Robert Z'Dar (1950 - 2015)

Robert Z'Dar a murit luni, 30 martie 2015. Vechi probleme cardiace. 64 de ani. Nu cred că există vreun pasionat de filme horror și în special de B-movies care să nu îl fi putut recunoaște în cel mult cinci secunde, chiar dacă, așa cum se întâmplă mai mereu, erau destui care nu aveau idee cum îl cheamă. Peste 60 de roluri, e adevărat că majoritatea pentru pelicule ce nu ar atrage vreodată un rafinat cinefil, dar distractive și uneori chiar de revăzut. Fără să fi existat vreo informație în acest sens nu pot să nu mă întreb ce ar fi fost dacă, spre exemplu, Bruce Campbell l-ar fi cooptat pentru viitorul său proiect. Doar nu era prima lor colaborare. Cine știe...

Pentru mine rămâne Matthew Cordell din Maniac Cop (deși nici continuările nu sunt de evitat, chiar dimpotrivă). Și îmi dau seama că am văzut și alte câteva dintre filmele sale, nu puține. RIP. 

 

Evil Dead (1981)

Apărut în Revista de Suspans nr 2 cu titlul Demoniada

Îmi voi aduce întotdeauna aminte de prima oară când am văzut filmul lui Raimi. Casetă originală, dar dublată în germană, aşa că am pierdut destul de mult din poveste. Cinci tineri rămân peste noapte într-o cabană pierdută în pădure. Nu foarte original. Din întâmplare sau nu, găsesc în pivniţa casei un manuscris vechi, probabil legat în piele de om, şi înregistrarea pe bandă a unor vechi ritualuri sumeriene. Ritualuri care trezesc la viaţă misterioşi demoni pseudo-sumerieni, ce îi posedă rând pe rând pe cei cinci, metamorfozându-i în creaturi sinistre şi malefice. Dacă nu eşti deja posedat, vei fi. Dacă eşti urmărit de un demon, vei fi probabil sfârtecat. Şi apoi te transformi şi tu în demon. Nu poţi părăsi cabana, pentru că, afară, acea forţă demonică poate controla pădurea. Nu poţi fugi, pentru că singurul pod a fost distrus. Singura ta şansă este să rezişti până dimineaţă. Paradoxal, cel care va rezista este personajul lui Bruce Campbell, deşi la început părea primul candidat la statutul nu prea dorit de victimă devorată. Şi fără happy-end, dar cu posibilitatea unei continuări, ceea ce s-a şi întâmplat. Creaturi dezmembrate, sânge, mult sânge, personaje transformându-se în monştri supurând de lichide şi cleiuri inimaginabile, urlete, incantaţii, senzaţia de claustrofobie şi damnare. Eram în egală măsură fascinat şi terifiat. Evil Dead a fost pentru mult timp capodopera absolută în topul personal când vine vorba de horror clasic, mult peste alte titluri de referinţă, în bună măsură pentru că dincolo de stângăcii sau erori, avea atmosferă, construia o poveste dementă şi totuşi credibilă, te făcea să te temi. Mi-era frică. L-am revăzut periodic, şi senzaţia este de fiecare dată aceeaşi. Iar povestea din spatele filmului este poate la fel de interesantă.

În spatele camerei cu Raimi şi Campbell

Oricine în afară de Sam Raimi ar fi renunţat la Evil Dead/ Book of the Dead. Poate că un regizor deja consacrat nici nu ar fi început ceea ce părea un proiect între idilic şi nebunesc. Nici nu era primul său film. Împreună cu fratele său, Ted Raimi, şi adesea în colaborare cu Bruce Campbell, eroul viitoarei trilogii Evil Dead şi un nume emblematic atunci când vine vorba de pelicule de serie B, Sam Raimi regizase mai multe filme, majoritatea pelicule pe 8 mm, producţii independente ce s-au bucurat de relativ succes. Erau filme cu buget aproape inexistent, în care actorii îi erau şi prieteni, de regulă neplătiţi, decorurile erau improvizate, costumele erau găsite la magazinele de vechituri. Iar greşelile inerente deveneau libertăţi creative. Dar acum era vorba de o producţie „profesionistă”, un lung-metraj care ar fi trebuit să rivalizeze cu alte titluri de referinţă pentru horror, precum Omen, Texas Chainsaw Massacre sau Exorcistul, amestec de Lovecraft, mitul casei bântuite, demoni şi foarte mult sânge. În ciuda entuziasmului aproape fanatic al celor doi fraţi Raimi, secondaţi de Campbell, avea să dureze un an şi jumătate până când Evil Dead a fost gata. 

Cam 12 săptămâni pentru filmările efective, restul pentru post-producţie şi mai ales pentru strângerea de bani. Perioadă în care producătorul – regizor – scenarist a rămas adesea fără fonduri, actorii şi asistenţii au venit şi au plecat, cei mai încăpăţânaţi sau suficient de curajoşi au trecut nu doar prin perioade de austeritate financiară maximală, dar şi prin accidentări cât se poate de reale. Campbell ajunsese chiar să ipotecheze una dintre puţinele proprietăţi ale familiei. Şi totuşi, după o perioadă cumplit de lungă, filmul a fost terminat şi lansat. Chiar dacă nu a fost un succes colosal de casă, gata să îi ofere lui Raimi comoditatea financiară şi gloria îndelung visată, avea să devină rapid un adevărat cult-movie şi unul dintre titlurile de referinţă ale genului. Nu în mică măsură datorită lui Stephen King, care a văzut filmul şi a fost încântat de el, cea mai bună recomandare pentru un film de gen. Un fel de „Regele Recomandă”. Raimi şi Campbell reuşiseră. Era un horror intens, crud, şocant, sângeros şi, mai ales, neobişnuit.

După cum povesteşte Bruce Campbell în autobiografia sa If Chins Could Kill. Confessions of a B Movie Actor (poate cea mai bună sursă de bucătărie internă a filmului) turnarea filmului a devenit repede o aventură cu accente de supravieţuire. Bugetul a fost strâns de la investitori, prieteni, cunoscuţi, prieteni ai unor prieteni, împrumuturi, ipoteci, şi oricum se va dovedi insuficient, echipa rămânând fără bani pe la jumătatea peliculei. Raimi nu avea un canal de distribuţie, nu avea actori profesionişti, nu avea specialişti în efecte speciale, nu ştia prea bine ce camere să folosească. Multe dintre trucurile de cameră – unele impresionante pentru o producţie cu buget restrâns – au fost realizate prin improvizaţii inspirate, ataşând camera de bucăţi de lemn, scripeţi, maşina lui Raimi, pentru că ar fi costat prea mult să închiriezi echipamentele standard pentru industrie. Printre ele s-au numărat Vas-o-Cam-ul, unde camera se mişca pe o masă improvizată, unsă generos cu vaselină; Shaky-Cam, aici camera fiind prinsă de o bucată zdravănă de cameră, pe care operatorul o ridica şi începea alergarea; scenele cu demonii levitând erau realizate cu Ellie-Vator-ul, un fel de balansoar care îl suspenda practic pe nefericitul actor în aer cât era nevoie; iar geamurile se spărgeau cu Ram-O-Cam-ul, un teu din lemn, care lovea fereastra înaintea camerei. Un buget restrâns poate scoate la iveală inventatorul din fiecare cineast.

Cabana aleasă pentru film, decrepită şi sinistră fără prea mari modificări, distrusă ulterior într-un incendiu misterios, a trebuit renovată integral din fondurile echipei, şi  oferea oricum condiţii mizerabile, mai ales iarna. A devenit ulterior un loc mitic pentru fanii filmului, mai ales că echipa îngropase la final o mică lădiţă, un soi de capsulă a timpului, în amintirea Evil Dead. Conţinea un cartuş tras, o „monstră” de sânge fals şi o prezentare sumară a filmului. Se pare că ar fi fost găsită mai târziu de câţiva fani care au împins pasiunea mult prea departe.  Lentilele de contact Scolero purtate de actori erau mari, grosolane, făcute din sticlă, aproape că nu vedeai prin ele şi ar fi trebuit scoase după cel mult 15 minute. Ceea ce nu se întâmpla aproape niciodată, iar durerile erau cumplite. Protezele pentru costumele demonilor, făcute în principal din ipsos, reuşeau adesea nu doar să irite pielea actorilor, dar şi să smulgă în mare măsură orice urmă de păr. Depilare marca Evil Dead. Sângele era un amestec de sirop Karo şi colorant alimentar, iar când se usca devenea o adevărată armură, aproape imposibil de îndepărtat altfel decât cu apă fierbinte, ceea ce nu exista în cabană. Responsabil pentru machiajele poate primitive, poate stângace, dar eficiente şi mai ales ieftine, era un anume Tom Sullivan, şi ceea ce a făcut cu puţinul aflat la dispoziţie este şi astăzi de admirat.

