Afişul de film în Ghana optzecistă

La începutul anilor 80 mici investitori cu spirit de iniţiativă din Ghana au intuit potenţialul enorm al videocasetelor cu filme americane (în principal) şi asiatice. Piaţa exista, doritori existau, dar nu oricine avea un televizor şi mai ales un video, nici măcar casete. Soluţia a fost simplă şi inspirată - cinematograful ambulant, compus dintr-un televizor, un video, câteva (sau câteva zeci, în funcţie de banii proprietarului) casete cu filme şi eventual un mic generator electric pe benzină, pentru acele zone care nu aveau aşa ceva. 

Pornite ca un experiment local, aceste cinematografe ambulante au devenit în câţiva ani un fenomen extrem de profitabil (chiar dacă taxa era modică, spectatorii erau numeroşi) şi o distracţie cotidiană. Filmele erau proiectate în timpul zilei (mai rar) şi mai ales seara, până noaptea târziu. 

Oferta cinefilă? Eclectică, de la blockbustere americane de acţiune, horror, comedii şi filme de categoria B din aceeaşi zonă geografică şi imagistică până la o bogată selecţie de filme asiatice, în principal Hong Kong şi Taiwan, kung-fu, horror, etc. Oferta autohtonă era categoric mai săracă, dar cu atât mai apreciată. Terminator, filme cu Van Damme, Poltergeist, Cujo şi alte ecranizări Stephen King, Evil Dead, Nightmare on Elm Street, Indiana Jones, Star Wars, etc, etc, etc. Foarte populare şi foarte gustate de public, deşi e greu de crezut că aici ajungeau neapărat casetele originale. Poate cel mai des erau copii ale unor copii ale unor copii. Fenomenul a rezistat până pe la jumătatea anilor 90, când televiziunea şi mai ales numărul tot mai mare de posesori de aparate video au adus un previzibil final. 

Interesant este că în România optzecistă exista un fenomen asemănător, al cinema-urilor improvizate în săli mici sau în sufrageria unui prieten/vecin/rudă, unde se strângeau mai mult spectatori, plătitori sau noi, dornici să vadă casete video, de regulă dublate de Irina Nistor, cu filme de groază, cu bătăi, drame siropoase sau un episod din Emmanuelle. Stranie similitudine a satului global. E adevărat că noi nu am avut reclama şi afişul de film specific pentru Ghana optzecistă. Dacă în România publicitatea dedicată fenomen tolerat şi nu încurajat de autorităţi, ba chiar la limita legalităţii, era preponderent orală, aici popularitatea filmelor video a dat naştere unui nou gen de reclamă.  

Afişele clasice erau greu de procurat, dificil de păstrat şi prea puţin rezistente, mai ales la drumuri lungi şi în condiţii de umiditate şi/sau secetă. Chiar, în anumite cazuri, mult prea scumpe şi prea mici. Artişti locali existau destui, majoritatea câştigând bani buni tocmai din reclame, afişe, firme. Aşa că au început să picteze afişe pentru filmele noi, pentru casetele video, folosind ca suport saci de făină, care le ofereau o suprafaţă standard de 100/150 cm, suficient pentru a fi mai mult decât vizibil. Mulţi foloseau câte doi saci, deja o suprafaţă considerabilă. Nu se ştie cine a inaugurat genul, posibil să fi fost un artist de provincie anonim, dar oferea pictorilor şi graficienilor din Ghana nu doar o nouă sursă de venit, constant şi apreciabil, dar mai ales o libertate a expresiei de invidiat. 

Unii au ales să redeseneze coperta casetei, de cele mai multe ori în stilul şi cu adăugirile pe care le găseau necesare. Alţii, majoritari, au păstrat doar o vagă asemănare sau, de multe ori, doar titlul, construind imagini de o fantezie burlescă, senzuală şi carnală, în imagini vii şi culori intense, ce amestecau stilul tradiţional, pictura naivă, elementele grafice africane şi importurile vag occidentale în compoziţii puternice şi, mai ales, stranii. Lucrări unicat, şi nu de serie, au ajuns astăzi în colecţii şi expoziţii prestigioase. Poate această stranietate le făcea foarte gustate şi de impact, dar mai ales fascinante pentru ochiul privitorului occidental. Bizare şi minunate. 

Surse foto şi nu numai :

Mai multe informaţii, imagini şi afişe de vânzare pot fi găsite pe http://www.ghanamovieposters.com/

Alte imagini şi date pe http://assemblyman-eph.blogspot.com/2009/08/film-poster-paintings-from-ghana.html sau aici şi aici.

Breaker! Breaker! (1977)

Regie: Don Hulette
Scenariu: Terry Chambers
Distribuţie: Chuck Norris şi alţii

Breaker! Breaker! nu este o drama existenţială despre întrebările şi abisurile unei stridii nesigure pe sexualitatea sa. Nu este nici o capodoperă a cinematografului de artă, o transpunere pe delicata peliculă de celuloid a misterelor lumii sau a tainelor demiurgice. Nici măcar o sinceră şi elegantă poveste pornografică de amor. Breaker! Breaker! este primul film american ce îl are în rolul principal pe Chuck Norris. 

La cinci ani după rolul din The Way of the Dragon şi lupta iconică din Colosseum, cu Bruce Lee, fără a mai pune la socoteală şi pisica. Ceva timp înainte de Lone Wolf McQuade (un B-movie clasic) şi seria Missing in Action. Sau Walker. Serialul fără sfârşit. 1977. Un Chuck Norris foarte tânăr, fără barbă sau măcar mustaţă, prins într-o lume 70-stă, cu pantaloni evazaţi, culori pastelate, rednecks, camioane şi multă, multă şi insuportabilă muzică country, personaje negative colorate cu Crayola şi o conspiraţie provincială. O lume dură, haotică şi exuberant de violentă, unde numai Chuck Norris poate să aducă ordinea. Şi dreptatea. Şi ce mai este necesar. Preţ de o oră jumate. 

