13 Nov 2012

Arkham Horror - Innsmouth Horror

12 comments

În loc de introducere

Greutatea unui boardgame încă nedesfăcut, sigilat, mai ales când ai așteptat ceva până să te hotărăști dacă îl iei sau nu. Sacoșa pe care de această dată s-a întâmplat să scrie Red Goblin, prețul era bun și magazinul aproape, iar extensia de Arkham Horror pe care o vânam se găsea în stoc. Și mai ales bucuria imensă cu care deschizi încet cutia, rupi cu mare grijă celofanul din jur și începi să scoți piesă cu piesă, paginile de carton cu jetoane și personaje, cărțile sigilate și ele în pachețele separate, minuțiozitatea cu care le așezi pe categorii și le numeri/inventariezi de două sau trei ori, ca să fii sigur că nu lipsește nimic. Nu ți s-a întâmplat până acum, dar pe forumurile/blogurile pasionaților se vorbește de ghinioniști care au descoperit că lipsesc piese. Acum sunt toate. Este complet. Le tot așezi, miști, admiri cu o stranie pasiune ce îmbină foamea colecționarului și anticiparea unor noi partide, de această dată și cu Innsmouth. Mirosul acela incredibil de culoare, de carton, lipici și plastic, puternic, se va estompa cu timpul, imposibil de împărtășit altcuiva. Familia care începe să te privească puțin cu teamă, puțin cu neliniște, ca nu cumva noua pasiune să te îndepărteze prea mult din chinga normalității extrem de sociale. Acum am Arkham Horror, King in Yellow și în sfârșit Innsmouth Horror. Categoric nu mă voi opri aici. 

Innsmouth Horror - scurtă prezentare

M-am gândit inițial să cumpăr prima extensie mare, Dunwich Horror, mai ales că nuvela-sursă mi-a plăcut. Dunwich introducea cărți de Injury și Madness pentru momentele în care Sanity sau Stamina sunt reduse la 0, arme și item-uri noi, o hartă nouă, noțiunea de ”gate burst”, 28 de monștri. Interesant, dar... 

După îndelungi deliberări și ore petrecute pe Arkham Wiki și Boardgames Geek a câștigat Innsmouth Horror, extensia din 2009, a șasea apărută până acum și a treia din cele mari. Pentru simplul motiv că este inspirată de una dintre cele mai bune nuvele semnate HP Lovecraft, magnifica și terifianta The Shadow Over Innsmouth. Pentru că include nu mai puțin de 16 investigatori noi, 8 Ancient Ones, 32 de monștri (inclusiv 5 spawn), o hartă nouă cu Innsmouth, numeroase schimbări în mecanica jocului, un set de 10 cărți Innsmouth Look, două cărți Herald (cine altcineva decât Father Dagon și Mother Hydra) și un pachet de 96 de cărți Personal Stories, un fel de quest-uri secundare pentru toți investigatorii incluși în joc. În toate extensiile. Doar pentru acesta și Innsmouth ar fi meritat investiția. Din păcate extensia nu vine și cu item-uri - arme, vrăji, skill-uri - noi, dar se găsesc suficiente în extensiile mici și în celelalte expansion-uri mari. Și cum nu am Kingsport (încă) nici nu pot folosi cărțile de Ancient One Plot, care ar trebui să schimbe total lupta finală. 

Primele impresii

Aceeași prezentare deja obișnuită pentru jocurile Fantasy Flight și mai ales pentru Arkham Horror. Cutie mare, cărțile împărțite în pachete sigilate, tokenele de monștri (includ Deep One, Deep One Hybrid, Priest of Dagon) cele de investigatori (16, nu mai puțini) și tokenele speciale pentru Innsmouth  în două planșe mari, hartă impresionant de bine tipărită, cu locuri din Innsmouth (cunoscute dacă ai citit nuvela și ești familiarizat cât de cât cu Cthulhu Mythos) care se adaugă celei de bază. Genul de extensie pe care chiar simți că a meritat să o cumperi. Superbă senzația de a răsfoi teancul cu fișele de prezentare ale noilor investigatori, unii dintre ei chiar mai puternici decât sperasem, sau teancul de opt noi Great Old Ones, opt GOO, mult mai dificili decât cei din AH sau Dunwich. Totul este foarte bine realizat, profesionist și de o calitate pe care alți producător ar trebui să o imite, sau măcar să o invidieze. 