În timpul castingului rolul era prezentat la maniera „te transformăm într-un monstru, te acoperim cu un machiaj scârbos, eşti posedată de un demon, îţi ataci iubitul şi el îţi taie capul”. Suna promiţător. Se mergea mult pe improvizaţie, scenariul era vag, replicile la relativa inspiraţie, şi privind cu onestitate jocul celor cinci este rigid, stângaci şi pe alocuri ridicol. Din fericire, povestea nu cerea performanţe artistice deosebite, erau necesare doar victime. Fiecare actor avea să fie plătit cu suma fabuloasă de 100 de dolari pe săptămână. Şi atât. Oricum, exceptându-l pe Bruce Campbell, ceilalţi au mai jucat foarte rar sau deloc, retrăgându-se din show-business. Iar Campbell, oricât şi-ar dori astăzi, nu va scăpa niciodată de eticheta „Ash din seria Evil Dead”. În ultimele zile de filmări, în plină iarnă şi fără suficienţi bani pentru a-şi plăti cazarea, întreaga echipă rămasă a ales să se mute în ulterior celebra cabană. Pentru încălzire – mobila de care nu mai era nevoie. Pentru cheltuieli – multe speranţe, dublate de răbdare. Filmările au fost relativ încheiate pe 23 ianuarie 1980. Va mai dura mult, iar o bună parte din film va fi turnată de fapt ulterior, până când Evil Dead a apărut pe ecrane.

Revăzut astăzi, Evil Dead nu pierde absolut nimic din farmecul original, mai ales dacă încerci să nu îl asociezi cu cele două continuări, cu bugete ceva mai generoase, Evil Dead 2 şi Army of Darkness. A doua este poate cea mai bună parte a seriei, cu efecte speciale reuşite, convingătoare, o poveste mai bine închegată, personaje mai clar conturate şi un Ash mult mai apropiat de imaginea super-eroului combinat cu playboy. A treia însă e un soi de comedie horror, destul de dezamăgitoare în ansamblu, deşi schimbarea pe care o aduce în istoricul seriei a fost interesantă, şi poate reuşea în alte condiţii să fie mai mult. Ar fi fost interesantă şi o a patra parte. Prima, Evil Dead, filmul original, are destule defecte şi stângăcii, rezultatul dual al lipsei de bani şi experienţă, dar în mare măsură a fost pentru horror ceea ce a reprezentat filmul lui Romero din 1968, Night of the Living Dead. O reluare a unei teme deja clasicizate – ideea tinerilor captivi într-o casă bântuită pare inepuizabilă în producţiile de gen – s-a făcut într-o manieră violentă, cu vagi accente de umor negru, sângeroasă până la canibalizarea sensibilităţii privitorului, inspirată şi crudă, şocantă şi tensionată. Poate personajele nu sunt memorabile, poate se mai putea lucra la efecte, poate… Dar în ciuda tuturor neajunsurilor atmosfera şi felul în care este spusă povestea demonstrează că Raimi a găsit soluţia câştigătoare la primul său lung metraj de gen. O revitalizare. Şi o recomandare.

Sursa foto: deadites.net, http://www.screened.com

Pumpkinhead (1988)

Apărut în Revista de Suspans numărul 1

Pumpkinhead a fost unul din acele horror-uri văzute la începutul anilor 90 pe o casetă video la multe generaţii de original, în culori şterse, eventual dublată ezitant şi bâlbâit. Pasionaţii genului care au prins incredibila explozie a centrelor de închirieri, apărute la fiecare scară de bloc, îşi amintesc probabil cataloagele pe foi A4, în general scrise de mână în casete trasate cu rigla, având în partea dreaptă „genul” filmului, scris cu roşu. Sau negru. Găseai la „filme de groază” zeci sau chiar sute de titluri, de la cele de referinţă ca Omen, Exorcistul sau seria zombie a lui Romero la Coşmar pe Elm Street, Chucky, Return of the Living Dead 1 şi eventual 2, Vineri 13 cu nenumăratele continuări, Hellraiser, Poltergeist etc. Completate de nenumărate alte pelicule modeste, cel mult de categorie B, care nu făceau decât să reia până la saturaţie teme şi subiecte deja clasicizate. Dar şi titluri foarte bune, din păcate prea puţin cunoscute şi subevaluate. Unul dintre acestea a fost Pumpkinhead, regizat în 1988 de Stan Winston. Şi aşa cum s-a întâmplat cu majoritatea horror-urilor optzeciste, şi acesta a avut câteva continuări, trei la număr, din păcate mult mai slabe decât originalul. Din riscurile francizării unui horror clasic, devenit eventual cult-movie. Mai ales că prima parte îl are în distribuţie pe Lance Henriksen, categoric cea mai bună alegere pe care o putuse face Winston, un Lance Henriksen terifiant şi convingător. În bună măsură datorită lui, Pumpkinhead nu a fost doar un alt slasher, destinat uitării.

Cine are nevoie de Pumpkinhead?

Debutul regizoral al lui Stan Winston, mult mai cunoscut ca unul dintre maeştrii contemporani ai efectelor speciale – a colaborat cu Tim Burton, John Carpenter şi Steven Spielberg, pentru a-i numi doar pe cei mai cunoscuţi – a reuşit să reia şi să modifice inspirat străvechiul mit al Golem-ului, transplantându-l şi adaptându-l imaginarului unui mic orăşel pierdut undeva în America, genul de localitate provincială suspendată în timp şi privindu-i pe străini, pe cei de la oraş, ca pe un potenţial pericol, un dezechilibru în monotonia cotidiană. Locul unde lucrurile nu se schimbă preţ de zeci de ani, unde magia şi superstiţia sunt mult mai puternice şi influente decât tehnologia şi fascinaţia televiziunii, unde tradiţia va fi mereu mai importantă decât orice lege nouă venită de la oraş, unde civilizaţia locală are alte reguli. Şi mai ales unul din acele locuri ce ascunde un secret pe care doar cei mai bătrâni îl cunosc, iar cei mai tineri ştiu vag şi totuşi prea mult despre ce este vorba. Aici este vorba de Pumpkinhead, nume care te trimite la imaginea unei creaturi în stil Halloween, eventual cu un dovleac în loc de ţeastă, poate jovial, poate răutăcios, dar câtuşi de puţin periculos. Ce e într-un nume… Păcat că filmul nu s-a bucurat de mai mult succes, pentru că ar fi putut lansa în imaginarul colectiv un alt monstru cinematografic de calibrul lui Freddy Krueger, Jason Vorhees sau, de ce nu, Chucky.

Pumpkinhead este un demon. Un demon care poate fi chemat de cel care a fost nedreptăţit, de cel care vrea să se răzbune, şi căruia i se va face astfel dreptate dacă este pregătit să plătească preţul. O creatură ce nu mai poate fi oprită de nimeni şi de nimic atunci când este trezită şi se va opri doar atunci când şi-a terminat sarcina. Singurul care ar putea să i se împotrivească este chiar cel care a chemat-o, dar oare va avea curajul să o facă? Ed Harley (Lance Henriksen) are un mic magazin la marginea oraşului. Unicul său prieten şi cea mai importantă fiinţă din viaţa sa este băieţelul său. O relaţie idilică şi perfectă. Până în ziua când Ed îşi găseşte fiul mort, ucis într-un stupid accident de motocicletă de un grup de adolescenţi veniţi într-o scurtă vacanţă. Când cei vinovaţi reuşesc să scape, Ed nu vrea decât să îşi aducă înapoi copilul. Nu are banii şi influenţa pentru a se lupta cu cei „de la oraş”. Nu crede în justiţia făcută după regulile lor. Şi când ajunge la strania vrăjitoare a locului, combinaţie de preoteasă voodoo şi harpie decrepită din imaginarul magic est-european, Ed vrea doar ca fiul său să se întoarcă la viaţă. Şi dacă acest lucru este imposibil, pentru că nimeni şi nimic nu poate aduce viaţă, atunci vrea ca cei vinovaţi să plătească. Oricât de mare ar fi preţul. Chiar dacă asta va însemna să îl aducă la viaţă pe Pumpkinhead.

Un Golem extraterestru

Creatura este categoric o reinterpretare a mitului iudaic al Golem-ului şi ar fi interesant de ştiut dacă s-a pornit de la vreuna dintre legendele talmudice, adaptările literare târzii sau, dimpotrivă, de la capodopera din 1920 a lui Paul Wegener, adaptare inspirată şi inteligentă a romanului semnat de Gustav Meyrink. Şi aici fiinţa trebuie trezită atunci când cel slab a fost nedreptăţit,  dar în versiunea lui Winston monstrul nu apără, ci poate doar răzbuna. Dacă Golem-ul „original” care apăra ghetoul avea o justificare morală, Pumpkinhead este prin excelenţă o creatură demonică, malefică. Poate doar să ucidă, dacă cel care l-a chemat este pregătit să plătească preţul. Nu este creat din pământ, ci Ed Harley dezgroapă dintr-un vechi şi uitat cimitir un hoit, pe care îl aduce vrăjitoarei, care îl readuce sub adevărata formă în cadrul unui ritual, folosind sângele tatălui şi pe cel al fiului. Sângele nu este doar viaţă, ci va face şi legătura telepatică dintre noul „golem” şi cel care l-a chemat, pentru ca Ed să vadă pas cu pas când cei vinovaţi sunt pedepsiţi. Creatura nu respectă nici un fel de reguli, este aproape indestructibilă, iar Winston a fost inspirat să nu folosească imaginea unui zombie. Pumpkinhead este asemănător mai curând extratereştrilor din seria Alien, o fiinţă înaltă şi emaciată, cu gheare imense şi colţi, pielea asemănătoare unei armuri, craniu alungit, clavicule ieşite în exterior. Lovecraftian. Terifiant. Poate nu deosebit de original ca imagine, dar eficient. Iar când Ed Harley va dori să îl oprească pe Pumpkinhead, după ce aproape toţi tinerii sunt ucişi, va fi poate prea târziu. Mai ales că Pumpkinhead nu este o creatură în cel mai strict sens al cuvântului, este un ciclu periodic, o anomalie ce revine pornind de fiecare dată din acelaşi loc.

