14 Jun 2010

Cartile zilei de luni

19 comments
1. Dan Ciachir - Ganduri despre Nae Ionescu, Ed Litera Ortodoxa
2. Valeriu Anania - Rotonda plopilor aprinsi. De dincolo de ape, Ed Polirom
3. Stephen King - Anotimpuri diferite, Ed Trei
4. Boris Buzila - De-a v-ati ascuns’ - Un destin basarabean, Ed Curtea Veche
5. Dinu Pillat - Asteptand ceasul de apoi, Ed Humanitas
6. Harper Lee - ...Sa ucizi o pasare cantatoare, Ed Polirom
7. Andrei Oisteanu - Narcotice in cultura romana. Istorie, religie si literatura, Ed Polirom
8. Arthur C. Clarke - 2010: A doua odisee, Ed Nemira
9. Ion Mihai Pacepa - Orizonturi rosii, Ed Humanitas
10.Andra Rotaru - Tinuturile Sudului, Ed Paralela 45

10 Jun 2010

Cercul fumatorilor de pipa & trabuc din Sibiu

0 comments
Via Mrg si Humidor

La Sibiu s-a infiintat Cercul fumatorilor de pipa & trabuc, si potrivit site-ului fumatorii de acolo au avut deja doua intalniri. E un inceput bun si merita felicitari. Pe site puteti gasi deja cateva review-uri - Danske Club - White Luxury (un aromatic mediu), Mac Baren - Navy Flake (preferatul meu de la Mac Baren), Exclusiv - Sherry & Cherry (tutun deloc pe gustul meu), Mac Baren - Mixture / Scottish Blend (de care am auzit mult, dar nu l-am incercat inca) si Rattray's Marlin Flake (foarte bun, fumat doar la intalniri) - un articol despre magazinele din Sibiu cu tutun, accesorii, trabucuri, poze de la intalniri. Desi la inceput, a reusit deja sa atraga la prima intalnire zece persoane, ceea ce mi se pare admirabil.

Cine stie, cum spunea si Humidor, poate ajungem candva sa ne intalnim pentru o pipata Sibiu-Bucuresti. Ar fi tare fain.

Mult succes mai departe si fum rece :)

9 Jun 2010

Boris Buzila : In prezenta stapanilor

7 comments
Pret de multi ani, Boris Buzila a fost unul dintre redactorii celui de-al doilea ziar al tarii : Romania libera. Ziarul "de stat", spre deosebire de cel "de partid" (Scanteia), ziarul unde in anumite clipe mai adia un vanticel de libertate si se mai putea strecura, cu riscurile de rigoare, cate o aluzie, cate un adevar, cate ceva interzis. Sigur ca mai de fiecare data cei vinovati erau descoperiti cu vigilenta revolutionara, si totusi... Era o vreme in care nu prea aveai optiuni. Boris Buzila si-a iubit meseria, a iubit presa, a iubit ziarul si tipografia, cu mirosul ei nocturn si otravit de plumb, a incercat chiar sa suporte interminabilele sedinte, cu declaratiile latratoare si stupide, vizitele de lucru, deplasarile si reportajele entuziast-cretine. In toata aceasta piesa minutios pusa in scena, opera unui sistem dement, a incercat pe cat posibil sa isi faca meseria. Cu compromisurile vremii.

Si, asemeni lui Winston Smith, a tinut un jurnal secret, departe de ochii prietenilor, constient ca o delatiune sau o imprudenta i-ar aduce nu doar indepartarea definitiva din presa, dar mult mai mult. Cu ironie, talent, sinceritate si adesea tristete, Boris Buzila reuseste cu In prezenta stapanilor un tur de forta memorialistica, o cronica a unor ani in care cenusiul si teama se amestecau cu vodevilul kafkian al unui regim in agonie. Fara sa fie un vajnic dizident, Boris Buzila a simtit nevoia confesiunii de sertar, a marturiei. Pentru ca era un om ca oricare altul (purtand insa pecetea de "basarabean", deci din start un pic suspect) care nu se putea regasi in nebunia din jurul sau. Nu un erou, nu un rezistent, nu un revolutionar. Un om care vede minciuna dintr-un sistem care transformase o utopie, ce amesteca nationalismul desantat, comunismul dur si cultul personalitatile in stirile cotidiene.

