22 Jan 2015

Brian Keene - Take the Long Way Home

0 comments
Publicat în Revista de Suspans, nr 13, octombrie 2013 cu titlul Dumnezeu există

Cu un titlu atât de melodramatic, dacă nu ar fi avut pe copertă numele lui Brian Keene (una dintre recentele şi entuziasmantele descoperiri în horror-ul contemporan) şi imaginea amintind de coperţile Cannibal Corpse a unui nefericit zburând mutilat printr-un parbriz, atunci cu siguranţă nu i-ar fi venit vreodată rândul. Nici acum, nici mai târziu. Dar Keene este genul de autor horor/splattergore/completaţi categoria potrivită care are ce este bun din cinematografia de groază tip B: te face să mai vrei un titlu, şi încă unul, şi altul. De ce nu, genul de scriitor pe care vrei să-l citeşti integral, revenind la unele texte. Pentru că tocmai aceasta atmosferă terifiantă şi stilul alert, cinematografic, presărat cu scene sângeroase şi şocante, mă fac să nu mă plictisesc. Totul la Keene este mişcare, acţiune. Take the Long Way Home este o nuvelă, tipărită cândva demult şi repede epuizată, iar un exemplar al ediţiei princeps ajunge la nişte „scoruri” un pic prea ridicate. Chiar excesiv. Păcat, pentru că este o povestire reuşită, putea fi chiar baza unui roman care să rivalizeze cu seria „zombi” sau cu seria „viermilor gigantici”, şi merită citită de cât mai multă lume. Poate fi chiar un titlu potrivit pentru introducerea în „lumea lui Brian Keene în trei titluri sau mai puţine”. Bine aţi venit în Labirint. În versiune Kindle.


Spre deosebire de alte dintre cărţile sale, aici nu mai avem nici zombi reveniţi misterios la pseudo-viaţă şi gata să sfâşie tot, nici ploi infernale, nici alte creaturi. Aici, patru prieteni merg înapoi spre casă, pe autostradă, în aceeaşi maşină, pălăvrăgind aşa cum fac patru bărbaţi care se cunosc de ceva vreme. Între vulgar şi prietenesc. Un sunet ca de trâmbiţă gigantică se aude şi, când îşi revin, mai sunt doar trei. Unul a murit deja în maşină, cu o ţeavă înfiptă în ţeastă. Tot drumul este presărat de maşini de toate mărcile, unele lovite, altele intacte, mame care îşi strigă disperate copiii, bărbaţi gata să se încaiere cu oricine, cadavre, oameni de toate culorile şi vârstele în stare de şoc. Cuvântul de ordine este „atentat terorist”. 9/11 repetat, de această dată cu ceva arme biologice. Până când cei prezenţi încep să îşi dea seama că unii dintre ei au dispărut pur şi simplu. Copii, femei, bătrâni. Nu au murit, nu există urme de sânge, nu există cadavre. E ca şi când nu ar fi existat vreodată. Iar Steve, Charlie şi Frank, supravieţuitorii, încep să se întrebe unde sunt cei care nu mai sunt. Şi dacă au plecat undeva, atunci unde?

De această dată Brian Keene porneşte de la un puternic mit, să-i spunem, din imaginarul mai multor confesiuni creştine: Răpirea creştinilor. Odată cu sunetul trâmbiţei îngerului, cei aleşi sunt luaţi de pe Pământ, pentru a fi izbăviţi de suferinţele Apocalipsei. Dumnezeu Îşi cheamă aleşii. Numai că Steve, Charlie şi Frank nu se numără printre ei. Cei buni au fost salvaţi, cei insuficient de buni şi poate nu tocmai răi au rămas aici, şi de acum, aşa cum înţelege eroul principal, Steve (întreaga nuvelă este scrisă la persoana întâi), urmează celelalte trâmbiţe. Şi finalul. Care nu va fi tocmai plăcut sau uşor, mai ales pentru cei mulţi rămaşi în urmă. Cât de fundamentată dogmatic este ideea Răpirii e o altă problemă, una pe care Keene nu o abordează. Pur şi simplu, în acest moment şi în această realitate Răpirea a avut loc. 

Cei plecaţi sunt altundeva, poate în Rai. Şi chiar pentru cei indiferenţi ideea că totul nu a fost un mit, o poveste, o ameninţare perpetuă, este cumplit de greu de suportat, aşa cum îşi dă seama şi Steve. Să nu crezi cu adevărat, să nu-ţi pese, să găseşti mereu altceva mai interesant, iar Răpirea să aibă loc. Şocul. Momentul în care îţi dai seama că ceea ce îţi părea doar propagandă religioasă, doar un alt mit printre miile de mituri care te înconjoară (televizorul, succesul, averea, sexualitatea, publicitatea) este adevărul. Singurul. Iar Steve nu îşi mai doreşte decât să ajungă acasă, unde poate îl aşteaptă soţia sa. Chiar dacă nu este ales şi singurul său ajutor se va dovedi un straniu înger s-ar putea ca şi pentru cei care nu au fost „răpiţi” să mai existe o speranţă. Deşi, după cum Steve înţelege, şansele sunt mici. Iar pe drumul lung spre casă, în doar câteva ore, vede cum întreaga civilizaţie, acea spoială de legi şi cutume, interdicţii şi mistere se prăbuşeşte. Oamenii ucid, fură, jefuiesc, violează, se distrug unul pe altul într-o sarabandă a libertăţii totale, o supravieţuire a celui mai puternic, convingerea că odată venită Apocalipsa totul devine permis. Totul în jurul său este infern, pentru că lumea în care a ajuns după urletul trâmbiţei este Infernul. Iar Steve, ca personajul lui Michael Douglas în Falling Down, nu îşi doreşte decât să ajungă acasă.