Ideal este ca de la bun început să sortezi totul pe categorii, să scoți token-ele din planșele de carton și să le pui în cutii/pungi, cărțile noi în țiple de protecție (dacă folosești), totul cât mai ordonat. Dincolo de fascinația pe care o trezește Arkham Horror, este un boardgame cu destule extensii și în timp adună un număr aproape incredibil de elemente - cărți de joc de diverse mărimi și din diverse categorii, tokene de toate felurile, bani, Sanity, Stamina, investigatori, fișe - pe care dacă nu le ții în ordine transformă totul în haos și ajungi să renunți la joc. Ordine de colecționar autentic. E adevărat că adăugând harta de Innsmouth jocul (oricum de dimensiuni apreciabile în versiunea de bază) cam depășește orice masă clasică, și ajungi să îl joci pe podea sau pe o masă de cât mai multe persoane. Dacă ai. Un boardgame de asemenea calibru cere și sacrificii. 

Noutăți în Innsmouth Horror

Pornind de la povestea-sursă, Innsmouth nu introduce spre deosebire de Dunwich un alt Ancient One secundar, ci implementează pe harta secundară așa-numitul Deep One's Rising, un contor ce simulează creșterea influenței celor din adâncuri, ce pot ajunge nu doar să îi facă pe cei din Innsmouth deosebit de ostili, dar chiar să îl trezească pe Great Old One mult mai devreme. Poate fi întârziat sau resetat, dar cu destule sacrificii.  Așa că acum trebuie să fii atent la ambele contoare, și nu e singura schimbare majoră. Innsmouth Horror face jocul mult mai dificil decât mă așteptam, dar cumva schimbările de mecanică și implementarea atmosferei și poveștii din nuvelă se fac gradual, convingător și te prind. Te prind, mai ales dacă te-ai obișnuit să pierzi în Arkham Horror, sau cel mult să câștigi cu pierderi enorme. Mai ales că apare și Innsmouth Look, cunoscut din nuvelă, zece cărți speciale din care tragi una sau mai multe în anumite momente. Una singură este cea cu Innsmouth Look, ceea ce înseamnă că te transformi în Deep One, iar investigatorul pierde tot și este devorat. Drăguț. Cele două Herald, Dagon și Hydra, nu complică neapărat regulile, dar cresc drastic dificultatea. Sunt introduși noi monștri, destui acvatici, în ton cu nuvela, destui deosebit de puternici, câteva dubluri pentru setul original. Buni, dificil de învins, recomandat a se evita. Nimic forțat, nimic artificial ca mecanică și curgere a jocului, încât ajungi să te întrebi dacă ai mai juca fără Innsmouth.  Sau măcar fără investigatorii noi. 

Sunt 16, de la Ursula Downs care seamănă suspect cu Angelina Jolie la William Yorick (un gropar), polițistul erou Tommy Muldoon sau muziciana Patrice Hathaway, fiecare putând fi folosit și fără harta Innsmouth, așa că deja colecția de investigatori a devenit apreciabilă. Nici însușirile speciale nu sunt puține sau de ignorat. Yorick, de exemplu, poate să scoată monștrii învinși în afara jocului (uneori crucial pentru a avea vreo șansă), Skids poate să reroleze două zaruri de 1, iar seducătoarea Ursula poate să folosească un Clue pentru a anula un encounter. Cei opt Great Old Ones sunt mult, mult mai dificili decât cei din original sau din alte extensii mari, câțiva introducând creaturi noi sau având puteri în fața cărora te rogi să nu ajungi la lupta finală. Bokrug, o stranie creatură verde, introduce patru Beings of Ib, foarte greu de scos până la lupta finală, unde dacă nu sunt îndepărtați în cinci ture toți investigatorii sunt devorați. La fel și Ghatanothoa, care îți oferă șansa unei rulete rusești. Dacă pierzi, ești devorat.  Chaugnar Faugn, gigant elefantin, penalizează orice investigator ce are un Elder Sign ori se află în apropierea unuia. Iar Nyogtha, masă de tentacule, poate să devoreze la final un jucător pe tură, ceea ce o face preferata mea. Sau preferatul, sunt nesigur. Tot noii GOO introduc și un mini-pachet Dust, asemănător Blight-urilor din King in Yellow, aducând penalizări serioase pentru jucători. Mult mai dificil decât în alte extensii, foarte, foarte greu de învins. Dar cu atât mai interesant. 

