30 May 2011

Ion Manzatu - Cum am compus cantecele legionare (I)

0 comments
Cu siguranta astazi numele de Ion Manzatu (cunoscut si sub numele "de scena" de Nello Manzatti) nu mai spune nimanui nimic, poate cu exceptia celor indragostiti de muzica usoara interbelica, carora titluri ca "Frumoasa mea cu ochii verzi", "Femeia, eterna poveste" sau "Numai pe tine" le sunt cu siguranta cunoscute. Probabil fara a-si aminti pe moment numele compozitorului. In lipsa publicatiilor de epoca si a memorialisticii legionare informatiile sunt, din pacate, putine. Pentru ca Ion Manzatu s-a bucurat in anii '30 de celebritate nu doar ca autor de romante, ci mai ales ca cel care a compus muzica pentru unele dintre cele mai importante cantece legionare, de la "Sfanta tinerete legionara" la "Imnul Mota-Marin" sau "Imnul muncitorilor", lucrand cel mai adesea impreuna cu Radu Gyr, care semna versurile. Cei doi aveau sa ofere propagandei legionare o arma formidabila - cantecul. Codreanu intuise corect inca de la inceputurile miscarii ca are nevoie de un astfel de instrument de propaganda, al carui efect avea sa depaseasca cele mai optimiste asteptari. Interesant este ca dupa instaurarea regimului comunist, cand numele de Manzatti a fost trecut la index, melodiile sale au continuat sa fie cantate, fara a mai fi mentionat vreodata numele compozitorului. Si, asa cum se intamplase cu multi dintre colegii sai de generatie, interzicerea a adus, destul de repede, uitarea. 

Cateva date biografice

Nascut in 1902, in Bucuresti, Ion Manzatu a fost compozitor si interpret, dar si - ca multi alti colegi sai de generatie - ziarist si scriitor, o lunga perioada critic muzical al revistei Vremea, chiar daca succesul sau literar nu a atins vreodata cotele inregistrate de muzica sa. Nu doar unul dintre cei mai populari compozitori ai anilor '30, dar si membru si inspector muzical onorific al Societatii Compozitorilor Romani, aflata sub presedintia lui George Enescu. Membru al Partidului National Liberal inca din 1927, fascinat de Bratieni si provenind dintr-o familie instarita, parea putin probabil ca Ion Manzatu sa se apropie de Miscarea Legionara, chiar daca se poate sa ii fi cunoscut pe unii dintre tinerii intelectuali "gardisti" din paginile ziarelor si revistelor de epoca, ori poate chiar personal. Participa mai mult intamplator la o sedinta de cuib, este atras de Miscarea Legionara, si in scurt timp va fi nu doar "compozitorul" oficial al acesteia, dar va servi in repetate randuri ca translator pentru Corneliu Zelea Codreanu, la intalnirile acestuia cu politicieni straini sau jurnalisti. Interesant este ca din amintirile sale nu reiese ca ar fi fost vreodata formal incadrat in Miscare, ca ar fi avut vreun grad sau vreo functie in ierarhie, si s-a apropiat de legionari intr-un moment de maxima ascensiune a acesteia, dupa 1936.

Arestat in 1938, alaturi de numerosi alti legionari, este internat in lagarul de la Tismana, apoi la Miercurea Ciuc si Vaslui. In timpul scurtei guvernari national-legionare este director general al Societatii de Radiodifuziune, iar dupa rebeliune, spre deosebire de multi alti legionari marcanti, nu este arestat sau condamnat. Mai mult, in 1942 guvernul apeleaza la el pentru a compune un mars destinat trupelor romane ce luptau pe frontul de Est, proiectul neconcretizandu-se. Manzatu ceruse expres sa colaboreze din nou cu Radu Gyr, condamnat atunci pentru participarea la rebeliune. Dupa instaurarea comunismului paraseste tara, traieste in Argentina, Germania, Franta si Italia, unde pastreaza legatura cu unii dintre legionarii exilati si colaboreaza la cateva publicatii in limba romana, publicand si doua volume memorialistice, "Cartea pribegiei" si "Frumoasa cu ochii verzi", din pacate imposibil de gasit astazi. Din fericire fragmente de memorialistica, evocand Bucurestii inceputului de secol XX, au fost publicate in revistele romanesti din exil si sunt disponibile aici. Moare pe 5 februarie 1986 la Milano. Putini stiau ca ii lasase lui Ion Marii, important editor de literatura legionara, un text in manuscris, cu titlul "Cum am scris cantecele legionare". Cu dispozitia expresa de a-l publica postum. 

