Alexandru Paleologu despre fumatul pipei

- Fumatul pipei era un gest de dandy?

- Greu de zis. Eu am fumat prima dată pipă şi abia pe urmă m-am constrâns să trec la ţigarete, fiindcă era ciudat ca un tânăr să fumeze pipă în societate. Apoi, am revenit la pipă. Fumatul îţi asigură o gesticulaţie dezinvoltă, tocmai de aceea oamenii neînvăţaţi cu societatea fumează excesiv, ca să aibă une contenance. Sigur că, în legătură cu pipa, era vorba şi de a-ţi adăuga un fel de însemn de prestigiu, un obiect pe care să-l ţii în colţul gurii aşa, ca un englez, ca un amiral sau... ca un idiot. De fumat, m-am lăsat, pentru că n-am mai avut chef. 

Breviar pentru păstrarea clipelor. Filip-Lucian Iorga în dialog cu Alexandru Paleologu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012, pg 222-223

Foto: cartearomaneasca.ro

Brand Story: Stanwell

Articol preluat de pe http://tutunsipipa.blogspot.com/. Autor MRG, căruia îi mulţumesc şi aici pentru permisiunea de a-l posta şi aici. Am două Stanwell în colecţie, am şi două Danske Club, şi sunt pipe excelente, foarte bine lucrate şi foarte frumoase. Recomandate. 

La început a fost Nielsen. Poul Nielsen.

Un danez care, după ce Germania a ocupat Danemarca (în aprilie 1940), s-a decis să pună capăt suferinţei concetaţenilor săi rămaşi fără pipele importate din Anglia, principala putere pipieră a vremii. Soluţia: crearea unei fabrici de pipe 100% daneze, care să ofere produse de calitate superioară, dar accesibile oricui.

Nielsen a intuit perfect oportunitatea de piaţă existentă, însă nu a reuşit să găsească o rezolvare rezonabilă unei probleme esenţiale – cea a materiei prime. Lemnul de briar devenise inaccesibil, importurile din zona Mediteranei fiind blocate. Danezul nu a renunţat şi, în 1942, a deschis o manufactură la Kyringe, într-o veche fabrică de cherestea, producând primele sale pipe, realizate din lemn de mesteacăn şi fag.

Nu se cunosc date exacte despre succesul iniţiativei sale, dar cert este mica fabrică a supravieţuit războiului. Iar la scurt timp după ce importurile de briar au putut fi reluate, Nielsen a dat a doua lovitură de maestru asociindu-se în, 1948, cu suedezul Sixten Ivarsson. Iar legendarul creator de pipe, emigrat în Danemarca la mijlocul anilor ’30 şi stabilit la Copenhaga, s-a achitat conştiincios de sarcină şi a contribuit decisiv la notorietatea pipelor create în fabrica lui Nielsen, deschizându-le calea către noi pieţe.

La momentul asocierii cu Nielsen, ascensiunea lui Ivarsson în elita pipierilor danezi era abia la început – suedezul îşi făcuse ucenicia într-un mic atelier de reparare a pipelor, unde a muncit câţiva ani învăţând cum nu trebuie făcută o pipă. În 1948, Sixten era cunoscut deja în Danemarca drept un creator de pipe original, care avea curajul să ocolească tiparele clasice ale pipelor englezesti.

Nielsen a înţeles şi valorificat această originalitate, modernizându-şi uzina şi dotând-o cu utilaje care să permită copierea cât mai exactă a formelor create de Ivarsson. Şi astfel a început marşul triumfal al micii fabrici daneze către cucerirea marilor pieţe internaţionale.

Nu înainte însă ca Nielsen să facă a treia mutare de maestru – schimbarea numelui.

Manevra danezului este asemănătoare cu cea a confratelui olandez Elbert Gubbels, deţinătorul unei companii care activa în domeniul vânzărilor de tutun de pipă şi accesorii pentru fumat încă din 1870. În 1927, Gubbels şi-a extins domeniul de activitate, fiind printre primele companii olandeze care au adus în Ţările de Jos pipe din briar, în principal din Franţa şi Anglia. Ocuparea Olandei în 1940 de către nemţi, i-a pus lui Gubbels aceeaşi problemă ca şi lui Nielsen – blocarea importurilor. Iar rezolvarea a fost şi ea identică – producţie proprie. Spre deosebire de danez, olandezul şi-a deschis fabrica mai târziu, în 1946, şi a cunoscut un succes rapid pe piaţa locală, fapt care l-a făcut să se îndrepte spre pieţele externe. Unde a descoperit însă că pipele sale nu se bucură de un nume prea bun. Aşa că Gubbels a cumpărat drepturile de utilizare a numelui Big Ben, un nume cu trimitere clară către Regatul Unit al Marii Britanii. Care reprezenta un reper esenţial pentru piparii din întreaga lume la acea vreme, dar şi la momentul actual. Noul nume a servit excelent scopului olandezului. Big Ben a devenit un brand cu notorietate pe toate pieţele mari de pe Bătrânul continent şi a cucerit rapid America.