Noile encounters și cărți de Mythos sunt adesea surprinzătoare. În sens negativ. Mai ales când te invită să tragi o carte din pachetul de Innsmouth Look, ori aduc noi monștri, ori deschid o poartă unde sperai să nu se întâmple. Mă obișnuisem cu cele de bază, și în mare cam le învățasem, așa că se poate spune că noutățile nu sunt mereu binevenite. Innsmouth, cu zonele sale, este mai puțin activ decât m-aș fi așteptat. Este totuși bine să ții cel puțin un investigator în permanență acolo, pentru că acel contor al influenței Deep Ones crește neașteptat de repede. Iar unele dintre encounters oferă câteva recompense de invidiat, dar altele un final deosebit de tragic pentru investigatorul tău și comic pentru ceilalți. Din proprie experiență știu cât poate fi de amuzant să îți vezi coechipierul cum și-a crescut și protejat personajul, cum a construit o relație foarte personală, pentru ca în final să privească șocat cum eroul său este devorat/sfârtecat/înnebunește/pierde armele pe care se baza/primește un handicap ce practic îl scoate din joc. Doar o mică parte din fascinantul univers Arkham Horror

Tot în Innsmouth Horror își face apariția și un pachet de 96 de cărți de mici dimensiuni, Personal Stories, fără de care nu aș mai putea vreodată să joc Arkham Horror. Practic niște quest-uri secundare, oferă recompense (uneori de grup) dacă sunt îndeplinite anumite cerințe, dar pot să penalizeze sever investigatorul dacă eșuează. Tommy Muldoon, un investigator cu care am jucat destul de des, primește inițial prima sa carte Personal Story, We Need a Hero. Dacă este devorat, se consideră că el s-a sacrificat și intră în joc Giving His All. Un alt investigator primește cinci Clue-uri, 1 doom token este scos de pe GOO, iar pe viitor nivelul de Terror va fi diminuat cu 1. Dacă însă nivelul de Terror ajunge la cinci, quest-ul este un eșec, intră în joc Where Were You?, iar nivelul de Sanity pentru Tommy scade cu 1. Și tot așa, pentru toți investigatorii apăruți până acum, în toate extensiile. Recompensă ori pedeapsă, inclusiv item-uri, creșterea capacităților de bază, rezolvarea unor encounter-uri, etc. Excelentă ideea, și cum spuneam doar pentru asta și extensia merită. 



Concluzii înainte de o nouă partidă

Prima dată când iau o extensie mare de Arkham Horror. De fapt o primesc în dar de la două persoane dragi. Și regret că nu am luat-o mai demult, pentru că face jocul original mult mai bun, chiar dacă introduci doar investigatorii noi și unul din cei opt GOO, dar neapărat și Personal Stories. Excelentă maniera de a introduce personaje, elemente și atmosfera nuvelei într-o extensie foarte generoasă. Chiar mult peste ce speram, și mi-a trezit deja dorința de a avea cândva, cumva, undeva, întreaga colecție. Mult mai dificil decât în varianta simplă, necesită un pic de familiarizare cu noile reguli și mecanici, poate chiar extinde destul durata unui joc standard, de patru investigatori - pe care ajungi să îl joci singur, pentru că e greu de găsit amatori. Deja numărul de piese și cărți depășește capacitatea cutiilor originale, dacă vrei să le pui în ordine și mai ales dacă folosești țiple pentru cărți, așa că în curând va trebui să improvizez ceva soluții cât mai inspirat de păstrare/depozitare. Nu că pasionații din comunitate nu ar oferi deja idei și tutoriale de toate felurile. În ceea ce mă privește prefer oricând un boardgame cu personaje, miniaturi, grafică bogată și frumoasă, multe piese. Poate fi o lipsă cronică de imaginație, sau pur și simplu am nevoie ca un joc, oricât de bune ar fi mecanicile, oricât de inspirate regulile, să fie și frumos. Iar Arkham Horror este superb. În felul său. 

Și cum oricine ar trebui să aibă un hobby... Ia-R'lyeh! Cthulhu fhtagn! Ia! Ia!

Foto: boardgamesgeek.com

9 Nov 2012

Pumpkinhead (1988)