Volumul apare in primavara lui 1986, in Colectia Europa, la Munchen, in conditii grafice de invidiat. In afara fragmentului memorialistic al lui Manzatu, mai continea un text de Radu Gyr “Suferinta, jertfa si cantec” (despre perioada petrecuta in lagar in 1938) si partiturile celor mai importante imnuri si marsuri ale Miscarii Legionare. Ion Marii, generosul editor, povesteste in prefata cum in vara lui 1962, la o intalnire cu Manzatti la Milano (cand acesta avea functia de Public-Relations-Director la o intreprindere) compozitorul nu a ezitat sa ii cante la pian atat vechile imnuri legionare, cat si cateva dintre melodiile sale "de inima albastra". Unul dintre cele mai interesante volume de memorialistica legionara aparute in exil, pentru ca ofera in premiera istoria genezei celor mai cunoscute melodii legionare. Cu siguranta ca cei care au ascultat pe caseta sau ulterior pe internet inregistrarile originale, de slaba calitate, ale cantecelor legionare ar fi curiosi sa afle cum au luat nastere acestea. 

Singurul disc cu imnuri legionare 

Daca inainte de '90 cantecele legionare erau tabu, si nu se punea problema sa circule macar un fragment de text, dupa 1990 a aparut o inregistrare de proasta calitate ce continea mai multe imnuri - Sfanta Tinerete, Imnul Mota Marin, La lupta, muncitori, Stefan Voda al Moldovei, etc, si un discurs al lui Corneliu Zelea Codreanu, singura marturie sonora ramasa de la acesta. Personal, am ascultat prima data o copie pe caseta audio undeva prin 1997 sau 1998, adusa de cineva din Sibiu, si trebuie sa spun ca era foarte, foarte prost inregistrata, mai aproape de zgomot cacofonic decat de muzica. Se auzea ceva din linia melodica, uneori un fragment de vers, dar cam atat. O versiune in format mp3 a aparut pe CD-ul Garda de Fier, editat de Grigore Oprita prin 1999 (si care avea sa fie unul dintre capetele de acuzare in procesul sau), ceva mai buna calitativ, si macar aveai si textele la indemana. Ulterior, aveam sa aflu ca exista si un disc, pe care nu l-am vazut niciodata, dar ar fi fost scos de exilul legionar undeva prin '60 - '70, si ca acesta ar fi fost singura sursa existenta. De unde aparuse matrita ? Era oare de mai buna calitate ? Unde fusesera inregistrate cantecele, cand si de catre cine ? 

O parte din raspunsuri sunt oferite chiar de Nello Manzatti. Spre sfarsitul lui decembrie 1940, inspirat de calitatea discurilor cu marsuri naziste, compozitorul decide sa inregistreze cinci dintre compozitiile sale si mai vechiul Stefan Voda al Moldovei, rearanjate pentru cor si orchestra de Paul Constantinescu. Initial, Manzatti a vrut sa foloseasca studiourile Societatii de Radio, cu concursul Orchestrei Filarmonice si corul Operei Romane, dar in final a lucrat cu Orchestra mare simfonica si corul Societatii de Radio, sub bagheta lui Theodor Rogalsky, atunci dirijor titular ai Orchestrei. Precipitarea evenimentelor in ianuarie a anulat proiectul, si matritele pareau pierdute. Nu mica a fost surpriza lui Manzatii cand, in 1973, Ion Marii ii aduce discul mentionat mai sus, care cuprindea si cateva cantece interpretate de Corul muncitoresc legionar. Cineva (nu se stie cine) salvase matritele si le imprimase in exil. Cine anume ? Posibil ca raspunsul sa fie cunoscut doar in cercurile legionare, dar ar  fi interesant de stiut. Cum ar fi interesante mai multe informatii despre discul in cauza, sau o fotografie a copertei. Compozitorul noteaza ca reproducerea pe care o cunoastem astazi fusese mult alterata de timp, dar este categoric singura in circulatie.   