Nu se ştie exact cine a conceput şi făcut primul această manevră de marketing – danezul sau olandezul? Cert este însă că, la sfârşitul anilor ’40, Nielsen a adoptat şi el un nume cu sonorităţi pur britanice: Stanwell. Şi i-a asociat şi un logo cu iz anglofil, pe care a menţionat în stilul manufacturilor englezeşti: „Since 1942“. Dar, probabil pentru a nu pierde capitalul de imagine cumulat în ţara de origine, se precizează clar „Stanwell of Denmark“!

Asocierea cu Ivarsson, noul nume, dar mai ales calitatea superioară a pipelor produse în fabrica Stanwell au reuşit să impună rapid noul brand pe pieţele internaţionale. Şi mai ales în Statele Unite, unde formele originale ale suedezului naturalizat în Danemarca au repurtat un succes deosebit.

În anii ce au urmat, producţia fabricii Stanwell a crescut vertiginos, o dată cu ascensiunea pipierilor danezi pe piaţa internaţională de profil. În 1965, Stanwell a renunţat la fabrica de la Kyringe şi şi-a mutat activitatea într-o uzină modernă la Borup, o mică localitate aflată în apropiere de Copenhaga. Şi de Sixten Ivarsson, devenit deja între timp un pipier de talie mondială.

În noua uzină, Stanwell a atins în anii ’70-’80 vârful producţiei sale – peste 300.000 de pipe produse anual. Reţeta succesului constă în menţinerea la standardele de calitate superioară care i-au adus renumele, printr-un sever control al calităţii în fiecare dintre cele peste 100 de etape ale procesului tehnologic pe care le parcurge o pipă până a ieşi pe poarta fabricii.

Colaborarea dintre Nielsen şi Ivarsson a continuat cu succes până la începutul anilor ’80, mai precis până în 1983, un an după moartea lui Nielsen. În trei decenii şi jumătate, pipierul suedez a creat pentru Stanwell peste 40 de modele, unele dintre ele regăsindu-se şi în cataloagele actuale de produse.

Modelul iniţiat de Nielsen, prin asocierea cu Ivarsson, a fost continuat şi de următorii proprietari ai fabricii, de după 1982 (Rothman Group, din 1982 până în 2000, şi, ulterior, Skandinavian Tobacco Group, din 2000 până în prezent). Astfel, printre pipierii care au colaborat cu fabrica Stanwell de-a lungul a aproape trei decenii s-au aflat nume mari ale generaţiei de aur daneze: Jess Chonowitsch (fiul al unui pipier danez celebru, dar şi ucenic al lui Ivarsson), Tom Eltang, Ann Julie, Poul Winslow, Peter Hedegaard, Bang, Poul Ilsted etc.

Anii ’90 - 2000 şi creşterea amplorii campaniei anti-fumat au influenţat, inevitabil, şi evoluţia companiei Stanwell. După vârful de producţie din ’70-’80, vânzările au scăzut constant: 126.000 de pipe în 1995, 65.000 în 2008 (conform informaţiilor găsite pe Internet).

Nu am găsit date financiare concrete, însă anunţul de la finele anului 2009, conform căruia compania daneză îşi muta producţia în Italia, este, în opinia mea, un semnal clar că, în epoca globalizării şi a externalizării, tradiţia pierde în faţa eficienţei economice.

„We are merely adapting our business to the future“, a explicat, în decembrie 2009, Søren Lundh Aagaard, Managing Director al Stanwell A/S. În faţa îngrijorării manifestate de piparii din întreaga lume, Aagard a dat asigurările de rigoare, precizând că se vor depune toate eforturile ca principalul avantaj competitiv al pipelor Stanwell – cel al calităţii – să fie conservat. Şi a completat: „In the years to come we will focus even more on product development in order to make sure that pipe smoking will be the choice of future smokers“.