0 comments


Pumpkinhead a fost unul din acele horror-uri văzute la începutul anilor 90 pe o casetă video la multe generaţii de original, în culori şterse, eventual dublată ezitant şi bâlbâit. Pasionaţii genului care au prins incredibila explozie a centrelor de închirieri, apărute la fiecare scară de bloc, îşi amintesc probabil cataloagele pe foi A4, în general scrise de mână în casete trasate cu rigla, având în partea dreaptă „genul” filmului, scris cu roşu. Sau negru. Găseai la „filme de groază” zeci sau chiar sute de titluri, de la cele de referinţă ca Omen, Exorcistul sau seria zombie a lui Romero la Coşmar pe Elm Street, Chucky, Return of the Living Dead 1 şi eventual 2, Vineri 13 cu nenumăratele continuări, Hellraiser, Poltergeist etc. Completate de nenumărate alte pelicule modeste, cel mult de categorie B, care nu făceau decât să reia până la saturaţie teme şi subiecte deja clasicizate. Dar şi titluri foarte bune, din păcate prea puţin cunoscute şi subevaluate. Unul dintre acestea a fost Pumpkinhead, regizat în 1988 de Stan Winston. Şi aşa cum s-a întâmplat cu majoritatea horror-urilor optzeciste, şi acesta a avut câteva continuări, trei la număr, din păcate mult mai slabe decât originalul. Din riscurile francizării unui horror clasic, devenit eventual cult-movie. Mai ales că prima parte îl are în distribuţie pe Lance Henriksen, categoric cea mai bună alegere pe care o putuse face Winston, un Lance Henriksen terifiant şi convingător. În bună măsură datorită lui, Pumpkinhead nu a fost doar un alt slasher, destinat uitării.

Cine are nevoie de Pumpkinhead?

Debutul regizoral al lui Stan Winston, mult mai cunoscut ca unul dintre maeştrii contemporani ai efectelor speciale – a colaborat cu Tim Burton, John Carpenter şi Steven Spielberg, pentru a-i numi doar pe cei mai cunoscuţi – a reuşit să reia şi să modifice inspirat străvechiul mit al Golem-ului, transplantându-l şi adaptându-l imaginarului unui mic orăşel pierdut undeva în America, genul de localitate provincială suspendată în timp şi privindu-i pe străini, pe cei de la oraş, ca pe un potenţial pericol, un dezechilibru în monotonia cotidiană. Locul unde lucrurile nu se schimbă preţ de zeci de ani, unde magia şi superstiţia sunt mult mai puternice şi influente decât tehnologia şi fascinaţia televiziunii, unde tradiţia va fi mereu mai importantă decât orice lege nouă venită de la oraş, unde civilizaţia locală are alte reguli. Şi mai ales unul din acele locuri ce ascunde un secret pe care doar cei mai bătrâni îl cunosc, iar cei mai tineri ştiu vag şi totuşi prea mult despre ce este vorba. Aici este vorba de Pumpkinhead, nume care te trimite la imaginea unei creaturi în stil Halloween, eventual cu un dovleac în loc de ţeastă, poate jovial, poate răutăcios, dar câtuşi de puţin periculos. Ce e într-un nume… Păcat că filmul nu s-a bucurat de mai mult succes, pentru că ar fi putut lansa în imaginarul colectiv un alt monstru cinematografic de calibrul lui Freddy Krueger, Jason Vorhees sau, de ce nu, Chucky.



Pumpkinhead este un demon. Un demon care poate fi chemat de cel care a fost nedreptăţit, de cel care vrea să se răzbune, şi căruia i se va face astfel dreptate dacă este pregătit să plătească preţul. O creatură ce nu mai poate fi oprită de nimeni şi de nimic atunci când este trezită şi se va opri doar atunci când şi-a terminat sarcina. Singurul care ar putea să i se împotrivească este chiar cel care a chemat-o, dar oare va avea curajul să o facă? Ed Harley (Lance Henriksen) are un mic magazin la marginea oraşului. Unicul său prieten şi cea mai importantă fiinţă din viaţa sa este băieţelul său. O relaţie idilică şi perfectă. Până în ziua când Ed îşi găseşte fiul mort, ucis într-un stupid accident de motocicletă de un grup de adolescenţi veniţi într-o scurtă vacanţă. Când cei vinovaţi reuşesc să scape, Ed nu vrea decât să îşi aducă înapoi copilul. Nu are banii şi influenţa pentru a se lupta cu cei „de la oraş”. Nu crede în justiţia făcută după regulile lor. Şi când ajunge la strania vrăjitoare a locului, combinaţie de preoteasă voodoo şi harpie decrepită din imaginarul magic est-european, Ed vrea doar ca fiul său să se întoarcă la viaţă. Şi dacă acest lucru este imposibil, pentru că nimeni şi nimic nu poate aduce viaţă, atunci vrea ca cei vinovaţi să plătească. Oricât de mare ar fi preţul. Chiar dacă asta va însemna să îl aducă la viaţă pe Pumpkinhead.