Povestea principală, excepţie făcând camioanele, s-ar potrivi pentru orice alt B-movie. Sper să fi fost înregistrată ca brevet de invenţie, ar fi păcat să se fure. Chuck este camionagiu. Pe nume  J. D. Dawes. Sau ceva asemănător. În paralel este maestru de karate (naturalmente), câştigă în timpul liber bani din partide de skandenberg prin baruri (idee perfecţionată mai târziu de Stallone în Over the Top) şi îl anticipează pe Steven Seagal nu doar prin lipsa de expresie, dar şi prin pasiunea pentru meditaţie. Orientală. Neapărat orientală. Pe care o şi predă, eventual la seral. Chuck Norris este, prin excelenţă, un erou pozitiv. Fratele său, al cărui nume nu mai contează, la fel. Mai puţin meditaţia, karate-ul şi restul, rămâne doar carnetul de şofer de camion. Deşi nu pare să aibă peste 15 ani. Poate 16. Un fel de Pistruiatul cu mustăcioară.

Există şi un orăşel corupt, unde puştiul ajunge în locul lui Chuck, având camionul plin de ceva mărfuri. Nu contează ce. Acolo şoferii de camion sunt atraşi şi amendaţi de judele corupt al orăşelului corupt cu oameni corupţi, şi sunt nevoiţi să renunţe la mărfuri sau/şi la camioane ca să fie eliberaţi. De ce nu se duc în altă parte pentru a face o plângere, nu se ştie. Puştiul este prins, i se confiscă marfa, dispare, Chuck Norris pleacă după el. 

Ajunge în orăşelul prăfuit, cu frumoasa locală, mecanicul retardat, poliţiştii corupţi. Nimeni nu este încântat că Chuck Norris a venit în orăşel să îl caute pe frati-su. Sau ceva de gen. Fiind un film cu Chuck Norris intriga nu este cel mai important lucru. Restul este uşor de intuit. Când Chuck Norris trebuie să facă dreptate/salveze prizonieri de război/plătească facturi/salveze America/împiedice un atac terorist/lupte cu Bruce Lee/aresteze traficanţi de arme/de droguri/de benzi desenate/câştige un concurs/de karate/de golf/ia primul loc la concursul de compuneri/plece în excursie cu clasa... atunci nu poate fi oprit. Chiar dacă asta înseamnă să distrugă tot, şi decorurile erau închiriate. Mai ales când are şi aliaţi. Camioane. Cortina, happy end. 

Când te uiţi la filme cu Chuck Norris, înseamnă ca a - ai mult timp liber la dispoziţie şi b - vrei să vezi un film cu Chuck Norris, şi nu Gendy Tartakovsky. Breaker! Breaker! este o creaţie din acea zonă în care Jackie Chan îşi plasa Killer Meteors. Să nu vorbim despre asta, şi îmi pare rău pentru cei care l-au văzut. Avem nevoie de bani. Eram tânăr.  Un incident regretabil. 

Ca nivel al interpretării Chuck Norris este cel mai bun actor, la ani lumină de ceilalţi. Cel mai bun. Deşi mai are până la partiturile net superioare din Octogon sau Sidekicks. Restul sunt decupaţi cu tăieturi ezitante din catalogul de eroi pozitivi, negativi şi indiferenţi, plătiţi cu cinci dolari pentru tot filmul. Scenele de luptă sunt undeva între improvizaţie şi amuzament. S-ar putea ca cineva să fi fost plătit pentru coregrafia lor, dar ar trebui să returneze banii. Aşa ar fi corect. Fie sunt la nivelul încăierării dintre doi beţivi care se împing în faţa birtului local, fie Chuck Norris este împiedicat să evolueze de blugii evazaţi, totuşi nemilos de strâmţi. Adversarii sunt mereu impresionaţi dinainte de primul pumn, în definitiv se luptă cu Chuck Norris. Abia marea finală reuşeşte să recupereze din speranţe, mai ales că acolo eroul este deja grav rănit, dar nu suficient. Sângerează, a fost fusilat, dar este şi acum imposibil de învins.  

Şi totuşi Breaker! Breaker! a avut farmecul său. Ca să nu accept că am pierdut o oră şi ceva. La asta au contribuit farmecul antropologic al lumii anilor 70 din imaginarul cinematografic american, cantitatea de alcool de care am avut nevoie pentru a rezista până la final, Chuck Norris tânăr. Un B-movie imposibil de văzut integral în stare perfect lucidă. 

Foto: http://every70smovie.blogspot.com, http://www.allposters.com

Le voyage dans la Lune (1902)

Regie : Georges Melies
Scenariu : Georges Melies
Actori : Georges Melies, Victor Andre, Henri Delannoy

Oricat as incerca, nu reusesc sa imi aduc aminte cand si unde am vazut pentru prima oara capodopera lui Melies, Le voyage dans la Lune. Ani buni am fost convins ca il vazusem la cursurile de Istorie si film, dar Cinabra m-a lamurit : nu acolo. Sigur nu acolo. Il voi fi vazut la Cinemateca, la vreun post TV, pe vreo caseta video ? Imposibil sa-mi aduc aminte exact. Stiu ca inca de prima data m-a socat. Sa faci asa ceva cu mijloacele tehnice din 1902 si sa iasa primul film “stiintifico-fantastic” din istorie, o poveste coerenta si plina de trucaje, animatii, este nu greu, ci aproape imposibil. Trebuie sa ai geniu. Nu pot decat sa-mi imaginez care va fi fost reactia in epoca, daca acest film este si astazi cel putin interesant. Engleza are un termen foarte bun : "groundbreaking". Georges Melies era cunoscut drept creator de spectacole de teatru, oarecum un teatru de revista, cu balet, cuplete, muzica, dar mai ales scamatorii si iluzii, de unde si pasiunea de mai tarziu pentru trucaje. A invatat totul, lucrand ca autodidact, si isi turna filmele lucrand ca regizor, scenarist, realiza decorurile, dadea ultimele indicatii, alegea costumele, gasea noi idei si juca diverse roluri. A realizat sute de filme, majoritatea fantastice, prea putine pastrandu-se insa, dar i-au asigurat popularitatea in acea vreme.