Trasatura definitorie a cartii - si colacul de salvare in acei ani - este cu siguranta umorul. Privind uneori uluit, alteori abia abtinandu-se sa nu izbucneasca in ras nestavilit, jurnalistul ii vede pe Dej, Ceausescu sau Hrusciov, cu armatele de trepadusi in jurul lor, oamenii din spatele imaginii, adesea diferiti pana la sarcasm de imaginea atent periata din ziarele ce urmau sa apara a doua zi. Asa cum in presa interbelica adversarul era animalizat si ridiculizat in caricaturi, jurnalistul ii vede pe cei "mari" ca prin microscop, cu ticalosia lor, cu prostia lor, cu rautatea lor, cu lupta dintre ei. Il insoteste pe Dej in vizitele de lucru (si povesteste cu detalii imposibil de gasit in relatarile oficiale), scrie pagini intregi in limba triumfalista de lemn a deceniilor in care Ceausescu devenise noul Decebal. Ii cunoaste de-a lungul vremii pe Marin Preda (cu tariful sau obscen pentru epoca, 1000 de lei pentru un text marunt), pe decazutul Mihai Beniuc (epuizat si autopastisandu-se), pe Agatha-Grigorescu Bacovia si fiul acesteia (la fel de inversunati in apararea memoriei si operei poetului), pe Sadoveanu sau Arghezi (cu dramele, tipicariile si maniile lor), Paler (cu relele si bunele sale) pe inepuizabilii scribi care asaltau toate redactiile cu poezii, texte, epigrame, eseuri, marturii despre Partid, despre Tovarasu', Tovarasa, comunismul in zbor, societatea socialista multilateral dezvoltata. Cel mai des grafomani sinistri, care nu intelesesera la timp ca deja compresorul se pravalise, iar acum trebuie sa scrie altfel. Proletcultismul nu asigura si nemurirea.  Se va apropia de unii dintre scriitorii pe care ii admira, altora le va descoperi cu tristete, insemnandu-le in jurnal, umbrele din spatele pleoapelor.

Boris Buzila este cronicarul unei lumi. O lume vie, atat de departe pana la urma de imaginea casanta si atent migalita din pagina de ziar. O lume complicata, in care misuna mari scriitori si ratati penibili, securisti cunoscuti sau ofiteri deosebit de discreti, lideri ai partidului de astazi si "fostii" prabusiti in dizgratie ieri, social-democrati si fosti legionari, vechi detinuti politici si tineri resemnati, revoltati sau gata de orice pentru gloria Epocii de aur. Figuri ridicole de multe ori, alteori personaje de care te temi instinctiv. Hasek sau Ilf si Petrov ar fi gasit atat de mult in Romania acelor ani, dar din pacate si Kafka ar fi avut de unde sa se inspire. Sunt momente amuzante, chiar intr-o lume in care umorul autentic este prohibit, soparleste, se ascunde : nebunia insipida si absurda a sedintelor de partid, unde curg lozincile din robinete ideologice cu urechi ; pregatirea disperata a numerelor speciale despre Partid si "megaseful" (Ceausescu), cand mai ales in ultimii ani nimeni nu mai vrea sa dea vreun text ; minutiozitatea fanatizata cu care redactorii si ajutoarele cu ochi albastri examineaza fiecare rand din Romania Libera, fiecare poza, fiecare virgula, ca sa nu ascunda vreo pila, vreo aluzie, sau ceva ce poate fi interpretat ca o aluzie ; listele interminabile de la an la an cu frazele, temele, cuvintele interzise, scoase din nou-vorba ceausista ; felul in care scriitorii de manual se prezinta dincolo de albul foii. Groaza paralizanta cand "seful" gaseste in ziarul deja trimis in tara o poza cu Ceausescu in cadru gros, negru (ati pus doliu pe megasefu'), o litera mancata din numele ilustrului, vreo fraza care ar putea fi interpretata. Pentru ca acesta era triumful deformarii. Nu mai erai cenzurat. Ajungeai sa te cenzurezi singur, sa cenzurezi inca o data ceea ce ramasese din text, si pana la urma sa scrii pe linia care trebuia, amalgam de fraze fara sens, pompoase si inzorzonate, care nu spuneau pana la urma nimic. Dar erau asa cum trebuia.

