima totusi un balans lejer si general, tocmai bun pentru Manowar. Zona A. Langa noi cativa fani bulgari. Foarte pasionati. Excesiv, chiar. Multe tricouri de toate felurile. Io aveam unu’ verde. Prietenul cu care venisem – unul cu Manowar. Steagurile Romaniei - unul cu Sign of the Hammer a ajuns pe scena spre final – Bulgaria si parca si altul. Parca.

Tensiune. Muscai din ea. Nici cand a nascut nevasta-mea (de doua ori) nu eram asa agitat. Macar in ea aveam incredere ca duce treaba la bun sfarsit. Scena mi se parea cam mica. Lumea foarte multa, inghesuiti, e cald. Noua si ceva. Urlete, Manowar, ne tineam de ceas (cum zicea un carcotas), explozia, se intra direct in Manowar. Sunetul bun, eram chiar in fata, la 10 metri de scena, practic central. Eric Adams parca prea jos in mix, simti cum se rupe tot in tine si nu poti decat sa canti, sa urli si sa ridici mainile, cum face toata lumea din jur, pana la una dintre preferatele mele, Blood of My Enemies. Hail to England, album, nu gluma, mai ales ca Into Glory Ride nu imi place nici azi in exces. Hand of Doom, ok, si incepe nebunia de la Brothers of Metal (I). Doamne, arhangheli si sfinti parinti, cat puteam sa cantam piesa asta la baute cand a aparut Louder.., si cum poate sa sune live. Suna fenomenal pana pica sunetul. Generator trecut pe planurile vesnice ale vanatorii, sa se joace de-a comansii. Stupoare, jena, nervi, only in Romania, zece minute si vine Joey cu discursul care i-a enervat pe multi. Suntem cei mai tari, kings of metal, la Metallica, Maiden si Motorhead n-a picat sunetul pentru ca nu sunt suficient de tari si nu au asemenea fani. Se reia, 20 de secunde de Brothers...zbang. Enjoy the silence. Din nou generatorul. Tocmai fusesem la cel mai scurt concert Manowar, trei piese juma’. Sigur doar in Romania se poate intampla. Un nou record Guiness pentru trupa.

Revin cam lipsiti de chef, sonorul clar mai jos – dar mai clar si mai curat – din nou Brothers of Metal, ne dezmortim si se urla, se canta, iti aduci aminte versurile invatate cu mai bine de 10 ani in urma. Call to Arms, suna ok, imi dau lacrimile la un Heart of Steel ca in vremurile bune, cantat de toata lumea. Cat m-a ajutat piesa asta in anumite momente... Doua piese mai noi, nu le stiam decat vag, Kings of Metal (prietenul cu care venisem intra intr-o criza extatica de saman) si ... Fast Taker. Ii urlu in timpan « baaaa, Battle Hymns ! Battle Hymns ! »

Acuma, sincer sa fiu, nu-mi dau seama cand a intrat Joey cu discursul in romana. Discurs lung si de efect, chit ca era prin casca, chit ca l-o fi invatat, dar spus corect, accent mai mult decat suportabil, delir in A si mai ales in fata. Si da, urmasele lui Dracula au un talent special, daca ai noroc sa le cunosti mai atasat, mai intim. Si da, suntem cei mai tari si a meritat asteptarea. Sau cand a fost nebunia de solo marca Joey DeMaio. Sau cand fanul din Brasov a castigat chitara semnata de cei patru si doua bulgaroaice. Cand Joey se pipaia cu bulgaroaicele si le cauta de amigdale. Hi, I’m Joey, suna a Friends, dar atunci a fost super. Totul mi se invalmaseste in minte. Mi-a placut, asta stiu.

Mi-am pierdut vocea undeva intre The Gods Made Heavy Metal si Warriors of the World, sunam deja ca Lemmy combinat cu Donald Duck. Pe LSD. Kill With Power – die, die – a rupt si ultimul nerv din gat. Durere maxima. Hail and Kill a fost dementa curata, a fost piesa unde chiar cred ca am dat tot si nu am fost singurul. Sa urli hail, hail, hail and kill, asa ceva nu se poate descrie. The Crown and the Ring. Ne tinem de ceasuri. Iar mi-au dat lacrimile. Si gata. La revedere, Romania, Joey rupe basul, fara alta piesa, fara nimic. La revedere. The end. Un sfarsit cam brusc si cam nepotrivit, dar asta este. Ma asteptasem totusi la mai mult, sincer sa fiu. Plec rupt in cubulete Lego, nu mai am voce, ma dor urechile, genunchii si diverse componente vag esentiale. Am vazut Manowar live. Rectific. Am vazut prima oara Manowar Live.