Ca de fiecare dată Keene reuşeşte să convingă, să te prindă, să obţină acea mult dorită „suspension of disbelief”, idealul pentru orice scriitor de ficţiune. Eroii nuvelei nu sunt super-eroi, nu sunt profeţi ai unei noi religii, nici măcar nu sunt supravieţuitori care vor reuşi în stil Rambo să reziste în Cumplita Lume Nouă până la final. Steve şi prietenii săi, la fel cu cei care se întâlnesc (inclusiv un preot care şi-a dedicat întreaga viaţă Bisericii şi acum nu a fost „chemat”), sunt oameni obişnuiţi, cifre statistice, fiinţe din carne şi jeans puse în faţa unei realităţi cumplite căreia trebuie să îi facă faţă într-un fel sau altul. Steve ai putea fi chiar tu, cel care tocmai citeşte nuvela, şi acesta este secretul. Scenele „gore” sunt în buna tradiţie a lui Keene şi compania, dar sunt mai rare decât în alte dintre titlurile sale, şi poate de aceea mai eficiente. Copleşitoare este tristeţea lui Steve, felul în care înţelege şi acceptă treptat că totul este real. Că totul se întâmplă. Şi chiar dacă este o carte mai optimistă – păstrând proporţiile deja canonizate de gen şi autor – decât altele din seria Keene tocmai aceasta este esenţa care te pune pe gânduri.

Pentru că în Take the Long Way Home cumplit nu este faptul că a avut loc Răpirea. Nici că Steve vede cum omul devine adevărata fiară apocaliptică. Şi nici măcar nu îl mai sperie că întâlneşte şi este salvat de un înger, ori că soţia sa ar putea fi deja moartă sau printre cei aleşi. Şocul, coşmarul, revelaţia sumbră pentru Steve, prin excelenţă omul-masă, omul comun, tu sau eu, este că a aflat, fără putinţă de tăgadă sau controverse scolastice, că Dumnezeu există.

5 Jan 2015

McClelland - Frog Morton

2 comments
Tutun : virginia, latakia
Aspect tutun : ribbon
Aroma : oriental spre english
Tărie : medie
WAF : mediu
Prezentare : cutie metalică de 100 grame

Pe vremurile demult apuse când începusem cătinel să descopăr ce și cum când vine vorba de tutunuri, și începeam cu inocența debutantului să pricep că nu tot ce miroase a vanilie ar fi recomandat a se numi tabac, această serie cu broscuța era un soi de etalon. Citeam despre ea - deși rezonanța tolkiană a numelui nu m-a atras, nefiind un fan (probabil din cauza supra-expunerii) - cu un soi de emoție altoită cu venerație, genul ”ce bine ar fi dacă aș găsi așa ceva”. Tutun cu broscuța fumătoare în mlaștina sa, elegantă și înzestrată de regulă cu modelul de pipă dorit mai ales când nu ai prea multe, sau pregătindu-se pentru o seară în oraș, sau pentru câteva zeci de minute de relaxare batracianică. Fumat mult mai târziu, pe la întâlnirile PCB, a fost așa cum mă așteptam. Foarte bun. Spre excelent. Și când ai o cutie de 100 de grame la dispoziție pentru analiză, degustare și risipă - totul e fum la final - ajungi să ai o relație destul de strânsă cu domnul Frog Morton.

2 Jan 2015

Carlton Mellick III ― The Cannibals of Candyland

0 comments

Publicat în Revista de Suspans, numărul 17, februarie 2014 cu titlul O iubire dulce

Coperta ar fi fost suficientă, prin bizareria grotesc-idilică, nu lipsită de un erotism lesne îngrozitor, amintind de creaţiile lui Mark Ryden (care a realizat şi coperţile ediţiilor princeps pentru duo-ul lui Stephen King/Richard Bachman, Desperation şi The Regulators), dar un Mark Ryden ce ar avea nevoie de prieteni, îngeri în albul uniformelor de infirmieră şi un sanatoriu confortabil, eventual VIP. Titlul este şi el atrăgător, de ce nu, mai ales că printre cărţile acestui Carlton Mellick III (de regulă particulele în cifre romane cam dovedesc vreo mult dorită ascendenţă ilustră, instinctul dinastic) se regăsesc şi altele la fel de seducătoare, precum Haunted Vagina, Adolf in Wonderland, Satan Burger, The Baby Jesus Butt Plug sau Razor Wire Pubic Hair.