Le voyage dans la Lune, un film de circa 12 minute, a fost la data aparitiei pur si simplu o nebunie. Nimeni nu mai facuse un film de 5 ori mai lung decat un film obisnuit – desi multe pelicule inca aveau in jur de un minut – cu atatea decoruri, costume, actori, figuranti, scenarii, trucaje, tehnici de filmare inedite. Ramane legendara scena in care luna umanizata sub forma unui chip de clovn se pomeneste cu obuzul infipt in ochi - grimasa este memorabila. Daca ar fi putut, Melies ar fi facut un film color, cu sunet, mult mai lung, mai substantial. Din pacate tehnic ii era imposibil. E adevarat ca din multe puncte de vedere pelicula este primitiva : cadre statice, dintr-un singur unghi, succesiunea de tablouri similare scenei unui teatru, filmate mereu la fel, decoruri din mucava, inserarea unor secvente ce nu isi au locul, dar erau obisnuite in “feeriile” marca Melies.

Il costase 10.000 de franci, dar lansarea a fost un triumf. Lansat fara acordul sau in SUA, nu i-a adus nici un ban lui Melies, succesul fiind insa imens. Celebru si destul de instarit, Melies a continuat sa faca filme. S-a ruinat in anii razboiului si dupa aceea, uitat de toti, vindea maruntisuri la o taraba din Paris. Regasit accidental prin anii ’30 de o industrie care il uitase, datorita unui articol de ziar, este primit ca un erou, un creator al spectacolului cinematografic, un pionier. Intuise, intelesese, vazuse. Dar in egala masura ca un dinozaur, o ultima pasare Dodo, care nu putea intelege ce se schimbase in cinematografie. Va muri la putin timp dupa aceea, de cancer, dupa ce incercase sa revina pe platourile de filmare. Pregatise chiar un film in stilul de vodevil, cu urmariri si rastunari spectaculoase de situatie. Era prea tarziu.

Calatoria pe Luna

Pornind de la Jules Verne “De la Pamant la Luna" si H.G. Wells "Primii oameni pe Luna" , povestea imaginata de Melies prezinta aventura excentricului profesor Barbenfouillis (interpretat chiar de regizor), care isi anunta colegii astronomi ca pregateste o expeditie pe Luna. Folosind un obuz spatial, reuseste sa ajunga pe Luna, alaturi de alti cinci exploratori. Isi petrec noaptea acolo, supravegheati de comete si stele, pentru a fi capturati de enigmaticii Seleniti (interpretati de dansatori de la Folies Bergere), care ii duc in regatul lor. Reusesc sa scape si sa revina pe Pamant, aducand cu ei si un Selenit, agatat de “nava” lor. Sunt primiti ca eroi, printr-o parada de zile mari. Totul in mai putin de 12 minute. Aceasta ar fi povestea pe scurt.

Nu am avut insa, din pacate, varianta completa a filmului, redescoperita prin 2002, din intamplare, colorata manuala si avand inclusiv scena finala, cu intoarcerea triumfatoare a exploratorilor, scena care lipseste din versiunile mai vechi, ci filmul "clasic". In lipsa de altceva, sa vedem ce sa intampla in primul SF din istorie.

Voyage sur la Lune

Odata cu primul cadru al filmului intram in atmosfera agitata a Societatii de Astronomie, o camera mica, cu un décor-butaforie, plina de personaje, intre care si viitorii exploratori, Imbracati cu robe lungi decorate cu sori, stele si planete, purtand palarii inalte si conice, barbi de toate felurile, astronomii par “a merry bunch”, o adunatura inghesuita de excentrici, putin “sariti”, ca toti oamenii de stiinta, reprezentarea clasic-umoristica a savantului rupt de realitate. Intr-un fel aduce cu o clasa de scoala, dominata de o catedra cu o tabla in spatele ei, sau mai curand cu un auditorium. Senzationala intrarea presedintelui Societatii, viitorul explorator (Melies), care isi pierde palaria impozanta la cateva secunde dupa ce ajunge la catedra. Accident sau gag voit ? Cine stie. Le prezinta barbilor savante planul unei calatorii pe Luna, cu gesturi bombastice : se va trimite spre luna un obuz-nava, dintr-un tun gigantic. Se simte traditia teatrala, inca nu putem vorbi de o scoala pentru actorii de film, multi in fapt amatori care isi castigau banii cu slujbe marunte. Putem simti rumoarea din sala, regizorul a stiut sa isi aseze si dirijeze actorii si figurantii Planul este acceptat de astronomi, cu exceptia unui singur membru, care isi exprima opozitia intr-o maniera exagerata, gesticuleaza amplu, sufocant chiar, repede impiedicat de ceilalti sa se apropie de venerabilul presedinte. Cearta se transforma intr-un tir de hartii aruncate de la contestatar la presedinte si inapoi, un alt gag subtil introdus de Melies. Inspirat de altfel. Hilar chiar. Ii vedem cum se contrazic, cum cer, cum explica. Sase curajosi vor pleca pe Luna. Isi imbraca redingotele, isi pun palariile. Sunt gata de lansare.

Scenele de pregatire a obuzului, intr-un atelier, anticipeaza in mic atmosfera din Metropolis, dar la o scara mult mai umana si mai restransa. Este o manufactura stramta - ca toate cadrele filmului - in care se pregateste nava. Savantii vin, ii saluta reverentios pe muncitori, se urca si coboara din obuz, veseli ca niste copii. Un nou gag, strecurat printre miscarile de robot ale muncitorilor : venerabilul presedinte se impiedica si cade pe spate, restul se reped sa il ridice. Se pleaca in sfarsit, cu garda de onoare, saluturi, palarii ridicate, barbi infoiate, iar obuzul este proiectat in spatiu de un tun gigantic. Scena in care fetele in uniforme - dansatoare ale trupei de teatru conduse de Melies - imping obuzul in tun, salutand apoi cu palariile, este de efect. Iar lansarea este sarbatorita de aceleasi dansatoare, dar si "targoveti, osteni, popor" ce le fac semne de ramas bun exploratorilor. Este in aceasta scena atata naivitate narativa, se transmite o bucurie teatrala, incat te face sa zambesti.

Si urmeaza scena pentru care filmul ramane in istorie, cea mai cunoscuta : Luna, la inceput indepartata, filmata cu (poate) primul travelling din istorie, se mareste din ce in ce. Este un chip, o Luna vie, cu grimase de clovn, care se trezeste cu obuzul infipt in ochiul drept. Omul din Luna. Exploratorii au ajuns.