O declaraţie oficioasă, cu un puternic iz de marketing şi care nu dezvăluie mai nimic. Aagard nu a precizat ce producător italian a fost ales şi nici zona în care va fi relocalizată fabrica. Singurele indicii, vagi, au fost acelea că respectivii italieni deţin o experienţă mai îndelungată decât producătorii danezi şi că sunt recunoscuţi în Peninsulă pentru calitatea briarului pe care îl deţin.

Atât şi nimic mai mult.

Prin urmare, în al şaptelea deceniu de existenţă al brand-ului, creaţia lui Poul Nielsen – „Stanwell of Denmark“ – va primi un mic adaos semnificativ: „made by italians“.

Rămâne deci de văzut dacă scandinavii se vor ţine de cuvânt. Sau italienii...

Sub-branduri Stanwell:

Danish Sovereign

Danske Club

Kong Christian (întrerupt)

Royal Danish

Royal Guard

Royal Sovereign

Scandia

Svendson

Foto: http://www.wesleys.co.za, http://www.pipendoge.de, http://www.smokershaven.com

Mircea Eliade şi pipa sa

Dacă la un seminar din ianuarie un profesor...

În ianuarie 1971 Constanţa Buzea, pe atunci soţia lui Adrian Păunescu, avea şansa de a asista la un seminar ţinut de Mircea Eliade. Nu era prima dată când îl întâlnea, dimpotrivă, vizita în America a soţilor Păunescu îi adusese foarte, surprinzător de aproape de Mircea Eliade şi Christinel, şi se poate vorbi chiar de o prietenie. Care s-a terminat ceva mai târziu din motive ce nu îşi au locul aici. Paginile din jurnalul Constanţei Buzea merită citite, chiar şi dacă nu eşti neapărat un fanatic Eliade, pentru că fascinează acel Mircea Eliade dincolo de imaginea publică a scriitorului, profesorului, cercetătorului, etc, etc, etc. Omul dincolo de mitul său. 

Iar acea zi de ianuarie îi inspiră autoarei şi acest poetic, delicat şi frumos portret al lui Mircea Eliade, fumătorul de pipă. Profesorul îşi ascultă cu o vie atenţie studenţii, scotocind la un moment dat în buzunare.

”În ăst timp, apare vestita pipă, neaprinsă, probabil goală de data asta, numai de decor şi nu de dragul pozei, ci din deprindere... Pe tablă se scriu formule al căror mister pentru noi rămâne absolut. Eliade soarbe din pipă nimicul, aroma lemnului îmbibat de fantoma tutunului interzis. Îşi ţine pipa în colţul drept al gurii. Uneori între dinţi. Nu rezistă însă şi şi-o aprinde cu un băţ de chibrit. Era, aşadar, îndesată de-acasă cu tutun! O secundă, faţa îi dispare într-un nor albăstrui. Absorbit de demonstraţia pe care studentul o face la tablă, nu poţi jura că n-a uitat sincer de interdicţie şi de oprelişti, de pericol. (...) Îşi umple pipa încă o dată, din belşug. Manevrează tot felul de punguliţe. Într-una îşi scutură scrumul. Din alta scoate cu două degete tutunul auriu. Apoi, cu degetul mare, astupă. apăsând în hornul pipei tutunul. Nu aprinde imediat şi ascultă în poziţia preferată, cu pumnul sub bărbie, ca un copil în faţa unui miracol. Cucerit ca un credincios ce nu se îndoieşte de existenţa lui Dumnezeu, ci aşteaptă să se arate. Apoi îşi aprinde pipa. Mâna dreaptă, palidă şi nemişcată, cea cu care ţine pipa, are ceva din grija mânuirii unui obiect de cult. Crispată, parcă ar susţine un mic şarpe...”

Constanţa Buzea - Creştetul gheţarului. Jurnal 1969-1971, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, pg 156-157. 

Ce fuma Mircea Eliade şi ce s-a întâmplat cu pipele sale?

Nu am reuşit să găsesc nicăieri prea multe detalii despre mitica pipă a lui Mircea Eliade. Mai ales că majoritatea mărturiilor provin de la nefumători de pipă. Din păcate. 