Mi-a plăcut enorm Pumpkinhead atunci, a rezistat de-a lungul timpului celor câteva revederi. Un horror de anii 80 solid, bine realizat, bine pus în scenă, chiar dacă a avut un buget modest, un Lance Henriksen surprinzător de credibil, care te face din prima parte a filmului să îi simţi durerea şi furia, te face să i te alături imediat şi să simţi că la fel ai fi făcut şi tu. Un film care ar merita mai multă popularitate. Parcă în trecut genul, cu exagerările, repetiţiile şi stereotipiile inerente avea mai mult farmec decât astăzi, mai ales când vine vorba de cinematografia horror americană.

Puppet Master (1989)

Apărut în Suspans nr 24

Când vine vorba de filme horror de categorie B, Full Moon Entertainment este unul dintre producătorii deja iconici, cu un număr impresionant de pelicule, poate nu foarte reuşite estetic, poate cu scenarii mai pline de găuri decât un şvaiţer delicios şi original, efecte speciale care ar fi avut nevoie de un buget mai generos, mult sânge, totul condimentat cu nuditate adesea gratuită. Dar categoric văzute şi revăzute de pasionaţii genului. Totul a început în 1989, după ce precedenta casă de producţie a lui Charles Band (el însuşi un veteran al filmelor B) se închisese după un şir de insuccese. Un nou studio – Full Moon Productions. Şi un film, cu buget destul de restrâns şi lansat până la urmă direct pe casetă video. Puppet Master. Categoric, Band nu îşi imaginase că această primă producţie va deveni rapid un „cult-movie” şi debutul unei francize cu nu mai puţin de nouă continuări. Şi un posibil remake, anunţat şi mereu amânat. E adevărat că întreaga serie are numeroase inconsistenţe în povestea generală, detalii şi amănunte aparent importante se schimbă de la un capitol la altul, efectele sunt mai mereu stângace. Şi totuşi. Fără să transforme Full Moon Productions într-un studio de top, i-a asigurat nu doar supravieţuirea, dar mai ales numeroşi fani şi un loc onorabil în istoria genului. Totul începând cu povestea maestrului păpuşar Andre Toulon…

Maestrul păpuşar Andre Toulon

În 1939, în Bodega Bay Inn, California, Andre Toulon, înconjurat de creaţiile sale, pe care le iubeşte şi le vorbeşte asemeni unor copii şi prieteni, adaugă ultimele detalii unei noi păpuşi, Jester. Diforme şi stranii, păpuşile sale antropomorfe nu sunt doar neobişnuite, cât mai ales însufleţite. După cum se va vedea în câteva dintre continuări, i-au asigurat renumele lui Toulon ca cel mai important păpuşar în viaţă, iar spectacolele sale sunt mereu asaltate de public. Pentru că Toulon a descoperit un secret. Păpuşile sale sunt însufleţite, chiar dacă nu vorbesc. Nu tocmai vii, un fel de viaţă magică, se mişcă, se ajută unele pe altele, îşi pregătesc în echipă numerele de senzaţie de pe scenă. Şi mai ales îl iubesc pe creatorul lor. Cum au fost create şi ce le animă rămâne un mister. Încolţit de doi spioni nazişti (nu se ştie cum au ajuns aceştia în California şi de ce îl caută pe Toulon), păpuşarul îşi ascunde creaţiile şi se sinucide. Pentru următoarele cinci decenii păpuşile rămân acolo. Şi aşteaptă.

Aşteaptă Jester, bufonul cu chipul împărţit în trei segmente, ce se rotesc pentru a-i exprima bucuria sau furia. Aşteaptă conducătorul păpuşilor, Blade, păpuşa cu faţa emaciată şi albă, pălărie şi un fulgarin negru, un cuţit în locul mâinii drepte şi un cârlig în loc de stânga. Pinhead, uriaşul cu mâini şi trup enorm, dar cu un cap minuscul, chel şi abrutizat. Tunneler, într-o uniformă de inspiraţie nazistă, are montat pe cap un burghiu. Leech Woman, femeia seducătoare, care ucide vomitând pe trupul victimei lipitori imense. Shredder Khan, ciudata creaţie de inspiraţie orientală şi indianul Gengie, alături de celelalte păpuşi. Ştiu că Andre Toulon a murit din cauza celorlalţi. Şi aşteaptă să îl aducă înapoi.

În 1989 o echipă de investigatori paranormali, bântuiţi de viziuni inexplicabile, se reuneşte în acelaşi loc, căutând răspunsuri la întrebări încă nespuse. Prietenul lor, Neil Gallagher, s-a sinucis în Bodega Bay Inn, la fel ca Toulon, fără ca nimeni să ştie de ce. Cu ani în urmă, împreună cu Neil, au încercat pornind de la rituri egiptene uitate să obţină o formulă pentru imortalitate. Curând, alături de soţia lui Neil, cei patru încep la rândul lor să aibă viziuni şi nu durează mult până când păpuşile să îi vâneze, unul câte unul. Abia spre final cei rămaşi înţeleg că, mergând pe urmele lui Andre Toulon, Neil a reuşit nu doar să obţină nemurirea ca noul Puppet Master, dar mai ales să controleze păpuşile. Acestea îl văd ca noul Andre Toulon, iar martorii trebuie să dispară. Până când noul Maestru Păpuşar face greşeala de a lovi una dintre păpuşi.

Puppet Master – efecte şi defecte

Tot farmecul seriei şi mai ales al primei părţi rezidă tocmai în felul în care păpuşile îi vânează pe intruşi. Felul în care păpuşile îşi ucid victimele nu este doar imaginativ şi adesea original, dar mai ales amuzant, dacă preferi umorul negru, şi îi conferă galeriei de creaţii purtând semnătura lui Toulon un şarm care ar revolta cu siguranţă un spirit conservator. Sigur, Pinhead, Blade, Tunneler sunt ucigaşi, şi cel puţin la început nimeni nu înţelege ce îi face să atace. Este genul de convenţie esenţială pentru horror. Au fost credincioşi lui Toulon, şi acum par să asculte de un altul, un nou Maestru Păpuşar. Sigur că efectele speciale – din fericire suntem departe de CGI şi totul se bazează, încă, pe animatronică şi trucuri de cameră – ar fi avut nevoie de un buget extins. Şi totuşi, în simplitatea şi chiar stângăcia lor, funcţionează şi conving. Păpuşile ucigaşe se mişcă exact cum ar trebui să o facă nişte mici trupuri de lemn, rigide şi în acelaşi timp surprinzător de rapide. Sunt sângeroase şi sadice, nemiloase, atacă fără să ezite. E adevărat că în primul episod rămân nenumărate elemente neclare – cum anima Toulon păpuşile, cum le controla, de unde provin – motivul perfect pentru a continua seria. Charles Band a reuşit să creeze şi să impună în această fascinantă subcultură o serie de mini-eroi memorabili. Ceea ce nu este, orice s-ar spune, un lucru uşor.

Nu înseamnă că Puppet Master este un exemplu perfect de cinematografie, nici măcar pentru un B-movie. Scenariul nu este foarte legat şi inspirat, cu numeroase zone moarte, ritmul naraţiunii este adesea prea lent, iar jocul, cu puţine excepţii, este stângaci şi lasă impresia de amatorism. Dar întregul, aparent paradoxal, are un farmec aparte. Şi mai ales funcţionează, cu toate defectele sale. Chiar dacă cele nouă continuări sunt extrem de inegale şi consensul general este că nu au mai atins nivelul primei părţi, pentru a nu mai vorbi de erorile şi contradicţiile din scenariile ulterioare, Puppet Master rămâne un titlu de referinţă. Dacă vrei să vezi o altfel de poveste cu păpuşi. Un fel de Pinocchio altoit cu Freddy Krueger.

Baby Blues (2008)

Apărut iniţial în Suspans nr 23

Se spune că nimic nu este mai puternic decât dragostea unei mame pentru copiii săi. Nu există nici un obstacol care să reziste în faţa mamei, atunci când progenitura sa este în pericol. Îmbinare de instinct şi iubire, ce transcende raţiunea. De aici şi legenda urbană, îndelung repetată în diverse locuri, a mamei ce reuşeşte să ridice o maşină pentru a-şi salva băieţelul prins dedesubt. Nu contează dacă s-a întâmplat, nu importă variaţiunile de rigoare, doar prezenţa acestui loc comun în imaginarul colectiv. Dar Baby Blues, filmul realizat în 2008 de Lars Jacobson şi Amardeep Kaleka, este mai puţin o explorare a demenţei schizofrenice şi a depresiei postnatale, mai curând un răspuns la o întrebare la care nimeni nu şi-ar dori să afle răspunsul. Dacă dragostea unei mame nu are limite, cât de departe poate merge o mamă atunci când vrea să îşi ucidă copiii?