Triumf, doar ca Luna arata cu totul altfel decat ne-am imagina. Exista inclusiv ciuperci uriase si tot felul de cratere. Se poate respira fara probleme aici. Nici urma de viata. Obuzul aselenizat dispare (ca prin farmec) pentru a lasa loc savantilor sa admire rasaritul…Pamantului. O explozie si o flacara scurta ii doboara ca pe popice. Fara alte explicatii. Luna nu pare prea primitoare. Ostentativ osteniti, se culcusesc pe sol, se invelesc frumos cu paturile si dorm. Pe deasupra lor trece o cometa, apoi apar sapte stele, avand in centru cate un chip de femeie, inlocuite de o planeta (Saturn) cu un omulet in mijloc, , o stea tinuta de doua tinere, o semiluna pe care sta in echilibru o frumoasa cu mainile si picioarele dezgolite (cumplit de obscena reprezentare a Zeitei Lunii). Universul este viu, este umanizat, este in tonul spectacolelor si feerilor semnate de Melies, pe gustul publicului. Incepe sa ninga, iar fulgii ii trezesc pe exploratori, corpurile ceresti dispar. Adapostindu-se de fulgi in subteranele din Luna, printre ciuperci si alte plante ciudate, de un stat de om, cei sase pun la cale un nou gag (o constanta a filmului) : umbrela conducatorului expozitiei este deschis si infipta in "pamant". Sub ochii lor uimiti, se transforma intr-o ciuperca uriasa, un trucaj reusit. Apare si primul Selenit, misteriosii locuitori ai lumii, ce dispare intr-un nor de fum cand este pocnit zdravan cu umbrela. La fel si al doilea, insa apoi exploratorii sunt capturati si dusi in regatul Selenitilor, decorat intr-o maniera orientala, extravaganta, pe tron gasindu-se Regina Selenitilor. Inconjurati de garzi cu sulite, intr-un décor de teatru, dupa un scurt schimb de cuvinte exploratorii o iau pe regina, dau cu ea de pamant si in felul acesta o ucid, fugind apoi de Selenitii furiosi. Cinci dintre ei se urca in obuz, in timp ce seful expeditiei, dupa noi dueluri cu umbrela, il invinge pe ultimul selenit cu un sut in partile moi. Se agata de obuz, isi foloseste propria greutate pentru a-l dezechilibra si a-l proiecta in spre Pamant - desi nu stim cum a ajuns pe muchia unui deal si nici cum va supravietui curajosul in spatiu - dar in ultima clipa (ca in peliculele moderne), un Selenit se agata si el de obuz. Se prabuseste in mare, de unde iese la suprafata cu ajutorul "aerului comprimat" din interior, iar temerarul astronom care se "sacrificase" apare in cadrul urmator, pe obuz, in timp ce sunt remorcati de un vas, spre mal. Selenitul se ineaca. Lipseste ultima scena, din pacate. Din ce am citit, sunt primiti ca eroi. O scurta si primitiva secventa de animatie. Sfarsit.

Voyage sur la Lune este departe de ceea ce am numi astazi un film perfect. Exista numeroase stangacii si erori de montaj, inconsistente ale povestii, elemente de décor ce apar si dispar, o atitudine poate prea teatrala a actorilor. Decorurile sunt de teatru si nu foarte reusite. Cu toate acestea filmul poate fi vazut si astazi ca unul dintre cele mai importante. De fapt, nu "poate" ci trebuie. Melies a reusit capodopera sa, a folosit travelling-ul si trucajele intr-o maniera noua si, atunci, revolutionara, iar povestea rezista.

Voyage sur la Lune poate fi descarcat gratuit de pe Internet Archive.

Examen (2003)

Regie : Titus Muntean
Distributie : Marius Stanescu, Gheorghe Dinica, Gheorghe Visu, Valentin Uritescu, Alexandru Bindea

Surprinzator de bun acest Examen marca Titus Muntean. Nu sunt un cinefil care vede tot ce apare, se intampla adesea sa ratez pelicule reusite, dar as putea spune ca e unul dintre cele mai bune filme vazute in ultimul timp, si n-ar fi o dovada de triumfalism mioritic. Este realmente un film bun, o poveste surprinzator de bine spusa. Nu stiu cat succes a avut la lansare, nu stiu prea multe nici despre regizorul Titus Muntean, dar dupa Examen cred ca vreau sa aflu mai multe. Mult mai multe. Un Gheorghe Dinica in rolul procurorului, un Gheorghe Visu inconfundabil si la fel de carismatic, multi alti mari actori distribuiti in roluri mai mici, dar importante. Examen este un thriller ce reuseste sa te tina in tensiune, dupa reteta americana, adaptata insa unui subiect romanesc : nevinovatul in fata sistemului

Povestea pe scurt : in Bucurestiul anilor ’70, pe fundalul aparentei deschideri a socialismului, un tanar taximetrist, un pic prea hippy si un pic prea neconform cu idealurile oranduirii de partid si de stat, este acuzat ca a violat o tanara provinciala, a ucis-o, transat-o si apoi a a imprastiat fragmentele prin centrul orasului. Crima ce pusese in stare de alerta Militia si Securitatea, pana la Cabinetele 1 si 2, avea nevoie de o rezolvare rapida si de un vinovat. Iar Cristi Sandulescu, interpretat de un Marius Stanescu in plina forma, taximetristul nostru, este perfect pentru asta. O cunoscuse pe tanara cu un an in urma, nu era un model socialist, avea o moralitate dubioasa. Cand adevaratul asasin este arestat cativa ani mai tarziu, Sandulescu este eliberat fara explicatii, dupa ce pierduse totul : parinti, familie, prieteni, slujba, libertate. Incearca sa afle ce s-a intamplat, sa i se ofere o explicatie, o scuza, o justificare, intelegand in final ca adevarul trebuie obtinut doar cu fortarea sistemului. Sistem care functioneaza aparent pentru toti, echitabil si corect, dar in fapt este un sistem putred si in faliment.