                                                                                                       va urma

29 May 2011

Browsing...

0 comments
AC-Cuza.info : nu impartasesc admiratia autorului pentru A.C. Cuza, si ma surprinde ca astazi cuzismul mai poate fi vazut ca o alternativa viabila.  Dar in ciuda accentelor hagiografice este un proiect interesant de recuperare a unei personalitati istorice controversate. Veti gasi aici numeroase fotografii inedite, articole si fragmente doctrinare, "Nationalitatea in arta" (integral). Foarte interesant, sper sa se dezvolte mai departe, mai ales ca s-a scris/publicat destul de putin despre cuzism, in ciuda importantei avute in epoca. Iar la Arhivele Centrale sunt destule documente care ar merita sa fie prezentate si aici. Doar o idee. 

Immateriel.fr : cea mai buna sursa de carti electronice in franceza descoperita pana acum. Librarie electronica, plina de noutati, are si o sectiune generoasa de carti gratuite, pentru care nu este nevoie decat de inregistrare. Maupassant, Alphonse Allais (mult, mult mai mult decat s-a tradus la noi), Balzac (cred ca tot), Hugo, Anatole France, Hoffmann (mai multe volume de povestiri, inaccesibile altfel), George Sand, Daudet, Baudelaire etc. Pentru clasici este cea mai buna alternativa, imi pare rau ca nu am un e-reader. Si nici nu voi avea prea curand. 

Deaky.com : pentru mine Queen nu mai este Queen fara Freddie si John. Iar acesta este cel mai bun site dedicat lui John Deacon, care a ales pana la urma sa dispara cu totul de pe scena. Biografie, fotografii, interviuri. Simplist (dateaza din 1999) dar foarte interesant. Cumva tot imi doresc sa revina, intr-un fel sau altul, desi nu cred ca se va intampla. 

24 May 2011

Burzum : Fallen

2 comments
Dupa Belus (un album care m-a surprins placut si a fost o revenire reusita pentru Varg) nu ma asteptam sa urmeze un alt album atat de repede. Daca initial am crezut ca Fallen va fi o continuare pentru Belus - asa cum s-a intamplat in trecut cu dublul Daudi Baldrs-Hlidskjalf - dupa mai multe ascultari imi dau seama ca lucrurile stau altfel. Noul disc este diferit de Belus, e o imbinare inspirata intre Burzum din perioada Hvis Lysset Tar Oss si chiar Det Som Engang Var cu Burzum astazi. Nu stiu in ce masura se poate vorbi de o evolutie, caracteristicile "cult" pentru Burzum s-au pastrat, e mai curand o abordare a vechilor coordonate intr-o cheie nou, moderna, in care Varg experimenteaza mai mult decat in trecut. 

Sonoritatile black metal au ramas, mult mai lucrate astazi, combinate cu riffuri melodice suprinzatoare, ce m-au dus aproape spre heavy. Vocea alterneaza si ea intre stilul vechi si vocea "curata", la un pas de viking sau folk fara a fi totusi nici una, nici alta. Productia, spre deosebire de Belus, mi-a parut mai primara, mai simplista, mai putin prelucrata. In afara celor doua piese ambientale, un intro de un minut si piesa finala, de aproape sase, ca structura ne intoarcem in timp la Hvis sau Filosofem : piese de peste sapte minute (cu o singura exceptie, Enhver til Sitt, care depaseste cu putin sase), cu acea monotonie studiata, repetitiva, care constituia trademark-ul proiectului din start. Interesant e ca, spre deosebire de multe alte trupe de gen, Burzum si-a pastrat elementele definitorii si a incercat si de aceasta data sa aduca ceva nou, fara sa se repete sau sa se autopastiseze. 