Pornind de la un caz real (în iunie 2001, o anume Andrea Yates îşi ucidea cei cinci copii, înecându-i în cadă, pe fondul unei severe depresii postnatale), Jacobson şi Kaleka au reuşit o performanţă. Un film care m-a surprins prin intensitate şi mai ales datorită lui Colleen Porch, care m-a şocat prin veridicitate şi emoţie psihopată. O mai văzusem în Demon Hunter, uşor de trecut cu vederea, o performanţă mediocră într-un film lesne de uitat. Nu şi Baby Blues. Nu şi de această dată. De această dată, Colleen Porch, în rolul mamei schizofrenice, este terifiantă, cumplită, grotescă, o combinaţie de frumuseţe stranie şi demenţă ajunsă la apogeu.

Într-un decor familial ideal, o mică fermă pierdută într-o zonă rurală, asistăm la o scenă desprinsă parcă din serialele sau reclamele de duzină. Familia fericită, mama şi cei patru copii, văd cum tatăl (şofer de camion) îşi ia la revedere şi pleacă din nou la drum. Nimic ieşit din comun, nici diferit de multe alte seri identice. Totul este cald, totul este sigur. Totul este bine. A doua zi mama, care se luptă cu o depresie postnatală, începe să se automutileze, petrece minute lungi pierdută în gol, are viziuni îngrozitoare, începe să simtă că cei patru copii nu mai sunt ceea ce îi trebuie. Ceva nu este bine. Tensiunea este abil introdusă în firul epic şi deja eşti sigur că se va întâmpla ceva, şi nici nu mai contează care este declicul. Abandonul? Singurătatea? Oboseala? Echilibrul fragil se rupe şi, visătoare, blândă, îl duce pe cel mic la etaj, unde îl ucide fără ezitări. 

Problema şi-a găsit soluţia, mai sunt trei copii. Copii care nu au fost cuminţi, iar mama ştie că trebuie să îi pedepsească. Ştie că o va durea mai mult pe ea decât pe ei, dar trebuie să o facă. Şi restul filmului este o cursă nocturnă între mamă şi cei trei copii, care încearcă să scape fără prea mare succes, sperând că tatăl se va întoarce pentru a-i salva. Prinşi în preajma fermei, departe de orice ajutor şi mai ales de orice adult, mereu tentaţi să cedeze chemării mamei, sunt copii pentru care nu mai există multe şanse. Iar finalul, mult mai tulburător decât mă aşteptam, este mai mult decât remarcabil.

Sigur, Baby Blues nu este un horror perfect. Bugetul nu a fost unul deosebit de generos, există mici stângăcii ale scenariului şi ale regiei (care din fericire nu afectează prea mult întregul) şi există cel puţin o scenă care se încadrează mai mult în genul slasher decât într-un horror psihologic, o radiografie a unei crize ucigaşe de nebunie. Scena, cu un potenţial ridicat de ridicol, este cea în care îşi urmăreşte copiii, în lanul de porumb de lângă casă, conducând o secerătoare gigant sau ceva de gen. Mai sunt şi câteva dintre replicile psihotice ale mamei, cum ar fi cea în care repetă maniacal „here piggy, piggy, piggy”, nu foarte inspirate. Dar atmosfera construită gradual, mai ales în prima parte, este una pe care nu o uiţi uşor, cadrele alese şi mai ales inteligenta folosire a întunericului aduc un plus de tensiune chiar dincolo de esenţa poveştii. Iar Colleen Porch, în ciuda aşteptărilor mele iniţiale, este convingătoare, cumplită, maniacală. Şi aparent de neoprit. Interesant că regizorii Lars Jacobson şi Amardeep Kaleka (primul este şi scenarist) au reuşit să găsească echilibrul, evitând să transforme totul într-un slasher clasic şi, până la urmă, plictisitor. Sper să nu fie şi ultimul lor film de gen.

Cu titlul alternativ Cradle Will Fall, Baby Blues este un exemplu al noului val care îţi dă speranţe că un gen care de ani buni se zbate în repetiţii, remake-uri, sequel-uri şi prequel-uri, majoritatea submediocre, va cunoaşte o revigorare îndelung aşteptată. Semnele sunt, şi sunt îmbucurătoare. Probabil, dacă şi în istoria cinematografului există cicluri periodice, va apărea la un moment dat un horror ce va juca rolul pe care l-a avut în 1968 celebrul Night of the Living Dead, capodopera cu buget redus semnată de Romero. În aşteptarea acestei schimbări, Baby Blues e un horror bine realizat, surprinzător de tensionat şi mai înfricoşător decât orice producţie bazată pe latex şi CGI. Pentru că este posibil, iar în parte chiar s-a întâmplat. Recomandat.

A Nightmare on Elm Street (2011)

Apărut iniţial în Suspans, nr 22 - Un coşmar ratat

Cum să-ţi fie dor de Robert Englund

E destul de riscant să faci un remake după un film clasic, mai ales când vine vorba de horror. Este un gen care are fanaticii săi, devotaţi până la ultima suflare originalelor regizate de Wes Craven, Romero, Tobe Hooper ori Sam Raimi, şi care nu vor accepta, cu nici un preţ, ca vreunul dintre filmele „clasice” să fie refăcute. Printre remake-uri au existat şi succese, puţine la număr, dar interesante sau chiar remarcabile. Alexandre Aja a reuşit cu The Hills Have Eyes să depăşească originalul regizat de Wes Craven, Gore Verbinski a oferit cu The Ring o inspirată repovestire a unui cult-movie nipon, Takashi Shimizu a surprins cu două părţi The Grudge mult mai bine adaptate gustului occidental pentru horror, iar Dennis Iliadis, cu noua versiune de Last House on the Left, reuşeşte să se apropie calitativ de versiunea originală din 1972. Sigur, eşecurile sunt mult mai numeroase decât reuşitele. Studiourile Platinum Dunes au realizat în 2009 un remake pentru Friday 13th, o altă serie celebră, peliculă destul de reuşită. Poate de aceea este surprinzător că un an mai târziu lansau unul dintre cele mai neinspirate remake-uri horror, A Nightmare on Elm Street. Versiunea 2010. Fără Robert Englund.

A Nightmare on Elm Street a fost nu doar una dintre cele mai succes serii de filme horror a anilor 80 – alături de Hellraiser, Friday 13th, Childs Play, Puppet Master, Evil Dead, Poltergeist şi lista poate continua – dar a şi lansat unul dintre cei mai populari eroi negativi ai genului. Foarte 80-ist cu totul. De fiecare dată când apărea Freddy Krueger – pălăria de fetru, puloverul în dungi, mănuşa cu lame de brici, faţa arsă – eventual pe o casetă video cu dublare în limba germană, ştiai că te aşteaptă încă o comedie neagră. Genul de film de sâmbătă seară, când ai nevoie de ceva uşor şi amuzant. Pentru că seria a evoluat de la o terifiantă primă parte la câteva continuări (şapte, inclusiv Freddy vs Jason) care erau mai mult comedie decât filme de groază. Iar Freddy a devenit treptat un erou comic, care lansa replici sadice de fiecare dată când prindea câte o victimă, însoţite de un rictus larg deformând masca din latex. A cărei aplicare dura cam şase ore, strat cu strat. Vremurile bune dinaintea industriei CGI, când chiar munceai pentru efectele speciale. Plus că felul în care îşi prindea şi asasina victimele era de fiecare dată inventiv şi amuzant. Dacă gustai umorul de pe Elm Street, cu siguranţă de proastă calitate pentru un cinefil cu pretenţii.

Povestea originală este destul de cunoscută: Freddy Krueger a fost un ucigaş de copii, prins şi ars de viu de părinţii victimelor. Reuşeşte să revină în coşmarurile adolescenţilor de pe Elm Street – strada Ulmului, sună destul de romantic – şi să îi ucidă în vis. Iar dacă Freddy te prinde în vis, atunci mori şi în realitate. Singura soluţie este să nu mai dormi niciodată. Simplu. Nu neapărat veridic, dar în anii ’80 chiar nu contau astfel de detalii, trăiam în plină inocenţă a ficţiunii horror. Iar Robert Englund, interpretul lui Krueger, nu a mai putut niciodată să scape de personaj. Typecast de manual, care l-a condamnat la roluri în filme de categorie B. Oricum, fără să aibă pretenţii de capodopere cinematografice, au impus un personaj surprinzător. Cu fan-cluburi. Deşi este, la bază, un ucigaş de copii.

Un nou coşmar pe Elm Street

Cel puţin la nivel declarativ, regizorul Samuel Bayer şi-a dorit cu noul film din serie să revină la începuturi, la acel Freddy Krueger din 1984, crud, pur şi simplu malefic, un Freddy Krueger deloc amuzant. Fără comedie, fără replici haioase, fără umor, răul pur. L-a ales pentru rol pe Jackie Earle Haley, care se remarcase cu puţin înainte ca Rorschach în ecranizarea unuia dintre cele mai bune romane grafice, Watchmen. O interpretare magistrală a unui personaj cu suficiente lumini şi umbre pentru a fi dificil de transpus. Ceea ce ar fi trebuit să asigure succesul acestui remake. Ar fi trebuit…

A Nightmare on Elm Street din 2010 nu reia pas cu pas primul film al seriei. Păstrează linia principală a poveştii şi câteva secvenţe cunoscute fanilor – între care cea din cada de baie, parodiată în repetate rânduri – încercând să prezinte un Freddy Krueger enigmatic chiar şi celor care văzuseră (uneori până la saturare) primele opt părţi. Uitaţi tot ce ştiaţi, voi cei ce urmăriţi acest film. Pentru a mări miza, de această dată Krueger este şi un pedofil sadic, care i-a molestat, între alţii, pe adolescenţii pe care îi vânează acum, ca o pedeapsă pentru că au povestit atunci adevărul. Schimbarea ar fi trebuit să explice de ce ucidea copiii, dar anulează de fapt mai interesanta idee originală, mai mult sugerată, că încă din timpul vieţii Freddy aducea jertfe celor care aveau să-i dea puterile pe tărâmul viselor. Şi nu este singura modificare neinspirată.