Confruntarea dintre Sandulescu si sistemul comunist de ancheta este partea fabuloasa a filmului. Este clar din start ca taximetristul nostru nu este un personaj dostoievskian, marcat de framantari sufletesti, angoase si intrebari. Este un pierde-vara ca multi altii, vrea doar o bere buna, ceva bani (cat mai multi), o gagica si libertatea de a se face ca munceste. Nu are nici macar o tenta disidenta, poate cu exceptia pletelor si hainelor. Cum le spune prietenilor, ar fi tampit sa plece in alta parte, pentru “libertatea”, pentru ca acolo ar trebui sa munceasca. In timp ce in Romania comunista cei ca el se descurca intr-un fel sau altul. Noi ne facem ca muncim… O existenta idilica, tipica pentru acei ani, numai ca totul se termina brusc. Arestat, este anchetat in stil dur, amestec intre loviturile date de expertii Militiei si presiunea psihologica. Personajele, interpretate de actori incredibili, sunt un amestec de distopie si realitate a epocii. Ca exemplu, Dinica in rolul procurorului este un infiorator amestec de ticalosie rece si dorinta de a avea un caz rezolvat, dar nu si adevaruri. Nu exista tactica militian bun/militian rau, nu exista solutii pentru a scapa, nu exista mila. Se lucreaza in forta, cu amenintari, presiuni, batai. Declaratiile date trebuie sa corespunda perfect variantei oficiale, si este fascinanta scena in care un Sandulescu infrant incepe sa declare ce trebuie. Infrant, pentru ca deja sotia a acceptat sa depuna marturie impotriva sa (de teama ca altfel isi va pierde copiii), parintii s-au sinucis (nu au suportat presiunile si spaima ca vor fi acuzati de complicitate), prietenii il evita. Accepta sa semneze orice, doar sa se termine totul. Numai ca nu merge chiar asa. Trebuie sa spuna adevarul, nu ? Adevarul lor. Victima avea o bluza deschisa la culoare. Alba. Privire plina de repros din partea anchetatorului. Galbena ? Ei, vezi ca ti-ai amintit. Si pe saboti avea niste fructe, nu ? Ce fructe avea pe saboti ? Mere ? Pere ? Capsuni ? De fiecare data negare abia perceptibila. Caise/visine/cirese/zmeura/piersici …. Intr-un final nimereste. Ei, vezi ca iti aduci aminte. Cam asa se face ancheta. Iar cand este nevoie si de probe fizice – sange si par – acestea sunt luate de la cadavru si “plantate” in apartamentul parintilor lui Sandulescu. Procesul este o formalitate, dar inchisoarea devine un refugiu. Fascinant cum lumea libera este mult mai ostila si mai amenintatoare decat sistemul carceral, mai ales pentru un nevinovat.

Eliberat fara prea multe explicatii, asista din public la procesul adevaratului asasin, dupa care incearca sa afle raspunsul la o intrebare simpla : de ce el ? Ajunge chiar sa il prinda pe procurorul care instrumentase cazul, il duce intr-un garaj din afara orasului si il forteaza sa ii spuna adevarul. Adevar dureros : era nevoie de un faptas intr-o saptamana. Si cum numarul lui de telefon aparea in agenda fetei, iar disparitia sa nu ar fi starnit mari emotii, s-a fabricat un dosar, s-a fortat o marturisire si cazul a fost rezolvat. Cel putin atunci. Sandulescu ar fi putut sa se razbune. Sa ucida. Sa isi mutileze tortionarii. Sa isi ia revansa. Nu o face. Pierduse totul, si totusi ceva il retine. Ramane neclar ce. Un rest de umanitate? Mila ? Teama de a nu deveni ca Ei ? Teama de Ei si de consecintele unui asemenea gest ? Greu de spus. Dar povestea este spusa foarte bine. Foarte real.

De ce Examen ? Dintr-un motiv foarte simplu : povestea taximetristului-victima va fi subiectul unor studenti la regie, din anii post-decembristi. Asa incepe de altfel filmul. Auzind mai mult povesti despre Sandulescu, cei doi il cauta si il conving sa isi spuna povestea in fata camerei, pentru un proiect ce se anunta interesant. Ceea ce ar fi trebuit sa devina un interesant studiu de istorie orala se transforma intr-o confesiune dureroasa pentru Sandulescu, de neacceptat pentru cei doi tineri, fragila comunicare rupandu-se definitiv in final. Prapastia dintre generatii este prea mare, iar ruptura nu poate fi reparata in nici un fel. Sandulescu, un ratat bolnav, cu o drama personala care nu mai intereseaza pe nimeni, o victima a unui regim comunist disparut, este doar un anonim pierdut intr-un apartament mizer al unui bloc ceausist. A pierdut totul, si nu intereseaza pe nimeni povestea unui invins. Chiar, pe cine mai intereseaza o poveste de pe vremea comunismului, este dureroasa intrebare de final. Pe nimeni…

Nanarland – site-ul filmelor atat de proaste…ca ne plac

Nu obisnuiesc sa recomand site-uri, pentru ca nu stau sa le caut. Dar de aceasta data voi face o exceptie : Nanarland. Le site des mauvais film sympatiques. Tradus grosolan, site-ul filmelor proaste simpatice. Filmele de categorie B spre Z, filmele care in cel mai bun caz erau lansate direct pe video, in putine exemplare, astazi foarte cautate de colectionarii maniaci. Filmele cu ninja si zburatori, cu Hwang Jang Lee si Bruce Li, cu extraterestri din plastic si zombie care isi pierd machiajul, cel putin un strop de nuditate, efecte speciale reciclate, regizori care par sa-si bata joc de tine, actori infioratori, vechi vedete scapatate si frumuseti astazi uitate.

Pasionatii vor recunoaste aici filmele pe care le-au vazut in copilarie/adolescenta/mai tarziu, dar niciodata nu le-ar putea aduce intr-o discutie de cinefili. Sunt atat de tampite – majoritatea – incat le revezi cu drag. Dar tot asa, in secret. Sunt si filme mult mai cunoscute, care au avut chiar succes de box-office si au devenit chiar filme-cult (precum Evil Dead sau creatiile lui Ed Wood), dar pot fi incadrate lejer la filme cheesy, filme tampite, filme ridicole, filme aberante. Filme delicioase. Sunt filme franceze, germane, italiene, americane, filipineze, japoneze, chinezesti, ce mai, se pare ca intreaga lume a facut filme de gen. Romania nu am gasit-o, desi la prima strigare am avea niste titluri.