Un Golem extraterestru

Creatura este categoric o reinterpretare a mitului iudaic al Golem-ului şi ar fi interesant de ştiut dacă s-a pornit de la vreuna dintre legendele talmudice, adaptările literare târzii sau, dimpotrivă, de la capodopera din 1920 a lui Paul Wegener, adaptare inspirată şi inteligentă a romanului semnat de Gustav Meyrink. Şi aici fiinţa trebuie trezită atunci când cel slab a fost nedreptăţit,  dar în versiunea lui Winston monstrul nu apără, ci poate doar răzbuna. Dacă Golem-ul „original” care apăra ghetoul avea o justificare morală, Pumpkinhead este prin excelenţă o creatură demonică, malefică. Poate doar să ucidă, dacă cel care l-a chemat este pregătit să plătească preţul. Nu este creat din pământ, ci Ed Harley dezgroapă dintr-un vechi şi uitat cimitir un hoit, pe care îl aduce vrăjitoarei, care îl readuce sub adevărata formă în cadrul unui ritual, folosind sângele tatălui şi pe cel al fiului. Sângele nu este doar viaţă, ci va face şi legătura telepatică dintre noul „golem” şi cel care l-a chemat, pentru ca Ed să vadă pas cu pas când cei vinovaţi sunt pedepsiţi. Creatura nu respectă nici un fel de reguli, este aproape indestructibilă, iar Winston a fost inspirat să nu folosească imaginea unui zombie. Pumpkinhead este asemănător mai curând extratereştrilor din seria Alien, o fiinţă înaltă şi emaciată, cu gheare imense şi colţi, pielea asemănătoare unei armuri, craniu alungit, clavicule ieşite în exterior. Lovecraftian. Terifiant. Poate nu deosebit de original ca imagine, dar eficient. Iar când Ed Harley va dori să îl oprească pe Pumpkinhead, după ce aproape toţi tinerii sunt ucişi, va fi poate prea târziu. Mai ales că Pumpkinhead nu este o creatură în cel mai strict sens al cuvântului, este un ciclu periodic, o anomalie ce revine pornind de fiecare dată din acelaşi loc.



Mi-a plăcut enorm Pumpkinhead atunci, a rezistat de-a lungul timpului celor câteva revederi. Un horror de anii 80 solid, bine realizat, bine pus în scenă, chiar dacă a avut un buget modest, un Lance Henriksen surprinzător de credibil, care te face din prima parte a filmului să îi simţi durerea şi furia, te face să i te alături imediat şi să simţi că la fel ai fi făcut şi tu. Un film care ar merita mai multă popularitate. Parcă în trecut genul, cu exagerările, repetiţiile şi stereotipiile inerente avea mai mult farmec decât astăzi, mai ales când vine vorba de cinematografia horror americană.

8 Nov 2012

Stephen King - Carrie

2 comments

Apărută în Revista de Suspans nr 1 cu titlul Cenușăreasa lui King

Pentru pasionaţii de Stephen King, acest prim roman, publicat în 1974, reprezintă din toate punctele de vedere începutul. Primul roman publicat de Stephen King, poate nu la fel de bun ca cele care au urmat, dar categoric o lectură obligatorie şi poate un prim pas inspirat în descoperirea temelor şi universului unui autor pe cât de controversat, pe atât de popular. Şi de bun. Prima ecranizare după o poveste de Stephen King, în 1976, regizată de Brian de Palma şi cu o Sissy Spacek perfectă pentru rolul Carrie, dar şi un neverosimil John Travolta. O transpunere pe celuloid mult mai bună decât altele mai cunoscute şi mult mai promovate. E adevărat că a existat şi o versiune de televiziune în anii 2000, un musical, dar atunci King era deja un nume mai mult decât vandabil. Cum povesteşte şi în Misterul Regelui, King a fost la un pas să renunţe la subiect, nu era primul roman abandonat şi nici măcar primul scris, departe de el şi de oricine altcineva gândul că această Carrie va reprezenta un succes incredibil pentru un autor fericit când reuşea să publice în reviste de tot soiul. Şi extatic mai ales când era plătit. Ar fi abandonat dacă nu ar fi fost insistenţele soţiei, care a intuit mai bine decât King însuşi potenţialul unei poveşti având-o în prim-plan pe eroina cu puteri stranii. Carrie, cartea care i-a adus un avans de 200.000 de dolari într-un moment în care ideea de a avea o mie de dolari în contul bancar era o simplă utopie ridicolă. De fapt, se poate spune că de la Carrie a început totul. Restul e istorie literară şi horror de cea mai bună calitate.