Prima problemă, care practic sabotează filmul, este scenariul. Copiii de pe Elm Street încep să aibă coşmaruri în care sunt urmăriţi de un bărbat cu faţa arsă, având ca armă o mănuşă cu lame de brici şi purtând un pulover în dungi. Unul câte unul, sunt ucişi în somn, fără ca nimeni să le poată spune ce se întâmplă. Doar mai târziu câţiva dintre ei reuşesc să afle adevărata poveste, îşi aduc aminte că ei au fost victimele lui şi reuşesc, aparent, să îl oprească pe Krueger. Povestea se derulează însă inept, arid şi plictisitor. Personajele pozitive, adolescenţii conduşi de Nancy (Rooney Mara este departe, foarte departe de Heather Langenkamp din filmul original) sunt bidimensionale, uşor de uitat şi imposibil de simpatizat. Nimic nu te face să te apropii de ei. Aproape să crezi că au ajuns pe platou în urma unui pariu, şi vor să scape cât mai repede de acolo pentru a face altceva. Oricum, ceva mai interesant. Jocul este prost, artificial, forţat. Ajungi să speri că Freddy îi va prinde şi va termina filmul în următoarele cinci minute. Nimic din atmosfera construită de Wes Craven în pelicula din 1984, nimic din tensiunea pe care a reuşit să o creeze atunci, nimic din teama pe care o simţeai de fiecare dată când Freddy era aproape. Nimic. Singurele momente mai tensionate sunt pe tiparul – apare Freddy, omoară, te sperii, ok? – şi chiar fără să compari cu originalul este doar un slasher cu nimic deosebit de altele. Banal până la inutil.

A doua problemă este tocmai personajul lui Freddy. Jackie Earle Haley ar fi putut să ofere un Freddy care, deşi diferit de cel interpretat de Robert Englund, să fie totuşi terifiant, interesant, memorabil. Constrâns de scenariu, a devenit mai mult o caricatură a vechiului Freddy, ce te face să îl regreţi şi mai mult pe Englund. Ca imagine generală se apropie mai mult de Freddie Krueger din partea a şaptea, The Final Nightmare, episod în care Wes Craven încercase încă de atunci să revină la prima versiune a ucigaşului de copii. Insuficient. Acum Freddy nu are personalitate, nu are acea carismă întunecată care te fascina, nu are forţă. Nu înspăimântă. O caricatură prea puţin reuşită a personajului. Replicile au dispărut aproape de tot, şi când apar, sunt neinspirate. Până şi felul în care sunt eliminaţi, unul câte unul, cei vânaţi de Freddie, este de fiecare dată lipsit de inventivitate. Chiar dacă încerci să nu faci fatala comparaţie cu Englund, tot nu funcţionează. Noul Freddy ar putea fi înlocuit cu absolut orice alt erou de slasher, fără a se pierde ceva. De fapt cred că ar fi fost o idee mai inspirată.

De ce un remake?

A Nightmare on Elm Street din 2010 este un remake inutil. Un film care putea să reinterpreteze o legendă a genului s-a poticnit repede într-un scenariu lipsit de fler şi tensiune, a transformat un anti-erou preferat într-o copie palidă de celuloid străveziu, a reciclat o parte din scenele clasice, a adunat un set de victime de care te bucuri să scapi. Efectele speciale, deşi aduse la zi, sunt lipsite tocmai de şarmul celor originale. Prea mult CGI, prea puţin latex, dar aceasta este o chestiune de gust, până la urmă. După cum se vede în exemplele date la început, există şi remake-uri reuşite, unele chiar mai bune decât originalul. Acesta nu este, categoric, unul dintre acestea.

Bite Marks (2011)

Bite Marks este un film cu buget redus. Este, din păcate, şi destul de lent, cu numeroase scene plictisitoare. Are momentele sale amuzante, dar nu foarte multe şi nici prea reuşite. Un film cu un cuplu gay şi un camionagiu epilectic şi, în secret, gay. Câţiva (nu foarte mulţi) vampiri. Între care o femelă, cam cel mai reuşit personaj din film. Şi Stephen Geoffreys, care apare pentru câteva minute într-un cameo, destul de departe de rolurile din Fright Night (originalul, o capodoperă a filmelor cu vampiri) şi 976-Evil (un B-movie la un pas de a deveni cult-movie). A îmbătrânit, dar a fost o surpriză plăcută, mai ales că are şi una dintre replicile sale iconice. You're so cool, Brewster! Din Fright Night. 

Bite Marks este o comedie horror gay cu vampiri. Parafrazându-l pe Seinfeld, nu că ar fi ceva în neregulă cu asta, însă nu este tocmai ce mi-aş fi dorit să văd. Nici nu bănuiam că există un asemenea subgen. Şi nici nu pot spune că am fost încântat de cele câteva scene gay. Nu că ar fi ceva în neregulă cu asta, din nou. Chestie de gusturi. 

Un camionagiu trebuie să transporte o încărcătură de coşciuge, în locul fratelui său, care a dispărut în mod misterios. Acceptă, şi pe drum ia doi autostopişti, cuplul gay menţionat mai sus, la un pas de despărţire. Sau ceva de gen. GPS-ul este defect, aşa că la căderea nopţii ajung într-un junkyard abandonat, unde sunt nevoiţi să rămână. Fireşte, vampirii reuşesc să iasă din camion şi cei trei rămân blocaţi în cabină, sperând să reziste până dimineaţă. Soarele ucide vampirii. Sau aşa era în alte filme. Când ajung să lupte apelează la metode cel puţin inedite, un alt plus - lipesc pe geamurile camionului pagini din Biblie, de exemplu.  

Bite Marks nu a fost tocmai o catastrofă, dar nici departe de o ratare. Nu reuşeşte să fie o comedie, şi nici un horror, cu atât mai puţin un mix. Păcat, pentru că cei trei actori principali nu joacă tocmai rău, dar sunt ţinuţi practic în loc de un scenariu care mai trebuia lucrat. Lucrurile se mişcă prea încet, mai ales de la jumătate, şi filmul nu atinge tensiunea necesară. În definitiv avem trei eroi blocaţi într-un camion defect, asediaţi de vampiri. Vampiri care nici măcar nu mai respectă toate regulile clasice. Putea să fie o schimbare inspirată, din păcate rămâne insuficient exploatată. Replicile care ar trebui să te distreze sunt relativ răsuflate, scenele confruntărilor la fel. Poate cu un buget generos şi un alt regizor ar fi fost ceva interesant. Văzut, mediocru în cel mai bun caz, şi sigur vor fi destui care îl vor evita doar la ideea că este o comedie horror gay. Cu vampiri. 

Foto: http://www.vampires.com, http://www.horror-movies.ca

Tales from the Crypt - Bordello of Blood (1996)

Am crescut cu Tales from the Crypt. Nu ştiu cât de bine este din punct de vedere psihologic, dar mult timp acest amestec glamoros de horror şi umor negru, destul de comercial şi uşurel dacă priveşti retrospectiv, mi-a făcut serile de sâmbătă mult mai plăcute. Sau era vineri? Unele poveşti mai bune, altele mai slăbuţe, efecte speciale corecte şi rareori impresionante, actori pe care îi cunoşteai din altă parte. Horror de weekend, acum de câte ori revăd vreun episod nu mai sunt prea interesat. Deşi Crypt Keeper îmi place în continuare, şi e unul dintre personajele cele mai îndrăgite din această subcultură atât de fascinantă. 

Mult mai târziu aveam să descopăr şi benzile desenate originale, seria din anii 50, mult mai sumbre decât m-aş fi aşteptat, şi mi-au plăcut mult mai mult decât serialul. Foarte bune, mai ales că grafica are acel aspect vintage pe care nu îl mai întâlneşti nicăieri. La noi se găsea în anii 90 o serie similară, Le Manoir des Fantomes, o serie DC în traducere, excepţională din toate punctele de vedere, pe care n-am mai reuşit să o regăsesc. 

În afara serialului, surprinzător de longeviv - parcă şapte serii - există şi trei filme de lung metraj, ce pot fi privite doar ca episoade din Tales from the Crypt extinse la aproximativ 90 de minute. Nimic deosebit, acelaşi umor, aceleaşi efecte, un casting ce se repetă destul de mult. Demon Knight (primul din serie) a fost categoric cel mai bun, mai ales că folosea ca inspiraţie povestea Graal-ului. Al treilea, The Ritual, din 2001, nu este spectaculos, dar măcar foloseşte universul voodoo, ceea ce îl face măcar interesant. Problema pentru pasionaţii genului şi mai ales pentru fanii serialului a fost că cea mai publicitată - pagini întregi în Fangoria, reclame, campanii - a fost cea de a doua parte, Bordello of Blood. Care este categoric şi cea mai slabă.