Insa in spatele umorului se simte cosmarul tragic al epocii. Un Bucuresti distrus de sistematizarea pe model nord-corean, in care bisericile sunt in cel mai bun caz mutate, cimitirul Giulesti dispare sub ape (si unii nu mai apuca nici sa ia osemintele celor dragi), strazi si cartiere se prefac in doar cateva zile in moloz, Securitatea este o prezenta uneori nu prea discreta si gata sa actioneze, cozile interminabile, frigul, teama, speranta ingrozita ca poate, intr-o zi, "megasefului" i se va intampla ceva. Suspiciunea ca prietenul de langa tine, colegul de redactie, omul cu care ai impartit candva o tigara te-ar putea turna. Oboseala din ochii sotiei care a stat ore bune la coada pentru ca se dadea "ceva". Inghesuiala din troleibuzul rablagit care te duce spre o noua zi de munca. Frenezia cu care se decripteaza in fiecare intamplare, in fiecare declaratie, in fiecare zvon un semn ca lucrurile nu vor mai dura foarte mult. Un Metropolis care scartaie din toate incheieturile si care trebuie, firesc, sa se prabuseasca. Si In prezenta stapanilor este o alta dovada ca, intr-o evolutie aproape mitologica, sistemul s-a creat si in final s-a devorat pe sine. Dupa teroarea dejista si scurta perioada de dezghet, a venit Epoca de Aur.

O carte pe care o citesti altfel dupa ce intelegi ca un astfel de jurnal, scris atunci (si completat dupa '90 cu unele detalii, adesea savuroase, privind evolutia unor personaje din epoca) nu era doar o pasiune, un hobby, ocupatie de umplut timpul. O cronica sincera, obiectiva si adesea cruda a epocii era un risc asumat. Spre deosebire de multi dizidenti galagiosi, Boris Buzila a ales pur si simplu sa fie un martor al vremurilor. Mai ales daca ai prins macar vreo cativa din anii aceia, la varsta la care macar incerci sa dibui cate ceva din ce se intampla in jur, s-ar putea sa fie o carte din care periodic recitesti un capitol sau mai multe.

2 Jun 2010

John Fante - O sa vina si primavara, Bandini

5 comments
De aceasta data nu Arturo Bandini/John Fante este personajul principal. Nu pustiul isterizat de obsesia unei cariere stralucitoare de scriitor, nu acel Bandini care ucidea crabi pe malul marii, se inchidea in dulap impreuna cu frumoasele de celuloza din revistele obscene, nu acel Bandini care se indragosteste de o umila chelnerita mexicana, cu sandalele rupte. Tema tatalui este omniprezenta in scrierile lui Fante.  Distant, rece, adesea brutal, urandu-si viata si avand cel mult indiferenta pentru copiii sai, un idol inghetat si plin de o furie tacuta, acel barbat de care copilul Bandini se teme, adorandu-l in egala masura. In aceasta prima parte (in ordinea scrierii) din tetralogia Bandini eroul este Svevo Bandini, meseriasul imigrant, cu pantofi rupti, datorii in toate partile, fumand toscane negre ca moarte, dispretuindu-si tara adoptiva, acceptandu-si micuta si calda sotie pe nume Maria ca pe un refugiu si nu ca pe o iubita. Un Nick Molise in tinerete, inainte sa transforme mizantropia intr-un mod de viata, scarba de tot intr-o declaratie de principiu, dezamagirea manifesta fata de copiii sai intr-o declaratie de iubire diforma. Dar chiar si intr-un roman in care tatal lipseste cu desavarsire ca personaj, cum ar fi Drumul spre Los Angeles ori Intreaba praful, nostalgia fiintarii sale este umbra. Marea umbra.

In O sa vina si primavara, Bandini, familia Bandini nu mai este cea din Drumul spre Los Angeles, de aceasta data Arturo Bandini are doi frati, o mama dedicata in egala masura catolicismului si tatalui, o bunica plina de ura pentru acest Svevo betiv si lenes.  Nu este singura diferenta. Nimic din viitorul scriitor nu se intrevede inca, totul este in umbra marelui tata. Care vine in fiecare seara, plin de furie, cu picioarele ude in pantofii vechi, impartind cel mult cate o palma, pentru a se retrage apoi in bratele mereu credincioase ale micutei Maria. Maria, binecuvantata femeie care hraneste din nimic trei baieti zdraveni, se umileste la bacania din apropiere unde datoria familiei Bandini a devenit istorica, isi face rugaciunile cu o credinta de copil cuminte. Maria, cu mirosul si caldura ei, cu dragostea ei umila, poate singura femeie curata si cu adevarat sacra din toate scrierile lui Fante, o amintire pe care o va repudia mai apoi in favoarea tatalui. Si viata familiei de imigranti (o alta tema obsedanta la Fante) decurge zi dupa zi identic, cu Arturo indragostit si sarac, dorind sa devina si el un Svevo. Dar unul pentru care visul american sa se implineasca. Certurile cu fratii sai, lupta pentru un copan de pui (sunt doar doua, iar ei sunt trei), hainele saracacioase, camera mizera de baie pe care Svevo promite de peste un deceniu ca o va schimba cu totul, prezenta blanda a mamei. Cat de mult din omul Fante se regaseste aici ?