Daca prima piesa, un intro atmosferic, e pasabila, a doua piesa, Jeg Faller/I Am Falling, e pana acum preferata mea. Melodica, hipnotica, foarte catchy, alternand vocea black cu cea "folk" (in lipsa altui termen), m-a prins de la inceput si o ascult cel mai des. Vallen poate fi vazuta ca o continuare mai rapida, mai primitiva, poate prea monotona la un punct, in timp ce Vanvidd, a patra piesa, e o intoarcere la Dem Som Engang Var, cu momente de Hvis..., poate cea mai black metal compozitie de pe Fallen. Raw black metal. Interesanta ca o revenire a vechiului Burzum, mai ales ca voce si riff principal. Enhver til Sitt se incadreaza in aceleasi coordonate, fara a straluci insa prin nimic, iar penultima piesa, Budstikken, este o surpriza. Cu un tempo rapid, old school, repetandu-se ciclic, cu o durata de peste 10 minute, s-ar incadra fara probleme in categoria "spell" la care Varg revenea cu insistenta in interviurile de pe vremuri. Finalul este straniu. Til Hel og tilbake igjen are pasaje in care devine o piesa unplugged, foarte melodica, nostalgica, alternand cu portiune de percutie rece, voce soptita si elemente practic traditionale nipone. O ciudatenie ambientala care ar putea anunta niste schimbari interesante de stil pe viitorul album. 

Au trecut totusi destui ani, si poate ca nu as fi fost la fel de interesat de album, dupa prima auditie, daca n-ar fi scris Burzum pe coperta. Fallen nu a fost genul de album care sa ma prinda din start, asa cum s-a intamplat, in urma cu prea multi ani, cu Filosofem sau Det Som..., ulterior cu Daudi Baldrs. Am avut nevoie de mai multe ascultari pana sa incep sa il gust si sa il apreciez, acum presupun ca va fi rulat destul de des. Nu la fel de mult ca cele vechi, dar cam la egalitate cu Belus. Nu are furia inceputurilor, nu mai gasesti acel black metal primitiv, fara ca prin asta sa nu fie Burzum. Este diferit in sens bun, desi nu stiu in ce masura ar putea fi apreciat de cineva care nu a ascultat Burzum in trecut.


18 May 2011

Underwood Universal Portable (1947)

14 comments
Cred ca mi-am dorit o masina de scris inca din copilarie, desi astazi nu as putea spune unde si cand am vazut prima la lucru. Dar mi-am dorit-o, asa cum in loc de casetofon rusesc as fi vrut un pick-up si placi. Malitiosii ar spune ca eram pasionat de vintage inainte sa apara moda. In felul meu un avangardist infantil.



Nu mi-am luat o masina de scris nici in anii de scoala, nici in 1999-2000 cand in Centrul Vechi anticariatele disparute astazi gemeau de masini de scris, la preturi decente, bine pastrate, toate modelele si marcile pe care le mai admir acum doar online, pe Okazii sau Ebay. Am preferat atunci sa dau banii pe altele, mai putin importante sau uitate astazi. Unul dintre numeroasele regrete. Mai ales amintirea unei masini de scris vazute in vitrina unui magazinas de pe Covaci, undeva prin vara lui '99 (posibil). Era o masina de scris portabila, mecanica, de un rosu visiniu suprinzator de intens armonizat perfect cu carul si laturile mate, lucioasa, parea foarte bine pastrata, folosita de cineva care o vazuse mai importanta decat o simpla unealta. Se poate sa fi fost o Optima, poate o Erika, greu de spus dupa atata timp, desi n-am uitat linia generala si cromatica. Si acum imi pare rau ca n-am aflat macar cat costa, sau daca era de vanzare. 

De-a lungul anilor aveam sa vad la lucru un Olivetti Lettera 32 (pana acum cea mai buna si fiabila masina de scris "intalnita"). M-am jucat cu un Robotron (nu as recomanda) si am admirat o Erika si o Smith-Corona. M-am amuzat cu un tanc de masina ruseasca (parca) pentru clapele careia aveai nevoie de forta si dorinta de a reusi sa scrii ceva. Mi-am luat prima masina mecanica de scris (dupa ce primisem una electrica, un Sharp A 4000 in stare foarte buna) abia de curand, dupa 30 de ani. Un Underwood Universal Portable, produs conform numarului de serie in 1947. Multumesc, Mrg