Nu au cantat Bridge of Death, piesa pe care mi-o doream enorm. Nu au cantat Tata, nu ma da pe spate, dar ar fi fost un gest grozav. Nici Master of the Wind, nici Dark Avenger, nici Thor, nici Master of the Wind, nici Spirit Horse..., nici Defender, nici... Albumele pana la Louder inclusiv, cap-coada. Ala era concertul perfect, chit ca muream sigur acolo. Si nu inteleg cum rezista la varsta lor la un concert, cand io mai aveam un pic si ma plimbam cu ambulanta BGS. Cat despre discursurile lui DeMayo – it’s all showbusiness. Si a fost amuzant, a prins, s-a ras, s-a aplaudat, ne-am simtit brothers of metal. Iar gestul cu discursul in romana merita respect. Chiar daca au picat generatoarele, chiar daca au intepat titani ca Maiden si Motorhead, chit ca a fost prea scurt. Au fost Manowar facand ce stiu mai bine, asa cum ma asteptam. Si am dat tot. Publicul, cel putin unde eram io, a fost la nivelul trupei. S-a cantat, s-a urlat, s-a scandat, s-a trait.

Nu aveam cum sa ratez Manowar. Nu aveam cum sa ratez primul concert din Romania al unei trupe ascultate din nou si din nou de prin clasa a noua, cand facusem rost de Kings of Metal si Fighting the World. Am inceput bine. Foarte bine. Cu vreo 15 ani in urma. Nu spun ca sunt mare fan, dar ascult Manowar des si mereu imi plac. E adevarat ca ultimul album care m-a dat pe spate a fost Louder than Hell, cele mai noi nereusind sa imi ramana in cortex nota cu nota si vers cu vers. Dar Manowar...e Manowar. Motorhead a fost un concert de zile mari, dar 5 iulie trebuia sa fie ziua. Si, in mare parte, a si fost.

Nota : poze si filme n-am, dar se gasesc destule. Numai de poze nu mi-a ars.

Nota speciala : greu sa spun daca mi-a placut mai mult decat concertul Maiden de anul trecut. Trebuie sa-i mai vad de 10 ori pe fiecare si pe urma ajung la o concluzie.

Motorhead la Bestfest – 2 iulie 2009

Chazz: Who'd win in a wrestling match, Lemmy or God?
Chris Moore: Lemmy.
[Rex imitates a game show buzzer]
Chris Moore: ... God?
Rex: Wrong, dickhead, trick question. Lemmy *IS* God.

(Airheads, 1994)

Nu credeam sa ajung vreodata la un concert Motorhead. De ce nu m-am dus in alte tari straine dupa ei ? D-aia. Acum tocmai m-am intors. A fost cu mult peste ce speram si imi imaginasem. Motorhead, dupa mai bine de treizeci de ani, nu mai este o simpla trupa, este o masinarie de razboi, ruland perfect, este furia, este dragostea, este revolta, este energia, este viata, este muzica brutala si imposibil de imitat, este un trio cu mai multa energie decat as avea toata viata, este istorie. Intre ce am ascultat in seara asta si ce am vazut sau ascultat pe casete/cd-uri/dvd-uri este o distanta colosala. Ca si cand descrii culorile unui caine orb si cu platfus. Cu vreo 15 ani in urma ascultam prima data o caseta Motorhead, March or Die, si azi unul dintre albumele mele preferate.

Motorhead live este o experienta religioasa, sacra, o epifanie. In seara asta am avut sansa de a sta la 20 de metri de o legenda vie. Nu mai am voce, aud undeva spre foarte prost, nu prea mai exista vreo particica din corp care sa nu doara. Si maine am de lucru, nu gluma. Nici macar nu pot sa spun ca imi aduc aminte setlistul exact, habar nu am ce si cand s-a cantat, stiu ca pret de o ora am fost altundeva. Si mi-e imposibil sa ma adun. Pentru ca nici nu mai vreau. Si nici nu a plouat, semn ca si Demiurgul a preferat probabil sa vada Motorhead.