Mda, este chiar afisul original pentru versiunea franceza a filmului Shaolin provoaca Ninja. Cult-clasic. Sursa : Nanarland

Dincolo de stralucirea premierelor oficiale, de premii, salarii de milioane de dolari, statutul de superstar, conferinte de presa, straluci si lipici, exista mii de filme care apar si dispar rapid, fara a lasa prea multe urme, fie ca este vorba de drame, de comedii erotice, de filme violente, filme de actiune, filme de groaza. Sunt grosul cinematografiei mondiale. Si asa au fost de la inceput. Cele mai multe sunt creatii obscure, greu sau imposibil de gasit, dar tocmai asta le face interesante.

Fiecare pelicula are cel putin o prezentare, bine scrisa, poze – scene din film, afise, coperta casetei – informatii despre actori – prezentati in amanunt in alta sectiune. Si chiar daca nici nu ai auzit de film, prezentarile iti starnesc curiozitatea. E o istorie alternativa a industriei cinematografice, a filmelor uitate sau cele de care, in cel mai bun caz, radem. O istorie in lucru, dificil de facut, pe care doar un maniac frumos ar duce-o la capat. O idee generoasa si, pentru Cinabru, superba.

Dar cand ai titluri gen Atomic Cyborg, Mondo Cannibale, Ninja vs Bruce Lee, Infermiera di Notte, Black Samurai, Ninja Condor 13, Virus Cannibale, Mission Suicide : Strike Commando 2, Superman le diabolique, etc, etc, etc… Un IMDB pentru filmele de gen pare obligatoriu. Un site superb, dupa mine. Recomandat. Pentru ca ar fi pacat sa se piarda, fie si pentru umorul involuntar al majoritatii creatiilor recenzate.

Falling Down (1993)

Regia : Joel Schumacher
Scenariu : Ebbe Roe Smith
Distributie : Michael Douglas, Robert Duvall, Barbara Hershey, Michael Paul Chan

I'm going home! So clear a path, you motherfuckers! Clear a path! I'M GOING HOME!

Nu sunt un critic de film. Nu ma pricep la regie, nu stiu prea multe despre istoria cinematografiei, nu stiu sa spun cuvinte frumoase si rotunde despre orice pelicula, fie ea si de doi bani. Nu sunt un fan al peliculelor lansate agresiv, cu bugete de miliarde, si nici al productiilor underground, din care nimeni nu pricepe ceva, dar toti sunt convinsi ca e scris adanc. Sau, ma rog, turnat. Sunt pur si simplu un om caruia ii plac filmele. Filmele bune.

Unele filme sunt extraordinare, dar revii greu la ele. Altele sunt placute, le mai revezi cand sunt la televizor. Altele sunt bune, sunt de respectat, dar parca iti pare greu sa le vezi. Fiecare om care stie ce este filmul are insa o lista, nu foarte mare, de filme definitorii. Filme care te-au marcat, pe care le-ai vazut de zeci si sute de ori, din care stii scene, replici si “faze” pe dinafara, la care iti imaginezi completari si schimbari, filme despre care poti spune totul la orice ora din zi si din noapte, oricat de beat ai fi. In lista mea se gaseste si Falling Down, geniala pelicula regizata de Joel Schumacher in 1993, avandu-l in rolul principal pe Michael Douglas, care face, dupa mine, cel mai bun rol posibil din intreaga sa cariera. O capodopera a revoltei si absurdului modern. Intr-o cheie violenta.

Nu voi insista prea mult asupra povestii. William "Bill" Foster (Michael Douglas), un veteran dezgustat de rutina zilnica si de spectrul ratarii, satul sa traiasca intr-un oras si o lume mizera, haotica, violenta, respins de o sotie care a divortat si i-a luat copilul, fara prieteni, fara sperante, fara prea multe certitudini, este blocat in trafic. Este cea mai calda zi a anului. Sufocanta. Ucigatoare. Declicul se produce rapid. Ceva se rupe, iar Foster isi abandoneaza masina in mijlocul drumului, intre alte sute de masini prea putin diferite, si pleaca spre casa. Este ziua fetitei lui, trebuie sa fie langa fetita lui, trebuie sa ii ia un cadou, trebuie sa fie din nou o familie, orice ar fi. Cu orice pret. Ruptura este doar aparent brutala, fiind pregatita de zilele egale si plictisitoare, colosala tensiune nervoasa ducand la ruperea unui echilibru fragil. Foster – sau D-Fens, dupa numarul masinii – pleaca printr-un oras ostil, agresiv, amenintator, hotarat sa infrunte fierbinteala si mizeria pentru a ajunge la o familie care nu il doreste, care l-a mai respins, care il vrea disparut sau mort. Este ultima zi a vietii sale. El nu stie asta. In scurt timp, agresat intr-un fel sau altul de cei cu care se intalneste, mintit, jignit, batjocorit, D-Fens cedeaza tot mai repede si devine un “vigilante”, in combinezon militar, cu un adevarat arsenal asupra sa, care nu ezita sa ucida pentru a-si salva viata, sau sa isi faca drum, cu orice pret, spre casa. In scurt timp, cu politia pe urmele sale, dupa ce a ucis deja un om (desi in legitima aparare) si provocase moartea altuia, D-Fens nu mai are nimic de pierdut, doar fetita. Care ar avea de castigat daca tatal ei ar fi ucis, caci astfel familia ar primi polita de asigurare, consistenta de altfel. Intr-un infern de vara ce aminteste de scena uciderii din Strainul lui Camus – leit-motiv al filmului - are loc si finalul. Previzibil. Si in acelasi timp socant. Totul revine la normal. Totul este din nou ordonat. Totul nu mai e la fel.