Un pic de istorie

Primele masini de scris portabile purtand marca Underwood apar, din cate am aflat, undeva prin 1919/1920, dupa ce compania se bucurase deja de succes cu masini de scris mari, de birou, foarte fiabile, cel mai de succes model fiind No 5. Dupa seriile cu trei randuri de clape apar cele mai noi, cu patru randuri (din 1926), unele finisate pentru a imita lemnul, cu rolele panglicii neacoperite, pastrand ca aspect foarte mult din vechile modele, dar la dimensiuni mai reduse si folosind mai putin metal. De la jumatatea anilor '30 pana spre 1950 apare o gama interesanta de portabile, inclusiv  Universal, pentru ca anii '50 sa aduca o clara influenta italiana (de altfel in 1963 se realizeaza si fuziunea cu mult mai puternicii Olivetti). Masini in culori vii, compacte, chiar mai usoare, imitand modele de succes la Olivetti L22 si L32 sau elvetienele Hermes. Leader sau Ace sunt cele mai bune exemple de gen. In anii '60 si pana in '80, dupa fuziune, majoritatea masinilor produse vor purta marca Olivetti-Underwood sau Underwood-Olivetti, fiind facute in Italia sau, mai rar, in Spania. Modele frumoase, bine facute, dar pasionatii le reprosau o anumita, sa-i spunem, frivolitate, departe de masivitatea stilului original Underwood. 

Impresii

Este prima data cand am avut ocazia sa ma joc dupa pofta inimii cu o masina de scris. Ideea de portabilitate trebuie sa fi fost diferita atunci, are cu totul peste patru kilograme, daca nu trece usor de cinci. Foarte bine intretinuta, unsa cu grija acum nu prea mult timp, functioneaza perfect dupa ce te obisnuiesti. A venit si cu o panglica bicolora, negru-rosu (Pelikan), am intr-o cutie si o panglica neagra noua, dar deocamdata ne descurcam foarte bine cu ce avem. Negru mat, rugos, fara luciul pe care il aveau o Erika sau Remington in anii interbelici, iti da impresia ca e facuta din fonta. Carul se misca usor, iar sunetul de clopotel care te anunta ca te apropii de capatul randului - indescriptibil. In partea dreapta are selector de culori cu trei pozitii (negru, middle, rosu) si un selector Touch, pentru a regla forta cu care litera loveste hartia. Sincer sa fiu n-am vazut prea mare diferenta intre nivelul 1 si nivelul 5, poate cu o panglica noua. E adevarat ca pe nivelul maxim pe spatele hartiei se imprima literele in relief, ca un Braille rasturnat. Mult mai silentioasa decat ma asteptam, departe de acel tacanit de mitraliera miniaturiala pe care l-am auzit la alte modele, iti cere un timp de acomodare. Obisnuit cu tastele, claviatura iti pare rigida si neinduplecata in primele zile, pana cand ii prinzi ritmul si incepi sa-i intelegi muzicalitatea. Apoi e chestiune de timp si inspiratie. Singurele probleme raman consumabilele (unde mai gasesti azi panglici) si o eventuala reparatie (Doamne fereste). 

Cateva caracteristici interesante:

- spre deosebire de alte modele, rolele panglicii nu se invart automat, pe masura ce scrii, ruland banda. Din cand in cand, dupa pofta inimii, o misti tu cu un mic tumburus aflat in partea laterala dreapta, jos. Mi-a luat ceva timp pana sa descopar ce este si la ce foloseste.  

- LE : spuneam ca nu poti seta marginile foii. Poti. Lipsa de experienta mi-a jucat festa, desi nici un manual nu ar fi fost rau. Deasupra tamburului, sub un capac pe care il credeam decorativ, ai o rigla gradata pe care selectezi marginile pana la care sa se miste carul.  

- din cand in cand, fara avertisment, lasa un spatiu suplimentar fara sa apesti pe Space. Am inteles ca e o problema mecanica destul de des intalnita, nu prea grava, dar nici nu am stiinta necesara pentru reparatii. Merge bine si asa. 


Daca as avea timpul, spatiul si finantele necesare, as extinde colectia cu un Olivetti (sper la un L 32, desi nici 22 nu este rau), un IBM Selectric 3 (singura masina electrica pe care o vreau), un Baby-Hermes si, eventual, ceva de la Adler. Nu neaparat modele rare, cat bine intretinute, functionale - macar fara probleme majore - si frumoase. Si cunoscandu-ma ar fi doar primul pas. Sa vad pe unde le pun.