Ideea de bază nu era foarte originală, dar se putea obţine ceva: un bordel condus de Lilith (aici un soi de prinţesă-vampir) unde doritorii sunt seduşi şi omorâţi. De regulă după un scurt preludiu li se scoate cordul sângerând din cavitatea toracică, şi este ingurgitat de Lilith (Angie Everhart). În timpul zilei bordelul este camuflat ca un salon funerar, şi pentru a intra noaptea la domnişoarele doritoare te urci într-un sicriu, care trece prin cuptorul crematoriului. Fireşte că un vajnic detectiv particular reuşeşte să afle ce se întâmplă, şi cu un ajutor nesperat reuşeşte să distrugă vampirii şi să îşi salveze aleasa inimii (Erika Eleniak), pentru un final cu un ”twist” cumplit de previzibil. Apare într-un rol secundar şi Chris Sarandon, care a avut o partitură memorabilă într-un horror clasic din 1985, Fright Night, unul dintre cele mai bune filme cu vampiri din anii 80. Poate cel mai bun, alături de The Lost Boys din 1987. Near Dark, din acelaşi an, ar ocupa şi el unul dintre primele locuri. Dacă în Fright Night Sarandon era convingător, carismatic şi malefic, ca Jerry Dandrige, Vampire Lord, aici în rolul de predicator sectant este static, şters şi îţi lasă impresia că abia aşteaptă să termine filmarea pentru a merge să bea o bere.

Problema este că, în afara scenariului nu foarte strălucit, aceasta este senzaţia pe care ţi-o lasă întregul Bordello of Blood. De producţie amatorească de televiziune, încropită pentru a profita de succesul serialului. Un cash-in, ca să folosesc un termen consacrat, plicticos şi şters. Cei care au dovedit că ştiu să susţină un rol sunt lipsiţi de vlagă şi dornici parcă să-şi ia banii cât mai repede, iar cei - şi mai ales cele - care nu au nimic în comun cu actoria încearcă. Şi tot încearcă. Replicile sunt de un umor îndoielnic, decorurile ar trebui să fie luxoase şi decadente, efectele speciale care făceau gloria genului sunt puerile şi ieftine, atmosfera nu are nimic nici terifiant, nici erotic. Personajele nu au forţă, nu au dimensiune, nu te fac nici măcar să le urmăreşti. Par decupate dintr-un episod refuzat de bandă desenată. Chiar puţinele şi destul de cuminţile secvenţe de nuditate (surprinzător de puţine, dacă te gândeşti că e, până la urmă, un bordel) nu reuşesc să-ţi reţină atenţia pentru acele câteva secunde. Nimic seducător, nimic promiţător, şi totul pentru vreo 80-90 de minute. Pierdute pentru totdeauna.

Bordello of Blood este genul de horror/comedie încropit şi sperând să câştige măcar prima oară fanii serialului, sau pe cei care văzuseră deja Demon Knight. Un film slab, dezamăgitor ţinând cont de reclama făcută. Sigur, până la urmă este doar un B-movie, nu ai cum să te aştepţi la ceva extraordinar, la vreo capodoperă cinematografică, la emoţii, trăiri, şi artă. Ar fi ridicol. Dar putea fi măcar un B-movie de weekend, când ai chef doar să te relaxezi şi să uiţi de toate. Nu a fost. Nu recomand. Şi mai ridicol ar fi să îl revăd în următorii 20 de ani. . .

Foto: wikipedia.org, http://taliesinttlg.blogspot.com, http://www.fanpop.com

The Dead Zone (1983)

Regia : David Cronenberg
Scenariu : Jeffrey Boam
Distributie : Christopher Walken, Brooke Adams, Tom Skerritt, Martin Sheen

Ce ai face daca ai putea sa schimbi viitorul si sa impiedici astfel sfarsitul lumii ? Pierzandu-te pe tine…Ce ai face daca ai primi un dar care te scoate pentru totdeauna din randul oamenilor ?

O alta ecranizare dupa Stephen King, si una reusita. Primul motiv : Christopher Walken. Unul dintre cei mai interesanti actori, cu un stil unic, o carisma inimitabila si talentul de a transforma orice rol intr-o evolutie magistrala. Ciudat ca este si unul dintre actorii care nu au avut parte de succesul pe care il meritau. Al doilea motiv : cand a scris Stephen King vreo poveste proasta ? Cel putin eu nu am gasit pana acum nici una. Si nici o ecranizare care sa ma dezamageasca. Nici macar Carrie. Pentru ca Stephen King stie sa evite prostul-gust si sa foloseasca inteligent chiar si ceea ce am ajuns sa numim cliseu. Iar David Cronenberg a reusit cu The Dead Zone una dintre cele mai bune adaptari. Mai curand thriller SF decat horror, un film surprinzator de bun, desi poate parea cam lent pe alocuri. Iar Martin Sheen, desi intr-un rol destul de “economic”, are momentele sale surprinzatoare. Scenariu are ceva din revistele anilor 50 – 60, pe care King marturisea ca le citea in copilarie, dar si din populara serie Twilight Zone (revistele, nu serialul). Stiu ca Dead Zone a fost si numele unui serial (sau doua ?), inspirat de aceeasi povestire, dar n-am vazut nici un episod.

Scena de inceput, cu Walken in rolul unui profesor de liceu, John Smith, citindu-le elevilor celebra “The Raven”, este simbolica pentru restul filmului. Nevermore… Le recomanda Sleepy Hollow, fara sa stie ca este ultima sa recomandare de lectura. Si face urmatorii pasi in programul zilnic. O viata obisnuita, o slujba pe care o iubeste, o femeie cu care se va casatori si care este, se pare, marea dragoste. Si ciudate stari de rau, tot mai dese. O existenta banala, dar care il face fericit. Pana intr-o noapte ploioasa, cand refuza sa isi petreaca noaptea alaturi de viitoarea sotie, dintr-un romantic respect. Decizie care ii va schimba viata cu totul, cand masina sa se ciocneste de o cisterna iesita de sub control. Johnny Smith scapa cu viata, dar va petrece urmatorii cinci ani in coma, intr-o clinica particulara. Sarah, marea sa iubirea, l-a parasit. Recasatorita, un copil. Tot ceea ce insemna ceva s-a pierdut. Cinci ani pot insemna o eternitate. Insa Smith se trezeste din coma cu un dar, care ar putea fi un blestem : incepe sa vada trecutul si viitorul. Incepe sa vada doar adevarul. Viziuni ingrozitor de realiste, care il ajuta sa prevada viitorul apropiat al unor persoane sau trecutul pe care acestea au incercat sa il uite. O simpla atingere declanseaza scene de o intensitate ucigatoare pentru fostul profesor, dar nu se inseala niciodata, nu i se poate ascunde nimic, adevarul iese intotdeauna la iveala. Numai ca pentru el astfel de viziuni il fac sa se simta in agonie, simte cum moare in interior, cum se stinge. Chiar daca afla ceea ce poate nici cei de langa el nu stiau despre sine. Secretele uitate, ingropate, viitorul in care viata le va fi pusa in pericol, acel moment care le schimba sau incheie destinul pentru totdeauna.

Privit ca un monstru, incearca sa revina la viata normala, fosta iuubire se intoarce pentru doar o zi in viata sa – terminand ceea ce ramasese neterminat - reuseste folosindu-si noile puteri sa il prinda pe ucigasul in serie care teroriza orasul. Iar aceasta victorie il va forta sa si plece din orasul in care copilarise, in cautarea unui nou inceput. Acest nou inceput, suprapus peste perioada de recuperare, nu se va mai termina niciodata. Un paria, un monstru, Johnny Smith este pe moarte. Fiecare viziune, fiecare clipa in care atinge pe altcineva si ii vede viitorul in ce are mai rau sau mai bun il ucide. Pas cu pas. Stie ca nu mai are mult. Isi exerseaza din nou talentele uitate de pedagog ca profesor si indrumator al unui copil, inainte de a afla, la un miting electora, un teribil secret. Secret ce ar putea duce la sfarsitul lumii. Sfarsit pe care John Smith (chiar si numele este anonim) l-ar putea impiedica.

Este unul dintre filmele mai putin obisnuite pentru imaginea clasica a lui King. Walken este perfect pentru rol, ca de fiecare data. Sheen se descurca destul de bine la randul sau, are cateva moment de-a dreptul psihotice. Temele sunt clasice pentru King : eroul anonim care primeste o putere dincolo de intelegerea umana ; respingerea lui de catre ceilalti ; sacrificiul adus de cunoasterea superioara ; istoria si existenta ca linii predefinite.

The Dead Zone este incadrat cu prea mare usurinta in genul horror. Doar doua scene pot fi considerate socante vizual, in rest totul este insinuat, eufemizat, soptit. In locul tensiunii grafice, ramane cea psihologica. Este mai curand un thriller SF, bun spre foarte bun, chiar daca ritmul naratiunii poate parea uneori prea lent, iar unele situatii au ceva putin teatral, artificial. Pentru mine a fost o surpriza si una placuta, pentru ca poate fi gustat si de cei nu foarte deschisi la horror. Iar Christopher Walken…este actor.