Pana in ziua fatala in care unul dintre prietenii lui Svevo, Rocco Saccone, zidar si pietrar, ii face rost partenerului sau de distractie si bautura de o slujba. Nimica toata, cateva ore de munca pentru frumoasa doamna Hildegarde. O femeie bogata, frumoasa, cu par negru si ochi albastri, atat de americana mai ales in fata unui Svevo inghetat si umilit de ceea ce vede. Nimic prea dificil. De schimbat caramizile unui semineu, de facut mici reparatii prin casa pe care zece generatii de Bandini nu si-ar putea-o permite. Cei doi provin din lumi atat de diferite incat sunt doua specii distincte, fara nimic in comun, doua fiziologii care nu pot sa existe in acelasi plan. O femeie bogata, senzuala, rafinata, care ar putea avea in banca mai multe zeci de mii de dolari, cel putin asa se povesteste. O femeie care stie sa aleaga o pereche de pantofi din piele de sarpe. Care stie ce isi doreste italianul tacut si furios.

Pentru ca intriga esentiala a cartii este tocmai evadarea lui Svevo din cercul sufocant al vietii conjugale. Iarna tarzie a unui Bandini. Nu e vorba de iubire, poate nici macar de dorinta, altfel decat cea simpla si carnala. Este certificatul de eliberare a lui Svevo, sotul Mariei, tata a trei copii, altfel un bun meserias, care traieste pentru cateva zile ori saptamana viata pe care si-a dorit-o, dar de care nu s-a putut nici macar apropia. Este un scurt si intens vis, este nebunia unui barbat trecut de prima tinerete, indreptandu-se cu pasi hotarati spre moarte, invaluit de fumul acru al toscanelor de duzina. Si chiar daca aduce practic sfarsitul familiei Bandini, Svevo este in felul sau pietros cu adevarat fericit. Pentru prima data, dupa multi ani, se simte barbat, se simte iubit, se simte puternic. Ca si cand ar fi atins un fir electric, este incapabil sa se desprinda pana cand nu este alungat.

Iar drama nu este atat infidelitatea lui Svevo, pana la urma fireasca, ci reactia Mariei, care isi vede zeul devenind doar unul dintre italienii veniti in America, il vede murdar si urat, patat de o murdarie pe care ea nu o mai poate curata, incercand sa isi cumpere uitarea si sa joace rolul de tata bun, de Mos Craciun, de sot ideal. Si prabusirea bietei femei intr-un cosmar din care nu mai reuseste sa iasa. Poate de aici, in volumele ulterioare, dragostea turbata si sufocanta a mamei pentru isterizatul si maniacalul Arturo Bandini. Supravietuind tradarii, il apara pe fiu pana la distrugere, mai mult din teama ca si aceasta o va parasi, asa cum e firesc, pentru o femeie.

Extraordinare scenele in care bunica, pastrandu-si nu doar dialectul din tara natala ci si ura pentru Svevo vine in casa Bandini, tentandu-i pe cei trei copii cu un banut. Ia spuneti, tatal vostru e iarasi beat ? Mai bea ? Miscandu-si faptura pachidermica prin casa, vanand orice fir de praf, scarbita de mancare, de mizerie, de saracie. Un personaj fabulos, aproape ireal, si totusi se pare ca a fost inspirat chiar de o bunica a lui Fante. Jocul dintre Maria si bacanul deja satul de datoriile niciodata platite, pana cand sotia lui Svevo reuseste sa mai cumpere ceva. Tensiunea dragostei stinse dintre Svevo si Maria, pana la un deznodamant care distruge familia Bandini. Momentele in care micul Arturo incearca, stangaci si brutal, sa o cucereasca pe inaccesibila si frumoasa Rosa, colega lui care ar putea la fel de bine sa fie intr-o alta galaxie. Pentru ca nu s-ar uita vreodata la un pui murdar de imigrant. Simfonia in crescendo de tensiune, dorinta si umilinta a relatiei dintre Svevo si seducatoarea doamna Hildegarde.  Finalul in care Arturo devine salvarea lui Svevo, la fel cum peste multi ani un alt tata, mult mai batran, ii va cere fiului sau ajutorul pentru a construi o afumatoare, undeva in munti. Stilul marcat de o nostalgie dulceaga, direct si in egala masura poetic, un scriitor cu o muzicalitate proprie si simpla. Un John Fante de o sensibilitate dramatica, poate cel mai bun titlu de inceput daca vrei sa citesti tetralogia Bandini.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...