Foto Underwood No 5 : http://mrtypewriter.tripod.com

11 May 2011

Samuel Gawith Chocolate Flake

2 comments
Tutun : burley, virginia, latakia
Aspect tutun : flake
Aroma : tutun natural, cacao/ciocolata
Tarie : medie
WAF : mediu
Prezentare : cutie 50 grame

Chocolate Flake de la Samuel Gawith a fost de la prima experienta un tutun interesant si contradictoriu - latakie cu ciocolata ? Parea genul de combinatie de evitat, o struto-camila de aromatic si englezesc, numai ca aici rezultatul este surprinzator. In sens bun. Flake-urile taiate neregulat, in stilul clasic pentru Samuel Gawith, sunt destul de umede si elastice (as recomanda o aerisire inainte de fumare), de un cafeniu inchis, cu fire aurii. Aroma este in principal de cacao/ciocolata - mi-e greu sa aleg intre cele doua - impletita cu mirosul de tutun bun, bine prelucrat, natural, mai mult a virginie decat a latakie. Apetisant si ispititor. 

Amestecand burley de calitate (imi place burley-ul, de regula mixturile care il contin ma surprind de fiecare data) cu virginie si destul de putina latakie, cat sa ii dea un pic de personalitate fara a domina amestecul, un flake este suficient pentru o fumata decenta ca durata. Se aprinde mai greu, poate si din cauza casing-ului, dar odata pornit arde monoton si constant pana spre sfarsit, fara sa necesite prea multe reaprinderi. Gustul ? Tutun natural, dens, peste suprapunandu-se gustul dulce si puternic de ciocolata cu multa cacao. Spre jumatatea pipei burley-ul incepe sa se simta mai puternic decat virginia, ciocolata devine putin mai amaruie si face cativa pasi spre fundal, in tot acest timp latakia ramanand o prezenta discreta, un adaos interesant. Principala caracteristica a fumului : cremos. Dulce, puternic, dens, cu destula nicotina pentru o fumata relaxata. Nimic dintr-un aromatic neinspirat, asa cum m-am gandit prima oara la citirea cuvantului "chocolate".

Un tutun care mi-a placut de fiecare data, desi nu l-as fuma in fiecare zi. Recomandat daca vrei sa fumezi flake-uri care sa aiba chiar gust de ciocolata, dar si de tutunuri bune. 

Foto : humidor.ro

10 May 2011

Cand iti reorganizezi biblioteca...

5 comments
...mai ales dupa foarte mult timp, iti dai seama de trei lucruri esentiale.

1. Daca nu ai un mediu securizat, aseptic, filtru de aer si o armata de spiridusi inarmati cu carpe si muncind 24 din 24, batalia impotriva prafului este deja pierduta. Oricat de des as face curatenie (fara sa intru pe taramul obsesiv-compulsiv) e imposibil sa nu gasesc cel putin cateva rafturi colbuite dincolo de intelegere. Parca Ioana Parvulescu se plangea intr-un articol de aceeasi problema. Sunt semne de epidemie. 

2. Sunt foarte multe carti pe care chiar nu mai tin minte cand si mai ales de ce le-am luat. Altele, pe care le credeam pierdute, au reaparut din spatele altora. Altele par sa se miscat singure noaptea, pentru ca nu le mai gasesc nici macar in biblioteca unde credeam ca sunt. Oricum, la fiecare "reamenajare" cel putin 10 la suta din total devin candidate pentru despartire. Desi e interesant sa imi amintesc, dupa titluri, ce subiecte si autori m-au pasionat, am abandonat si mutat pe rafturile din spate sau cele de sus. Si nici nu mai am o harta mentala a bibliotecii, asa cum aveam in trecut. 

3. Am inceput sa refac tot catalogul, carte cu carte, de data aceasta in Tellico. Vechiul excel nu mai era de ceva vreme la zi. Initial eram pedant, rasfoiam pagina cu pagina, treceam numar de pagini, isbn, stare, tipografie, traducator, dimensiuni, comentarii, coperta, etc. De la intrarea 300 in sus, doar esentialul - editura, autor, colectie, an, eventual (in unele cazuri) traducator. Copertile... mai incolo. Nu stiu ce va fi de la 500 in sus. Peste mie nu imi imaginez, abia am terminat sase rafturi. 

Incep sa cred ca am prea mult timp liber. Pe care trebuie sa-l ocup. 