A l’interieur (2007)

Regie : Alexandre Bustillo ; Julien Maury
Scenariu : Alexandre Bustillo
Distributie : Beatrice Dalle ; Alysson Paradis ; Nathalie Roussel

Ce ai face daca tot ce ti-a ramas de la marea iubire ar fi copilul lui, scapat ca prin minune dintr-un cumplit accident de circulatie ? Cum ai reusi sa te impaci cu pierderea si sa mergi mai departe, sperand ca fiul tau, pe care nu ti-l va lua nimeni, ti-ar aduce fericirea pe care ai pierdut-o ? Dar, mai ales, ce ai face daca doar cu o zi inainte de nastere o straina ar veni in casa ta si ar incerca sa iti ia copilul nenascut, prin orice mijloc ? “A l’interieur”, pelicula franceza care prezinta o asemenea poveste, este un film excelent. Este unul dintre putinele horror-uri vazute in ultimul timp care m-a speriat. Foarte sangeros, foarte tensionat, regizat alert si foarte “strans”. Fara timpi morti. Spre deosebire de nord-americani, in mare parte datorita influentei italiene – pentru a-l mentiona doar pe Fulci – si al unei cenzuri mai laxe, horror-urile europene sunt adesea surprinzator de violente, spre gore, incalca tabuuri sacre in SUA si pot oferi surprize placute fanilor genului. Nu merg la fel de departe ca horror-urile asiatice (bazate mai ales pe snuff), dar sunt excelente. Socante, surprinzatoare, schimband adesea cliseele din cinematografia americana de gen.

“A l’interieur” este regizat de Alexandre Bustillo (care semneaza si scenariul) si Julien Maury, nume de care sunt convins ca vom mai auzi, si inca de la lansare a surprins placut (premii, recenzii bune, etc). Fara sa aiba actori cunoscuti, fara efecte speciale complicate, fara un buget ametitor, “A l’interieur” reuseste ceea ce alte filme de gen rateaza : sa spuna o poveste buna, socanta, sa te sperie si sa te faca sa iti incui usa in fiecare seara. De mai multe ori. Atmosfera este perfecta pentru un thriller cu puternice accente gore, regia este “stransa” si bine facuta. Este insa extrem, extrem de violent pe alocuri si foarte tensionat. Nu va asteptati la un gore ieftin, este cu totul altceva. Si in ciuda unor mici scapari de scenariu, nu va fi un film dupa care va odihniti bine.

Primele cadre m-au dezorientat. Un copil de cateva luni pluteste in lichidul amniotic, ascuns in uter, iar din voice-over o voce ne spune ca acesta este copilul ei, si nimeni nu i-l va putea lua. Brusc, un soc violent zguduie si inunda cu sange totul, si ne gasim in mijlocul unui accident de masina, cu un singur supravietuitor vizibil : tanara mama, Sarah. Cateva luni mai tarziu, pregatindu-se de nastere, inca incearca sa depaseasca amintirea accidentului in care si-a pierdut iubitul. Dar in noapte dinaintea internarii in spital, o femeie misterioasa ii bate in usa, cerandu-i sa o lase sa dea un telefon. Cum Sarah refuza, necunoscuta – al carei nume nu il vom afla, dar care se dovedeste unul dintre cele mai terifiante personaje negative vazute vreodata – ii spune ca tot ce vrea este copilul. Copil la care ar avea dreptul, copil pe care Sarah nu il merita, copil care are nevoie de o alta mama. Si nici o usa nu o va impiedica sa intre sa isi ia copilul. Necunoscuta, cu un aspect surprinzator de gotic si reactii de o cruzime cumplita, reuseste sa intre in casa, o ataca pe Sarah incercand sa ii scoata copilul din burta cu o foarfeca de croitorie, si doar printr-un miracol mama reuseste sa se inchida in baia de la etajul casei.

Tot restul filmului este un joc de-a soarecele si pisica, intre Sarah, plina de sange si ingrozita, ascunsa in baie, stiind ca in curand va naste, si straina care nu ezita sa ii ucida pe toti cei care vin sa o verifice pe viitoarea mama. Si ii ucide foarte “grafic”. Este unul dintre cele mai sangeroase filme vazute vreodata (and that’s saying something). Fara sa cada in gratuit sau ridicol, fara sa devina un banal gore de amatori. Simpla idee de a scoate un bebelus din uter, printr-o "cezariana" de acest fel, este terifianta.

Treptat, aflam mai multe despre motivele intrusei, vedem cum toti cei care incearca sa o ajute pe Sarah sunt ucisi violent, intelegem ca nu exista nici o scapare – cam pana spre final am crezut ca cea care isi doreste copilul nu este umana – intr-o dezlantuire de nebunie si cruzime, totul avand in spate dorinta de a lua copilul nenascut. Iar pentru aceasta ucide, mutileaza, se auto-mutileaza, rezista la rani si atacuri care ar ucide pe oricine altcineva. Totul spus magistral de bine, restrans la spatiul unei case, o tensiune palpabila, cumplita. Ideea unui psihopat ce nu poate fi oprit, desi deloc originala, este tratata de aceasta data intr-o cheie magistrala, ce imbina scenele sadice, socante, cu tensiunea de a sti ca dincolo de usa se afla cineva care vrea sa iti ia totul. Cumva, ajungi sa simpatizezi cu asasina, ajungi sa o intelegi si chiar sa iti fie mila. Iar finalul, cand toate piesele puzzle-ului sunt la locul lor, este pur si simplu insuportabil, o scena de un realism si o intensitate la care am rezistat cu greu.

Greu sa scrii despre o asemenea capodopera a genului fara a spune prea multe despre subiect. Si da, este o capodopera si un semn ca europenii incep sa devina nume mari in cinematografia de profil. Iar dupa ce am vazut si cateva creatii spaniole si italiene, se pare ca ne asteapta numeroase surprize placute. “A l’interieur” este unul dintre cele mai bune horror-uri facute vreodata. Pur si simplu.

The Night Flier (1997)

Orice se poate spune despre Stephen King, dar nu ca nu stie sa spuna o poveste. Recunosc, pentru Cinabru King a ramas “a sweet tooth”, de ani buni, chiar daca nu da bine sa recunosti. I-am citit mereu cartile (si recitit) fara sa ma plictisesc, ii mai citesc uneori si interviurile, incerc sa nu ratez filmele facute dupa cartile lui. Unele sunt exceptionale – pentru a mentiona doar halucinantul Shining sau IT – altele sunt bune si foarte bune – Carrie, Salem’s Lot, Misery, Pet Sematary, Silver Bullet, etc. Pentru cineva care prefera genul, sunt esentiale.

The Night Flier (1997) este ecranizarea povestirii omonime, avandu-l in rolul principal pe Miguel Ferrer (iertat sa-mi fie, dar de fiecare data il asociez rolului din Robocop), care se descurca mai mult decat bine ca Richard Dees, reporter. Chiar surprinzator de bine. Povestea este tipica pentru King : reporterul numarul 1 al unui ziar senzationalist, The Inside View, tabloid specializat in crime atroce si extraterestri, incepe sa investigheze o serie de crime, petrecute pe mici aeroporturi americane. Periodic, un mic avion negru aterizeaza in astfel de aeroporturi, iar dupa doua-trei zile cei de acolo sunt gasiti morti, acoperiti de rani, decapitati sau cu gauri imense in gat. Si aproape goliti de sange. Singurul indiciu despre avionul misterios este ca pilotul apare in scripte ca Dwight Renfield, referire obscura la unul dintre actorii din Dracula (1931). Cuiva care nu ezita sa dea pentru pagina intai poza unui bebelus macelarit, subiectul ii pare interesant, dar nu foarte. Iar Richard Dees il va accepta doar cand incepe sa se implice personal, cand simte ca este o intrecere intre el si misteriosul Dwight, dar mai ales cand incepe sa primeasca mesaje de amenintare. Sfatuit sa renunte, in rivalitate cu o tanara reporter ce urmareste acelasi subiect incercand sa se impuna, Richard Dees face greseala de a lua totul foarte personal. Convins ca are de a face cu un psihopat care se crede vampir, Dees vrea sa il prinda. La randul sau pilot, totul se transforma intr-o urmarire de la un aeroport la altul, de fiecare data reporterul ajungand un pic prea tarziu. Pana in final, un final care schimba total ceea ce parea o clasica poveste cu vampiri. O tema draga lui King, pentru a aminti doar Salem’s Lot, rescrierea povestii lui Dracula in secolul nostru, si ea ecranizata.