Carrie White ar fi putut exista de la o zi la alta ca oricare dintre colegele sale de şcoală. Elegantă, veselă, mergând la întâlniri, scriind bileţele băieţilor care îi plac, răsfoind reviste de modă şi visând la o carieră post-liceu. Eventual, cedând avansurilor celui mai popular băiat din clasă. Nimic deosebit, destin identic altor mii de existenţe. Dar Carrie a fost diferită din start, o paria, o respinsă, îmbrăcată prost şi mereu speriată, mereu transpirată, plină de coşuri şi mult prea grasă, încercând să se strecoare neauzită pe holuri şi în clasă, mereu convinsă că va fi din nou batjocorită. Liceul din viaţa reală nu este în nici o dimensiune şi nici un timp o lume idilică, populată de adolescenţi perfecţi şi superbi, altruişti şi inteligenţi, mereu prietenoşi şi gata să îi ajute pe ceilalţi. Eventual cu o coloană sonoră alcătuită din hit-urile epocii. Niciodată. Niciunde. Peste tot, ca şi în Thomas Ewen High School din roman, este cel mai bun exemplu de luptă pentru supravieţuire, cu cei puternici şi populari torturându-i şi umilindu-i pe cei slabi şi speriaţi. Puţini, cum povestea şi King în Misterul Regelui (titlu esenţial pentru a înţelege mult din lumea king-iană) puţini dintre aceşti excluşi reuşesc să scape neatinşi din infernul care ar fi trebuit să reprezinte cei mai frumoşi ani etc, etc. Carrie nu este o excepţie. Crescută de o mamă bigotă, Margaret White, captivă într-un pseudo-creştinism într-o variantă psihotică şi extrem de personală, cu un Iisus ameninţător şi furios, Carrie este prin excelenţă o victimă. Obişnuită să fie jignită, să fie ţinta glumelor, să fie fericită atunci când măcar este ignorată. Carrie şi-ar dori cel mai mult să fie invizibilă.

Momentul care declanşează drama a fost şocant în 1974, şi este şocant şi astăzi. Prima menstruaţie a lui Carrie. Ciudat de târzie şi îngrozitoare pentru că adolescenta nu ştie ce i se întâmplă, sângerând şi ţipând sub duşurile liceului, înconjurată de colegele care zbiară încântate şi ritualic „Pune-i dopul!”. Verosimil, mai ales că e vorba de Carrie White. Cenuşăreasa în varianta Stephen King, pedepsită de mamă pentru că a ajuns la vârsta păcatului, pedepsită de colege pentru că nu ştie şi nu înţelege ceva firesc. Şi ca în celebrul basm câţiva dintre colegi, mai mult pedepsiţi decât convinşi, vor încerca să îi ofere visul american în varianta de liceul. Vor vorbi măcar din când în când cu ea. Vor încerca să o protejeze cât de cât. Mai mult, cel mai popular băiat din liceu o va invita la balul de absolvire, cu toată opoziţia frenetică a aceleiaşi Margaret White, convinsă că păcatul a trecut acum pragul casei sale. Margaret White, unul dintre cele mai reuşite personaje feminine create de King, demonică în fanatismul ei, convinsă că este pedepsită pentru că la rândul ei, cândva, a păcătuit, angrenată într-o cruciadă isterică împotriva lumii întregi. Pedepsindu-şi fiica în fiecare zi, obligând-o să se roage unui Dumnezeu foarte personal, obsedată de ideea unei apropiate Apocalipse. Pentru că Margaret White ştie. Ştie de mulţi ani că fiica ei nu este la fel ca ceilalţi. Ştie că atunci când vrea Carrie poate să folosească puteri pe care poate le-a uitat.

Iar când Carrie White ajunge la bal, într-o superbă rochie pe care şi-a cusut-o singură, mai frumoasă decât oricare alta, tocmai pentru că a reuşit măcar o dată să fie liberă, să fie normală, este clar că „ceilalţi” nu au uitat nici o secundă că viitoarea regină a balului este tot Carrie White. Carrie White, cea grasă şi transpirată. Carrie White, cea care a uzurpat locul altcuiva. Carrie White, care trebuie să plătească pentru că se preface a fi ceea ce nu are voie nici să-şi imagineze. Şi când spulberi singura iluzie a unei adolescente cu puteri telekinetice incredibile, ce nu mai are nimic de pierdut şi îi vede pe toţi ceilalţi ca inamici, oare este de mirare că acesta va fi nu doar ultimul bal, dar şi finalul micii comunităţi?