Mai putina lume decat ma asteptasem, dar suficienta pentru atmosfera, mai ales ca majoritatea stiau text cu text. Cele trei pustoaice din stanga mea, maxim 16 ani fiecare, care traiau pentru Motorhead si cantau piesa cu piesa, completand cu un headbanging de zile mari. Nebunia din fata, unde s-a lasat cu ce era de asteptat sa fie la Motorhead, nimic prea grav insa. Tatal de langa mine, care venise la concert cu fiul de 10 – 11 ani. Fan Motorhead. Eu eram ala cu tricou cu Ramones-Wanted (cunoscatorii cunoaste) si par de un milimetru. Headbanging chel. Am stat destul de aproape de scena, central, vazut si auzit perfect. Rabdasem tot felul de trupe sinistre inainte de Motorhead, blestemand timpul care trecea prea incet si gusturile care nu se potrivesc cu ale mele. Dar nu cred ca e prea placut sa fii o trupa de brit-pop (citeste bleah), sa tii un concert suferind si emotional, iar langa scena ta sute de oameni sa urle zeci de minute Motorhead-Motorhead sau Lemmy – Lemmy. Regrete eterne, dear, mergeti acasa in hainutele voastre albe.

Lemmy. Lemmy a fost exact asa cum mi-l imaginasem. Lemmy cu basul lui este furia unui profet pacatos, este omul care te-a ajutat sa treci prin multe zile cenusii si anoste, este pumnul in plex pe care il primesti din senin, este un bas fara varsta si imposibil de imitat si reprodus. Neschimbat, a intrat fumand, a salutat, si-a luat basul si din acel moment timpul si lumea s-au rupt. Din punctul in care incepe sa cante simti fiecare vibratie in fiecare celula si incepi sa asculti cu totul altfel Motorhead. Tare. Direct. Sincer. Rapid. Total. Si am avut aceeasi problema : naiba stie ce spune Lemmy cand nu canta, n-am inteles mai mult de 10 la suta. Dar a fost surprinzator de comunicativ. Phil Campbell, cu eterna caciula, sustinand perfect partea lui si completandu-se cu Lemmy, acelasi Lemmy. Si Mikkey Dee, dezlantuit ca un troll pe ecstasy, care nu doar a tinut in picioare toata arhitectura Motorhead, dar ne-a oferit si un solo dement, imposibil, pe care daca nu l-as fi auzit astazi as fi crezut ca e trucat in studio. Toti trei lucrand si cantand ca un singur corp monstruos si distrugator. Azi am vazut Motorhead. Si mi-am dat seama de ce o trupa de suflet.

Ce s-a cantat ? Am doar fragmente haotice : primele note din Killed by Death si urletele din jur ; Goin’ to Brazil si frenezia cu care se canta in jurul meu ; si fericirea simtita cand am auzit inceputul la Killed by Death, una dintre preferatele mele ; incredibilul solo de tobe marca Dee ; senzatia de ireal cand Lemmy a inceput sa isi tortureze basul pe primele note din Iron Fist, o piesa excelenta ; provocarea de a dovedi ca suntem “the loudest crowd” sub bagheta lui Lemmy ; Phil scotand ceva ce nu mai avea decat un pas pana la nebunia lui Hendrix ; The Thousand Names of God si In the Name of Tragedy, mult mai bune live decat in studio ; versiunea scurta si intensa de Metropolis, o alta piesa prea putin ascultata, imi dau seama ; isteria generala de la Ace of Spades, piesa fara de care nu exista Motorhead ; Lemmy imitandu-l pe Steve Harris si mitraliindu-ne cu basul ; Overkill de final, speranta mica de tot ca poate mai canta ceva. As fi vrut atat de multe. Macar Dancing on Your Grave, Don’t Let Daddy Kiss Me, Born to Raise Hell, March or Die, Orgasmatron, Rock and Roll, 1916, Sacrifice. Si fireste Louie Louie. Primele care mi-au venit in capul asta zdruncinat acum. Cand am plecat concetatenii mei se grabeau spre Moby. Inca nu inteleg.

Imi dau seama ca oricat as incerca, nu pot. Nu pot sa descriu ce am trait. Motorhead se vede si se simte, nu se citeste. Mi-e teama de ce voi trai la Manowar, duminica.

Nu sunt sigur ca Dumnezeu exista. Dar Lemmy exista.