9 May 2011

Jean-Louis Fournier - Unde mergem, tati?

1 comments
Mathieu si Thomas, creaturi ale lui Dumnezeu, ca atare ar trebui sa fi fost perfecti. Nu vor conduce niciodata o masina, nu vor citi niciodata o carte, nu reusesc sa se imbrace singuri, nu vorbesc de fapt, nu cred in Iisus si Mos Craciun, nu inteleg curgerea timpului, nu picteaza, un asculta opera, nu au un regizor preferat, nu au prieteni, nu se stie daca si ce viseaza, nu vor iubi, nu vor fi sefi de promotie la facultate si nici macar restantieri, nu vor avea niciodata o sotie si copii, nu vor scapa niciodata de corsetele ortopedice din crom si piele. Sunt momente in care pentru tata este ireal ca ei exista macar. Mathieu si Thomas vor fi mereu diformi, hirsuti, fragili, cu pielea vinetie, vazand prost, auzind si mai prost, vorbind chiar mai prost, salivand, pierduti intr-o lume a lor in care nimeni nu poate intra. In definitiv, cei doi nu sunt un Oskar Matzerath la dublu. 

Memoria te-ar trimite, ca o reminiscenta a anilor de scoala, la cele "doua jucarii stricate". Doi copii cu contururi neclare, deformate, asa cum ii vede si Fournier. Dar si ca vrabiutele mele, scrie tatal in acest jurnal de tata a doi copii cu handicap grav, sau doi spiridusi cu limba lor comuna si necunoscuta lui. Doi copii cu capul "umplut cu paie". Il iubesc pe Snoopy, cartofii prajiti, le place sa mearga cu masina sau sa asculte muzica. Au dreptul, legal, sa voteze. Thomas prefera sa ii vorbeasca mainii sale decat tatalui. Jean-Louis Fournier, scriitor care candva isi dorise cat mai multi copii, a tras de doua ori lozul necastigator la loterie. Doi copii, doi ani diferenta intre ei, cu handicap fizic si psihic grav. Nimic de facut decat sa incerci sa traiesti asa. 

Succesiune de fotograme textuale, impresioniste, intr-un stil care imbina dragostea manifesta si autoironia frapanta, "Unde mergem, tati?" este memorialul unei supravietuiri. Selectand aparent haotic anumite scene si momente, Fournier evita capcana unei lungi si melodramatice confesiuni, intesata cu sfaturi despre lume si viata sau meditatii puerile despre destin si suferinta. Sunt destule cartile, articolele, peliculele de gen. Spun prea putin, intelegi si mai putin inca. Deruland filmul vietii alaturi de Mathieu si Thomas, greu de iubit si inca mai greu de priceput, scriitorul marcat de obsesia ca "si-a ratat copiii" reuseste sa gaseasca solutia de a rezista vietii alaturi de doi copii altfel - umorul. Umorul adesea disperat care ascunde lacrimile, umorul care il face sa construiasca situatii socante pentru ceilalti - cum ar fi sa-i inchida pe cei doi, cand le va creste barba, cu un brici in baie, apoi sa vina cu un mop sa curete totul ? - umorul care ii face pe multi dintre cei care ii cunosc situatia sa il priveasca, cel putin in primele clipe, ca pe un monstru. Cu siguranta ca nu este o abordare pe gustul celorlalti, si nu te surprinde, dupa ce termini cartea, ca mama copiilor a simtit nevoia sa dea o replica, sub forma de blog.  

Umor negru ? Sarcasm ? Disperare ? O metoda de supravietuire. Razi in fata ororii. Cum spune si autorul, cat de fals ar trebui sa fie un tata cu un copil handicapat: mereu grav, cel mult zambind trist, cu privirea incarcata de suferinta, putin neatent la ceea ce se intampla in jurul sau din cauza infinitei drame interioare. O poza. Un rol pe care ceilalti il asteapta de la tine in fiecare secunda. Ar trebui sa il joci cu acribia, pasiunea si tensiunea unui actor consacrat, care nu isi permite ezitari. Abia cand ramai alaturi de Mathieu si Thomas poti sa iti scoti masca si sa ii privesti asa cum esti de fapt. Pe Mathieu adancit in lectura unei carti, pe care o tine invers. Thomas desenandu-si una dintre compozitiile multicolore, abstracte. Doi copii cocarjati si urati, scotand sunete dintr-o limba de spiridusi, dar carora totusi tatal le spune foarte des vrabiutele mele. "Unde mergem, tati?" este si o poveste de iubire. Cu atat mai mult cu cat Mathieu si Thomas nu pot la randul lor sa iubeasca. 