D-Fens este prin definitie exemplul de anti-erou. Nu este un barbat frumos si cuceritor, care lupta impotriva celor rai. Nu are o filozofie siropoasa de viata. Nu mai suporta, pur si simplu. Tristetea sa, desi niciodata exprimata in cuvinte, este ingrozitoare. Este singuratatea animalului-om, aflat la zenitul evolutiei sale, doar ca ii este teama sa o recunoasca. Este tristetea celui care a inceput sa inteleaga, dar se teme sa formuleze ce a inteles. Nimic din ceea ce i s-a promis nu s-a intamplat. Sau, cum se spune mai tarziu in film, (ei) mint si pestii. Minte pe oricine. Pana acum D-Fens a “construit rachete pentru a-si apara tara”, are aproape de 40 de ani, ochelari cu lentile groase, camasa alba cu maneca scurta, tunsoare cazona, pixuri in buzunar, este arhetipul functionarului obisnuit sa fie umilit zilnic pentru o plata mizera la sfarsitul lunii, fara de care familia ar muri de foame. Personajul lui Michael Douglas este un invins, dar oficial este un adaptat, o rotita, o cifra statistica ocupata sa isi faca datoria fara de un ipotetic si cetos sef, pe care nu il cunoaste prea bine si de care se teme. Desi a fost concediat, zile intregi pleaca de acasa la aceeasi ora, cu sandvisul si un mar in geanta, si isi pierde vremea prin oras pana la ora intoarcerii, cand revine in casa unde locuieste alaturi de mama sa. Nimeni nu ii ofera o slujba, nimeni nu are de fapt nevoie de el, dar spectacolul trebuie sa continue, iar D-Fens se preface ca totul este bine, este neschimbat, pentru ca nu vrea sa recunoasca, fata de el, ca a pierdut.

William "Bill" Foster este si personajul-legatura dintre Travis Bickle din Taxi Driver, un alt revoltat, interpretat magistral de catre De Niro, si personajul lui Edward Norton din deja legendarul Fight Club, avand si ceva din justitiarii peliculei The Boondock Saints. Dar nu este un erou, este un om obisnuit, speriat si nesigur, care a fost impins prea departe si care s-a saturat. Pentru ca aceasta este ideea centrala a filmului, iar Schumacher face o treaba excelenta : ia orice om, oricat de slab, oricat de las, oricat de neputincios, si impinge-l, forteaza-l, preseaza-l. La un moment dat, va claca si nu va ezita sa ii distruga pe toti cei care ii stau in cale. Numai ca in cazul miilor de D-Fens, nu mai este nevoie decat de viata de zi cu zi. Cu totii ascundem in noi in Foster, care s-ar putea sau nu sa clacheze, la un moment dat. Cine nu si-a dorit vreodata, in drumul spre slubja, sa se rupa de rutina si sa plece pur si simplu in alta parte, fara explicatii ? Sau sa-si lichideze toti colegii cu un Uzi, in cazurile grave ? Este fascinant si cum se construieste personajul. Ii simti prabusirea accelerata – totusi, naratiunea acopera cateva ore dintr-o dupa amiaza de vara torida – de la tipul speriat si stangaci la cel in costum militar, inarmat zdravan, care arunca in aer o strada in constructie, ca protest fata de lucrarile inutile, facute pentru a acoperi bugetul alocat (sounds familiar). Practic, nu este un ucigas, este doar dezgustat de mizeria care il sufoca, si singura sa dorinta este “I just wanna get home”. Acasa, unde este respins, unde este asteptat de politie, unde va mai apuca doar sa-si vada copilul. Nu este un erou, nu este un criminal, dar nu este nici un martir. Este un om obisnuit, pus in situatii neobisnuite, nevoit sa se adapteze. Animat de o singura dorinta, ar distruge pe oricine i se pune in cale.

Sunt cateva scene epocale, cum ar fi :

prima intalnire cu cei doi membri ai bandei de hispanici :
Gang member 1: Nahh man, it's not fucking graffiti. That's a sign.
Gang member 2: He can't read it man.
Gang member 1: Well then I guess I'm gonna have to read it for you. It says this is fucking private property. No fucking trespassing. That means fucking you.
Bill Foster: It says all that?
Gang member 1: Yeah.
Bill Foster: Well, maybe if you wrote it in fucking English, I would fucking understand it.

Ranirea unuia dintre ei, pe care D-Fens il impusca in picior, iar ceva din privirea lui Douglas arata ca prabusirea a inceput deja :

Bill Foster : You missed. (trage si rateaza). I missed too. (trage din nou, in plin). You see? That's the concept. Take some shooting lessons, asshole.

Moartea unui dintre batraneii jucatori de golf, rapus de un infarct provocat de aparitia lui D-Fens. In timp ce jucatorul se stinge, Douglas, cu un suras dement, este simbolul confruntarii dintre rebelul provenit din mizerie si seful bogat si nepasator :

Bill Foster: What's wrong?
Frank: My - heart...
Bill Foster: Well, what can I do about it?
Frank: Pills... get p-pills...
Bill Foster: Where are your pills?
Batranul arata spre masina de golf care se scufunda in lac.
Bill Foster: Bad news. Your little car's gonna drown. Now aren’t you sorry you didn’t let me pass ? Yeah, and you're gonna die, wearing that stupid hat. How does it feel?

Doar cateva, prea putine pentru unul dintre cele mai bune filme ale anilor ’90. Michael Douglas este superb. Este imaginea nebuniei provocate de un sistem sufocant, nemilos, injust, combinat cu teroarea fierbintelii unei zile de vara, insuportabila de la primele ore ale diminetii. Este genul de zi in care nimic nu iti iese asa cum ar fi trebuit, cand urasti totul si iti doresti doar sa pleci. Numai ca jobul te asteapta, proiectele nu stau dupa tine, ai rate de platit, trebuie sa suporti mizeria celor din jurul tau, trebuie sa accepti sa fii jignit, eventual lovit, trebuie sa suporti totul pentru a fi normal, pentru a fi o rotita cuminte a sistemului. D-Fens nu a mai putut, a clacat, iar sistemul il elimina pentru a se proteja. Actele sale de justitiar, care ar fi fost facute poate de orice om satul de coruptia, mizeria si haosul din jurul sau, sunt considerate - si pe buna dreptate - drept criminale. Intrebarea este, un astfel de sistem este normal ? Si ce mai este normalitatea ?