Dincolo de poveste, este o confruntare intre Dees si Dwight, intre un reporter pasionat de munca sa, care nu crede in povestile pe care le scrie – extraterestri, demoni, posedati, masacre, fiinte fantastice – si altceva, o creatura purtand o mantie, personificarea vampirului-cliseu din filmele de categorie B, dar care in final se dovedeste a fi mult mai mult. Vampirii care nu suporta crucifixul, apa sfintita, usturoiul si sunt ucisi cu un tarus din lemn, vampirii care se transforma in lilieci si zboara in cautarea unor frumoase ce trebuie seduse si golite de sange, transformate in sucubi, nu au nimic in comun cu Dwight. Dwight este altceva, este o creatura cu puteri aproape nelimitate, este cosmarul pe care Dees il cauta de ani de zile, pentru a-si demonstra ca exista cosmaruri reale, este un alter-ego demonic al reporterului fara scrupule, fara reguli, fara nimic de care sa ii fie teama. Nu mai avem un Bela Lugosi sau un Gary Oldman, avem un vampir fara nimic tragic, demn, fara un cod al onoarei, fara nimic romantic. Este o creatura ce seamana destul de bine cu cea din Jeepers Creepers : nu poate fi oprita, nu isi abandoneaza niciodata prada, nu are mila si nu face compromisuri. Iar capcana pregatita de Dwight in final, un aeroport plin de victime, in care reporterul isi descopera iadul personal, este un sfarsit surprinzator.

The Night Flier este o poveste alerta si un film sangeros, foarte sangeros chiar, cu numeroase scene socante, ceea ce nu poate fi decat excelent. Pentru o productie fara un buget impresionant, efectele speciale sunt de cea mai buna calitate, in stilul clasic, fara animatii pe computer and stuff. Isi fac foarte bine treaba, totul arata extrem de realist – ceea ce nu ma mira, tinand cont de pretentiile lui King – cadavrele si ranile sunt “autentice”, Dwight este o imbinare de grotesc si infricosator – desi se mentine o latura de kitsch - iar Miguel Ferrer reuseste o interpretare buna. In ultimele minute are chiar secvente in care aminteste destul de mult de rolul lui Jack Nicholson in Shining.

Un horror bun, prea putin cunoscut din pacate, meritand cu siguranta mai mult decat alte productii de gen, mult mai mediatizate, dar si mult mai slabe. Nu este neaparat o creatie originala, are unele clisee – bine folosite insa – dar merita vazut si chiar revazut. Se simte insa si mana lui Stephen King, care s-a implicat si in aceasta ecranizare a uneia dintre povestirile sale. Sincer, nu ma asteptam sa imi placa prea mult. Mi-a placut. Il recomand. Ca nota, cred ca merita un 8. Chiar un pic mai mult.

Deadly Friend (1986)

Regie : Wes Craven
Scenariu : Bruce Joel Rubin
Distributie : Matthew Laborteaux, Kristy Swanson, Richard Marcus

Vad ca pe forumurile si blogurile pasionatilor genului, Deadly Friend, creatie putin cunoscuta a lui Wes Craven – celebru pentru seria Nightmare on Elm Street sau pentru The Hills Have Eyes – a luat note destul de mari, cronici pozitive, laude, entuziasme. Inca nu am inteles de ce. Este firesc, fiind fan Wes Craven, sa il aperi din toate puterile. Mai ales daca esti cu totul pasionat de horror-uri. Insa Deadly Friend este un pic prea cheesy, prea inclinat spre comedie involuntara si prea plictisitor pentru a fi revazut. Cu atat mai putin pentru a fi apreciat. Pentru ca nu am gasit in Deadly Friend prea mult Wes Craven. Sau prea multa actorie. Ori efecte speciale prea reusite.

Pacat, pentru ca povestea avea potential, desi sunt destule clisee : tanarul genial si pasionat de stiinta, care se muta intr-un nou cartier, alaturi de mama sa si robotul vag umanoid BB (arata ca un mixer pe rotile, cu beculete). Nu conteaza ca pustiul inca trebuie sters la nasuc, a reusit sa construiasca un robot care invata singur de la o zi la alta si devine tot mai uman si mai inteligent. Mai mult, se descurca lejer cu cele mai dificile tehnici si echipamente si ajunge chiar sa faca o operatie pe creier, in premiera mondiala. Firesc sa aiba si un prieten in care sa aiba incredere, fata din casa de alaturi, Samantha (Kristy Swanson ) descrisa plastic drept posesoarea de “great tits”, abuzata periodic de tatal psihopat. Normal ca BB, robotul genial, este distrus in seara de Halloween de una dintre vecinele din cartier – interesanta adunatura de nevrotici si isterici – “fusilat” cu trei incarcaturi de calibrul 12. La putin timp dupa aceea Sam este si ea ucisa de tatal abuziv, asa ca solutia este simpla si ireala : eroul nostru ii fura corpul aflat in moarte clinica si ii implanteaza un cip, un “creier de robot”. Normal ca Samantha, odata obisnuita cu noua ipostaza, devine robotul ucigas si se razbuna pe toti cei care au ranit-o in vreun fel, de regula omorandu-i brutal. In final, incercand sa il protejeze pe creator, este si ea ucisa de “za cops”. Banal si melodramatic. O idee ok, tratata superficial, jucata prost, desi regizata mediocru.
Ce mai salveaza filmul : Sam are “nice tits”, robotul BB e amuzant, cele cateva omoruri sunt relativ sangeroase, o minge de baschet poate fi folosita si pentru a zdrobi un cap (desi se vede clar ca este un model din plastic, bazat probabil pe un pepene). Cam atat despre calitatile pozitive.

Nu este cel mai bun film Wes Craven. Este cel mult mediocru, cheesy si adesea ridicol, fara sanse de a deveni un film-cult, dar interesant de vazut daca iti plac horror-urile din ’80 sau Wes Craven. Altfel, MBL.

Wrong Turn 2. Dead End (2007)

Regie: Joe Lynch
Scenariu : Alan B. McElroy ; Turi Meyer
Distributie : Erica Leerhsen, Henry Rollins, Aleksa Palladino, Daniella Alonso, Steve Braun

In the Forest, Only They Can Hear You Scream

Continuarea peliculei din 2003 a fost o surpriza placuta. Se pare ca horror-urile nu respecta regula generala “continuarile sunt intotdeauna proaste”, iar Wrong Turn 2 este un film bun. Mai exact, a fost diferit de prima parte, mult, mult mai sangeros, efecte speciale mai bune, omoruri mai violente, cu un ritm mai alert, ceva nuditate binevenita, intr-un cuvant, mai bun. Interesant cum dupa seria The Hills Have Eyes si mai ales dupa seria Texas Chainsaw Massacre tema mutantilor canibali, provenind din aceeasi familie, mai are inca succes. Foarte rezistenti, rezultat al amestecurilor de deseuri toxice si inbreeding, practic nu simt durerea si pot fi foarte, foarte greu ucisi. De aceasta data insa, spre deosebire de Wrong Turn, apar si femeile clanului, geloase si la fel de diforme, vedem si o nastere, si mai ales cum este viata de zi cu zi intr-o familie de hillbillies diformi : unde locuiesc, cum vaneaza, cum isi prepara “mancarea”, ce specializare are fiecare. Avem chiar un hillbilly care se masturbeaza privind-o pe una dintre eroinele pozitive, viitoare victima. Avem de toate. Inclusiv un Henry Rollins foarte nervos, cliseistic. Elemente de comedie horror. Aflam si detalii despre familie, cum s-au nascut copiii diformi si de ce vaneaza oameni. Fata de prima parte, mutantii (termenul cel mai comod) sunt mult mai prezenti, mai bine conturati, mai bine definiti, chiar daca in continuare au ceva de troli. Numai ca mi s-au parut mai puternici, mai bine organizati si mai inteligenti. Tough. Si mult mai sadici. Dintre toti, preferatul meu ramane “Arcasul”.

Povestea este, din fericire, diferita mult de prima parte. Se pare ca cei trei canibali, din prima parte, au supravietuit. Presupun ca ajuta sa mananci multa carne de om, in orice forma. Sunt in aceeasi padure, numai ca de aceasta data au sansa de a vana participantii la un Reality Show, “The Ultimate Survivalist: The Apocalypse”, prezentat de personajul lui Henry Rollins, militarul cliseu, dar foarte interesant mai tarziu. Avantaje : tipele sunt dragute spre frumoase, ei sunt la fel de stas ca in toate slasherele, crimele incep repede si sunt foarte sangeroase si violente, a little nudity, Rollins este furios, canibalii sunt de data asta mult mai bine prezentati. Dezavantaje : nu te atasezi de personaje, cu aceeasi exceptie – Rollins – si pana la urma ajungi sa tii cu ceilalti, doar pentru placerea de a mai vedea un omor ca in vremurile bune.

Si din acest punct de vedere scenaristii au dat dovada de ceva imaginatie, si nu s-a facut economie de sange. Cele mai bune scene sunt chiar cele petrecute in casuta din padure – cum arata o zi din viata unei familii disfunctionale ? Un detaliu aparent usor de trecut cu vederea, dar important, este filmarea unor scene in stilul din Cannibal Holocaust sau pentru cei mai tineri Blair Witch Project, camera tinuta direct cu mana, tremurat si haotic, foarte reality-show, pentru o impresie de autenticitate. Chiar daca uneori pare deranjant, isi face treaba. Iar finalul, deschis pentru o continuare, va oripila cu siguranta cinefilii mai sensibili.

Un film neasteptat de bun pentru genul sau, chiar daca este putin probabil sa il revedeti de mai multe ori. Nota : 8. Chiar putin mai mult. Aproape de 9. Sa zicem un 8.5, ar fi meritat mai mult daca personajele nu erau bidimensionale. Iar personajele negative (cat de stupid suna). oricat ar fi de grotesti si dezgustatoare, au farmecul lor si te atasezi usor de ele.

Foto : IMDB.com