Ultimul fiind cu siguranţă o tandră poveste de dragoste, poate inspirată de avatarurile unei romantice contese în mizerie, aşteptându-şi credincioasă alesul plecat la Weimar. Sau altundeva. Încă nu l-am citit. Unul dintre numele majore ale curentului bizarro fiction, cum se recomandă oficial – şi e greu să-ţi imaginezi ceva mai bizarro decât ce am citit până acum de la el – Carlton Mellick III este un autor prolific, cu peste 40 de titluri, majoritatea romane.  Între care acest The Cannibals of Candyland este unul dintre cele mai bine cotate de către fani. Printre care mă număr şi eu de circa şase, poate şapte zile. Una dintre întrebările esenţiale de la finalul cărţii este cum s-ar traduce „candy people”? Oamenii dulci? Oamenii-bomboană? Oamenii-ce-te-ajută-să-eviţi-criza-hiperglicemică-devorându-te în copilărie?

1 Jan 2015

Cele mai bune 13 titluri weird-fiction în 2014

3 comments
Firește, în accepțiune proprie și incompletă...

Un an mizerabil în plan profund personal. Cineva mai trebuie să și piardă. Din nou eu, fără reveniri spectaculoase în stil John Liu, unul dintre altruiștii eroi ai unei copilării vesel-schizoide. Destul de generos când vine vorba de cărți, în principal de weird-fiction. Când îmi place un subiect prefer, dacă tot este să fiu blamat pentru subiectivismul scandalos al opțiunilor vag estetice, să am o bibliografie solidă în spate. Cam 100 de titluri, majoritatea ceea ce am numi horror dacă nu am limita sufocant genul. În rest ceva memorialistică (Humanitas, firește), un pic de prozatori contemporani, ceva monografii și autobiografii muzicale - Johnny Ramone, Mark Blake despre Pink Floyd și Queen, ambele foarte bune - și cam atât. Par multe, dar au fost destule restrânse ca dimensiuni paginale și câteva la fel de solicitante ca un horror de categorie epsilon. Dar distractive. Spre deosebire de mulți autori mai respectați, mai cu ștaif și neapărat mai pretențioși, în weird-fiction încă mai este pe prim-plan povestea. Și cei de mai jos chiar știu să spună o poveste.

 

Lipsește plăcerea colecționării, șirul de paperback-uri sau chiar ediții cartonate în raft, așteptarea trepidantă până când vine cartea de la librăria X. Mirosul de hârtie nouă. Colțurile un pic uzate în timp. Ebook-uri aproape exclusiv, aceeași carte dar fără această bucurie. Cum sunt și directoarele aranjate cronologic față de casetele POKER cu albume QUEEN.

Multe surprize. Regretatul J.F. Gonzalez cu destule titluri bune, subgenul bizarro cu epicul său monarh, Carlton Mellick III, surprinzătorul Joe Hill deja mai bun în acest an decât tatăl său, Stephen King palid cu noutățile sale, câteva antologii și două Richard Laymon bune, dar neconvingătoare, aceiași Brian Keene și Edward Lee, constanți sau cu străluciri neașteptate, primul împreună cu același Gonzalez, Ligotti cu care nu m-am lămurit încă și un promițător Andersen Prunty, Iain Rob Wright (care a trimis fanilor două dintre titlurile sale, perfect gratuit, eu primind trei), dezamăgiri serioase pentru un pasionat în persoana lui Adam Nevill cu The Ritual și Lindqvist cu Harbour, antologia Best of Mistery and Horror 1 (recomandată). Și o noutate accidentală, Daniel Pyle. Bun. Nostim.

Și marea descoperire - Graham Masterton. Ușor în top 10 sau chiar top 5

Titlurile sunt cele de mai jos. Nici un mare câștigător, imposibil de ales. Toate excelente sau măcar recomandabile. Și 13, ca să îmi aducă noroc în 2015.
pentru mine. 21 de titluri citite doar în 2014, dacă le-am notat pe toate. Excelent, cel mai jos este peste media consacrată, mai mereu foarte bun, adevărate revelații în anumite romane. Dacă ar fi fost doar el și 2014 era un an livresc excelent. Și cea mai bună - e un autor prolific și chiar excesiv de fecund, așa că nu există o bună vreme riscul să rămân fără noutăți.






TOP 13 WEIRD-FICTION 2014 

Iain Rob Wright - Sea Sick
Joe Hill - NOS4A2
Carlton Mellick III - The Cannibals of Candyland
Ramsey Campbell - The Last Revelation of Glaki
J.F. Gonzalez - Survivor
D.O.A. II - Extreme Horror Collection
Hot Blood. Tales of Erotic Horror
Adam Pepper - Super Fetus
Graham Masterton - The Doorkeepers
Graham Masterton - The Manitou
Edward Lee - The Pig and the House
Brian Keene & J.F. Gonzalez - Clickers vs Zombies
Daniel Pyle - Down the Drain



Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...