Carrie este un Stephen King interesant şi obligatoriu, în ciuda unor mici stângăcii epice ale acestui roman de debut, oricum rezistând surprinzător de bine trecerii timpului. Carrie White e un personaj tragic, este exclusa, este mica Cenuşăreasă victimă a mamei demente care ajunge să îşi trăiască pentru o seară visul perfect, visul oricărei adolescente tipice, distrus într-o clipă de ceilalţi. Ceilalţi, personaj colectiv ce apare la final mult mai cumplit decât o Carrie însângerată şi dezlănţuită, dornică doar să distrugă o lume care a respins-o mereu, sunt malefici prin excelenţă în contrapondere. Duelul dintre Carrie şi Margaret, tensiune palpabilă şi cu atât mai insuportabilă cu cât mama nu este doar arhanghelul unui cult mortificant, cât principala vinovată pentru ceea ce a devenit Carrie, arată că deja în acel punct King era un autor surprinzător de matur şi de sigur. Construieşte două caractere feminine în opoziţie antagonică, în conflict permanent, veridice şi înfricoşătoare. Felul în care cele două se înfruntă în fiecare zi, elementele din care Margaret a creat un cult întunecat sperie şi fascinează în egală măsură.

Pentru că ceea ce este cu adevărat şocant în Carrie nu este neapărat finalul apocaliptic în care răzbunarea nu mai ţine cont de nimeni şi de nimic.

Cumplit este că la sfârşit, când totul s-a terminat, realizezi nu doar că de la bun început ai fost de partea lui Carrie, ci mai ales că sunt şanse enorme ca şi tu să fi făcut la fel. Pentru că tocmai acesta este unul dintre secretele regelui. Monstrul adevărat este cel mai adesea bine ascuns în noi, camuflat în faldurile secrete ale acelei conştiinţe de care nu ne apropiem niciodată, de teamă să nu trezim ceea ce se odihneşte acolo. Şi dacă va fi trezit, şi dacă va fi eliberat, nimeni nu ştie dacă poate fi oprit.

7 Nov 2012

Stephen King - A Face in the Crowd

0 comments

Publicat în Revista de Suspans nr 1 cu titlul Purgatoriul din tribună


Această nuvelă ce ar putea servi foarte bine drept scenariu pentru un episod al primei serii din Zona Crepusculară (categoric unul dintre cele mai bune seriale imaginate vreodată) nu este prima colaborare dintre King şi Stewart O’Nan. Prima dată au scris împreună un volum aparent ciudat pentru cei obişnuiţi cu un King lucrând la poveşti cu creaturi înfiorătoare, crime şi lumi fantastice. Faithful, carte apărută în 2004, este un volum non-fiction despre… baseball, mai exact despre echipa Boston Red Sox, preferata celor doi, în sezonul din 2004. Nu l-am citit, pentru că nici subiectul nu m-a atras. Şi mi-e greu să cred că pentru fanii non-americani ai lui King o astfel de scriere ar fi prea atrăgătoare. Nu era prima oară când King folosea pasiunea pentru acest sport ca sursă de inspiraţie. The Girl Who Loved Tom Gordon este un roman a cărui structură epică o reproduce pe cea a reprizelor unui meci. Blockade Billy este un thriller modest cu şi despre baseball. E bine că până acum King nu s-a gândit la o versiune sau supliment Dark Tower unde baseball-ul să joace rolul principal. Nu că ar fi timpul trecut.


A Face in the Crowd a pornit de la o idee din perioada Faithful, şi e interesant că foloseşte baseball-ul doar ca un cadru general, subiectul fiind… publicul. Acea parte atât de importantă a oricărui meci, mii de chipuri ceţoase şi răspândite de jur împrejur în colossem-uri moderne, închizând ceea ce se petrece pe teren într-un cerc aparent inviolabil, cu fanatismele, trăirile şi frustrările sale, adesea întinse de-a lungul unei vieţi întregi, nu arareori transmise parcă genetic de la o generaţie la următoarea. Publicul, uriaşul anonim cu mii de faciesuri fără de care baseball-ul nu ar putea exista cu adevărat. Publicul, ce pare că stă pe locurile sale încă din vremea circului roman şi a teatrului elen, doar distracţia, epoca şi hainele s-au schimbat. Fiecare participant, deşi poate trăieşte cu intensitate colosală ceea ce se întâmplă cu echipa sa de suflet, se confundă cu ceilalţi, devine o parte a gigantului organism din jurul său. O colonie de fani. Survolată periodic de camere şi servind drept fundal.