O alta abordare a unei drame ce se repeta in mii de familii, povestea celor doi spiridusi cu capetele plini de paie i-a adus lui Fournier un premiu Femina in 2008. In fata enigmei un tata a gasit cheia. Una dintre cele mai frumoase, amuzante si dureroase carti citite in ultima vreme. 

5 May 2011

Solani Aged Burley Flake - Blend 656

8 comments
Tutun : burley
Aspect tutun : flake
Aroma : tutun natural, ciocolata
Tarie : ridicata
WAF : mediu
Prezentare : cutie 50 grame


Am inceput sa inteleg destul de tarziu burley-ul, dupa ce trecusem prin latakii (dupa inevitabila si remanenta perioada de aromatice) si descoperisem cu o fascinatie pe care nu o pot intelege decat alti fumatori flake-urile de virginie, eventual cu un pic de perique. Sau fara. Primul sortiment cu o doza serioada de burley a fost Peterson University Flake, iar acel gust de nuca, cu personalitatea sa, completand inspirat dulceata usor intepatoare a virginiilor, m-a atras de la primele fumate. Si de fiecare data cand descopeream pe o cutie cuvantul "burley" aparea emotia anticiparii. 

Solani Aged Burley Flake, un amestec bine gandit din trei feluri de burley - Kentucky, Malawi, Brazilia - este mai mult decat un tutun "didactic", o mixtura care sa te invete sa gusti un burley prelucrat cu grija. Este mixtura perfecta pentru cei care vor doar burley, nimic altceva, burley sub forma flake-urile elegante, amestec de cafeniu inchis si punctisoare aurii, prezentate in cutie de 50 de grame si mirosind delicios a ciocolata amaruie. In ciuda primei impresii, aroma este obtinuta prin fermentarea naturala a tutunului si nu prin adaugarea de casing-uri. Recomand o usoara aerisire, lamele de tutun sunt destul de umede initial. L-am fumat si pliat, si rupt in bucatele (mai ales cand incepe sa se usuce) si cred ca prima varianta este cea mai potrivita pentru ca Solani Aged Burley Flake sa isi dezvolte cu adevarat gustul. 

Pus in pipa se aprinde relativ usor pentru un flake, si ofera o fumata de cursa lunga, fara probleme de condens sau intepaturi de limba (fumat fara filtru, in briar). Gustul... Este (pana acum) cel mai intens si mai bine prelucrat burley pe care l-am incercat. Un fum dens, alb, rece (daca nu il fortezi nebuneste), gustul de nuca, eteric, cu o puternica nota de ciocolata amaruie care se mentine pana spre jumatatea bolului, cand devine mai greu, mai tare, lasand densitatea tutunului sa se joace in voie. Pe toata durata fumatei este un tutun natural, bine prelucrat, bine ales, o mixtura care ar putea fi prezentata ca exemplu de manual. La final ramane scrum cenusiu-inchis, fin. Mirosul in camera ar putea fi tolerat de un nefumator, datorita accentelor dulci, dar nu excesiv. Incarcatura de vitamina N relativ ridicata, mai ales ca in ultima vreme m-am rasfatat cu aromatice destul de usoare, cu mult cavendish si virginii blonde. 

Solani Aged Burley Flake este unul dintre cele mai bune tutunuri descoperite in ultima perioada (destul de saraca in experimente nicotinice) si a intrat deja in topul preferintelor. Poate ca un incepator nu l-ar intelege/accepta/degusta, un burley fara companioni fiind prea mult, mai ales ca nu este tocmai un tabac usor, de vara, de zi cu zi. Genul de flake pe care il pastrezi pentru momentele de solitudine si meditatie, ori pentru o intalnire cu un alt pipar (ori mai multi). Numai astfel se devoaleaza din plin aroma bine lucrata, taria ingenios temperata, evolutia gustului. Recomand. 

Foto : Humidor.ro
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...