Sa presupunem ca este o zi de vara. Trebuie sa ajungi undeva. Simti ca nu mai suporti. Nimic nu mai are sens, vrei doar sa fii liber. Cei din jurul tau sunt urati, monstruosi, sufocanti, se agata de tine, nu te lasa sa treci, nu te lasa sa evadezi, pentru ca pe alt plan evadarea ta i-ar forta sa isi contemple propria mizerie. Asa ca te impiedica, te opresc, te blocheaza. Intr-un fel sau altul, faci de rost de mijloacele necesare pentru a-i inlatura. Cat de departe esti in stare sa mergi pentru a fi tu ? Pentru a fi liber ? O singura zi ?
Falling down…

Dellamorte Dellamore (1994)

Regia : Michele Soavi
Scenariu : Gianni Romoli
Dupa un roman de Tiziano Sclavi

Distributie : Rupert Everett, Anna Falchi, Francois Hadji-Lazaro

Primele cadre. Un craniu alb. Prim plan. Camera panorameaza. Un decor mizer. Muzica apasatoare. Personajul principal, Francesco Dellamorte, se plimba prin camera, proaspat iesit de la dus, plin de apa si acoperit pudic de un prosop. Are o tigara in coltul gurii. Cearcane. Vorbeste la telefon. Cineva bate la usa camerei intunecoase. Francesco, inca infasurat in prosop, lasa telefonul si deschide. In prag, un barbat cu aspect de functionar, peste 50 de ani, chelie, mustata, ochi sticlosi, alb ca un cadavru. Are in mana o servieta. Cei doi se privesc pret de doua secunde. Cadru strans. Pe vizitator se plimba insecte. Fara sa ezite, Francesco ridica un revolver si ii zboara creierii intrusului cu un glonte dum-dum. Acesta se prelinge cu gura cascata pe prag. Franceso, fumand, revine la telefon. You were saying ?

Voice over :

I'm the watchman of the Buffalora Cemetery. I don't know how the epidemic started. All I know is that some people, on the seventh night after their death, come back to life. I call them Returners, but frankly I can't understand why they're so anxious to return. The only way to get rid of them once and for all is to split their heads open. A spade'll do it, but a dum-dum bullet is best. Is this the beginning of an invasion? Does it happen in all cemeteries? Or is Buffalora just an exception? Who knows? And in the end, who cares? I'm just doing my job.

Asa incepe unul dintre cele mai bune filme pe care am avut onoarea de a le vedea. Dellamorte Dellamore, cunoscut in America sub titlul imbecil de comercial de The Cemetery Man, este creatia lui Michele Soavi, cunoscut amatorilor de horror-uri italiene ca protejatul lui Dario Argento, un alt regizor italian exceptional. Este cu siguranta capodopera sa.

Povestea este ciudata, si acesta este un eufemism. Francesco Dellamorte, interpretat perfect de Rupert Everett, este ingrijitorul cimitirului din Buffalora, Italia. Locuieste intr-o casa din mijlocul cimitirului, murdara si derapanata, isi petrece timpul fumand, incercand sa termine un puzzle tridimensional in forma de craniu si taie din cartile de telefon numele celor decedati. Singurul sau prieten este Gnaghi (Francois Hadji-Lazaro), ajutorul sau, un barbat masiv, retardat, fascinat de televiziune si de frunzele uscate. Dellamorte vorbeste la telefon cu Franco, singura cunostinta din oras, dar cand se intalnesc nu prea au ce sa-si spuna.

Dar Dellamorte are o mare problema. Tot mai multi morti, in cea de a saptea zi de la inmormantare, revin ca zombie, iar paznicul este nevoit sa ii impuste si sa ii ingroape din nou. Monotonia macabra a vietii in spatele zidurilor este rupta cand Dellamorte o intalneste pe Ea, interpretata de Anna Falchi. Ea va muri (sau nu) mai tarziu, iar de aici totul devine un vis dement, cu accente comice si dramatice, morbid fara a fi excesiv. Nu mai stii ce se intampla de fapt si ce isi imagineaza Francesco, nu mai stii care este realitatea si care sunt de fapt cei morti. Chinuit de intrebari si de raspunsurile inexistente, cautand-o pe Ea, paznicul cimitirului prafuit devine simbolul cautarii iubirii, intelegerii mortii, acceptarii absurdului. In final, bantuit de viziuni si obsesii, satul sa opreasca mortii cimitirului sa revina la viata, Francesco pleaca impreuna cu Gnaghi, abandonand totul si incercand sa descopere daca lumea este reala si daca exista ceva dincolo de orasul italian ars de soare. Sau cum spune Dellamorte " Past this tunnel is the rest of the world. What do you think the rest of the world looks like, Gnaghi? Can you imagine it?... You're right. It's beyond imagination. "
Finalul m-a lasat fara cuvinte.

Este foarte greu sa descrii un astfel de film fara a distruge placerea cuiva de a-l vedea pentru prima oara. Este socant, hipnotizant, un amestec de horror, comedie, critica sociala si politica, erotism, macabru. Unii critici l-au vazut ca pe o alegorie indreptata impotriva sistemului politic italian - si nu numai - dar cred ca Soavi a vrut mai mult, compunand pe pelicula un basm morbid, postmodern, poate pentru unii insuportabil de urmarit.

Punctele forte :

Francesco Dellamorte : unul dintre cele mai autentice si convingatoare personaje vazute vreodata intr-o pelicula de gen. Insingurat, detasat de realitate, isi face treaba cu o resemnare bizara, duce mereu un dialog interior sfasietor de trist. Nu zambeste niciodata.
Anna Falchi : o frumusete tulburatoare, dar pana acum nu am vazut sa joace ceva. Inrudita ca farmec cu Monica Belucci (care insa este si o mare actrita) Anna Falchi nu reuseste sa impresioneze decat prin senzualitate si mister. Poate fi o calitate, dar pana acum nu sunt convins. Oricum, alaturi de Rupert Everett da nastere unei scene de un erotism uluitor, de o intensitate sufocanta, una dintre cele mai frumoase din cinematografia europeana. Fie si pentru aceasta, si filmul merita vazut. Si da, apare goala.
Efectele speciale : amestec de realism morbid si comedie ce aminteste oarecum de Return of the Living Dead.
Gnaghi : induiosator si inspaimantator.
Atmosfera din cimitir si orasul sufocat de soarele Italiei, cladiri monotone si cenusii, birocratie stupida, lipsa de viata si sens.

Imaginea : nu stiu cine este responsabil pentru asta sau ce tip de pelicula s-a folosit, dar este de o claritate neobisnuita, insotita de o caldura nuantata a culorilor. Cu adevarat excelenta.
Finalul : fara alte explicatii.

O capodopera a anilor 90, un film dens, dureros, sufocant pe alocuri. Pentru cei care vor sa vada altceva decat gunoaiele din box-office si reclame. Un film-cult, imposibil de povestit si usor de simtit. O pelicula pe care o recomand.

Nota : 10