Dean Evers, eroul fără voce din această poveste a chipului din mulţime, nu s-a prea uitat la baseball până când şi-a pierdut soţia, după o căsnicie îndelungată şi surprinzător de fericită într-o vreme a divorţurilor statistic majoritare. 46 de ani. Un record. După o viaţă împreună, Dean Evers, un individ aparent comun, se trezeşte singur, într-o casă modestă şi goală, încă purtând amprenta soţiei scoase din ciclul normal al existenţei de un banal atac cerebral. Nici măcar nu are cum să o răzbune. Ellie pur şi simplu s-a stins. Nimeni nu este vinovat, aşa că Dean, un văduv şi el aflat la mică distanţă de finalul firesc al vieţii, nu şi-a pus problema să devină un erou. Adunând piesele disparate ale existenţei sale, trăieşte singur, rar vorbeşte cu vreun prieten şi pentru a umple timpul care pare să se fi dilatat cumplit începe să se uite la baseball. În fiecare seară când e meci, Dean Evers ia loc pe canapeaua veche şi dă drumul la televizor. Eventual o bere. O cină semipreparată. Ceva de ronţăit. O existenţă monotonă, dar suportabilă. Iar baseball-ul, pe care în trecut îl privea cu relativă indiferenţă, devine o pasiune şi un mod de a rezista încă o zi.

Până în seara în care în public, la una din acele panoramări ale camerei, Dean Evers îl vede pe Dr. Young, vechiul său dentist. Dr. Young, pe care toţi copiii îl detestau, şi care este mort de mult, de foarte mult timp. Apoi Lennie Wheeler, fostul său partener de afaceri, pe care Dean Evers spera să nu-l mai revadă vreodată. Şi el este mort. Ca şi alţii. De fiecare dată, la fiecare meci, Dean vede în public pe cineva cunoscut. Cineva la care a ţinut, cineva pe care l-a detestat şi chiar rănit, cineva faţă de care a greşit sau chiar cineva căruia i-a făcut cumplit de mult rău. De fiecare dată altcineva. Până în seara în care Dean, tot mai convins că de fapt nu a înnebunit, o vede în public pe soţia sa.

A Face in the Crowd, deşi modestă epic, este o surprinzătoare nuvelă în cel mai bun stil king-ian. Emoţionează intensitatea cu care Dean încearcă să o păstreze pe soţia sa, felul în care rememorează mici detalii aparent neînsemnate, resemnarea cu care se ascunde în fiecare seară de sine în ecranul televizorului. O mică tragedie oricând repetabilă şi posibilă cu infime variaţii, până când se produce ruptura de realitate şi monotonia lasă locul demenţei, în primă fază. Un bătrân cu suflet bun şi nimic de ascuns, aruncat în faţa unei tornade. Dean Evers este un personaj aparent anodin, un văduv atât de comun, că nu reprezintă mai mult decât un procent într-o statistică, dar care, ca oricare dintre noi, are în trecut lucruri pe care ar vrea să le uite. Iar tribunele înţesate de public pe care le vede la televizor ar putea fi atât felul şi locul în care îşi ispăşeşte greşelile şi se eliberează, cât şi infernul său propriu şi personal, unde va ajunge la infinit, fără a se mai putea elibera. Înfiorătoare nu este neapărat apariţia celor morţi, indiferenţi şi reci în faţa freneziei unui meci de baseball, ci această ambivalenţă, imposibilitatea de a şti dacă Dean este salvat sau, dimpotrivă, damnat. Şi teama că într-o zi ceva similar ţi s-ar putea întâmpla şi ţie, cititorul. O povestire pe care iniţial aş fi fost tentat să o trec cu vederea, pentru a evita o nouă naraţiune despre baseball, şi aş fi făcut o greşeală. Se pare că Stephen King nu şi-a pierdut câtuşi de puţin suflul. N-ar fi rău dacă ar apărea o tălmăcire românească, măcar într-o antologie. Merită.

1 Nov 2012

Revista de Suspans numărul 2

0 comments

A apărut numărul 2 al Revistei de Suspans. O secțiune generoasă de proză (inclusiv un fragment dintr-un roman de Adrian Voicu), interviu cu Tim Lebbon, recenzii de filme și cărți și multe altele. Sper să vă placă, eu acum încep să o citesc.

Articolele mele în numărul 2: Cura "minune" (Richard Bachman, Thinner) și Demoniada (Evil Dead, 1981). Romanul lui Bachman este nu doar unul foarte bun, dar a avut și o ecranizare surprinzătoare, iar Evil Dead este un clasic. Ușor în Top 10 al genului, cel puțin unul personal.

Să ne citim cu bine și la numărul 3, și mai încolo.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...