Avea una singură, şi dacă da ce marcă? Avea mai multe? Toţi vorbesc despre ”o pipă”, pipa Profesorului, pipa lui Mircea Eliade, dar spre exemplu în această imagine se pot vedea pe birou mai multe pipe (patru la număr) şi una pe care Eliade tocmai o fumează. Plus accesorii - un futac şi o borsetă, plus scrumiera şi o cutie mare de chibrituri. Şi nu e singura imagine în care apare fumând, şi adesea modelul diferă. E firesc să fi avut mai multe pipe, până când medicii i-au interzis această plăcere unică era un fumător pasionat, şi chiar ulterior mai ”trişa”, mai ales la cursuri. Chiar să fi fumat un singur tutun (n-ar fi un caz singular) şi tot ar fi avut nevoie pipele de ceva odihnă, de o rotaţie. Plus plăcerea colecţiei, a schimbării, a experimentării. Mai ales că Eliade, după cum povesteşte aici un apropiat, ”nu putea să trăiască fără pipă”. Ce s-a întâmplat cu această colecţie de pipe, cine le are, unde au sfârşit după atâţia ani? 

Prefera, potrivit altor mărturii, tutunul ieftin ”Cherry Blend”, ceea ce iarăşi nu ne spune prea multe. Să fi fost un bulk, să fi fost Cherry Blend de la Middleton, accesibil ca preţ şi uşor de găsit, genul de drugstore tobacco după descriere? Nu că ar fi ceva rău cu asta. Sau altul similar? Ori nu era vorba de Cherry Blend, ci doar de un tutun care mirosea pentru ”civili” a cireşe? Şi era oare singurul pe care îl pipa, să nu se fi dedulcit la o virginie, eventual la un english, mai ales când se refugia în biroul său? Îmi vine greu să cred că un om care fumează pipă de câteva decenii nu a încercat, de-a lungul timpului, cam tot în domeniu. 

Ce tabieturi avea? Sigur îşi aprindea pipele cu chibritul, fuma foarte mult, practic ar fi fumat tot timpul dacă nu ar fi fost medicii vigilenţi. Chiar când nu fuma obişnuia să pufăie în gol, fără tabac, dependent şi de gest, nu doar de tutun. Interesant spre exemplu este că în textul de mai sus Constanţa Buzea spune că Eliade vărsa scrumul într-o punguţă specială, şi exista pe vremuri obiceiul de a folosi scrumul rămas ca un soi de filtru la baza vetrei (mai multe detalii pe forumul PCB). Avea şi accesorii, cum îşi întreţinea şi curăţa pipele, ce mărci erau prezente în colecţie, care era preferata şi de ce? 

Avem monografii, articole critice, atacuri, analize, corespondenţă, manuscrise, bibliografii şi hagiografii despre Mircea Eliade prozatorul, eseistul, gazetarul, liderul de generaţie, fascistul, legionarul, istoricul, profesorul, şi toate celelalte. Nu e o coincidenţă că Iorga a fost unul dintre modelele sale. Ce nu avem, şi tare mi-ar fi plăcut, e măcar un mic articolaş despre Mircea Eliade piparul care să răspundă la întrebările de mai sus. Mai căutăm, mai întrebăm... Mai fumăm. 

Foto: http://www.4noggins.com, http://seresadrian.blogspot.com, http://www.ziaristionline.ro, http://www.smokersassociation.org

Ţigări BlackStone în biografia unui fost fumător de cursă lungă

       Am fumat prima oară ţigarete Blackstone la vreo trei ani după ce mă apucasem de fumat. Terminasem primul pachet de Viceroy la o lună după ce evadasem din liceu, cu diplomă de bacalaureat cu tot. Nu crezusem că am să apuc vreodată ziua libertăţii, eram precis că voi fi eviscerat pe treptele de la intrarea liceului, zbierând nu ”Freedom!” ci mârâind ”Ai, să-mi bag...!”. 

     Am început să fumez într-un moment critic, nu în ultimul rând influenţat de modele negative pentru o tânără minte în formare, şi nici măcar faptul că taică-miu murise la 46 de ani din cauza fumatului nu m-a oprit. Humphrey Bogart. Bacovia. Mickey Rourke. Caragiale. Freddie Mercury. Iubita de atunci. Iniţial a fost nevoia de poză şi dorinţa de rebeliune, aţâţate şi de curiozitatea firească. Am fost ultimul mohican din pico-grup care s-a apucat de fumat. Pe urmă am găsit în ţigări prietenul de care aveam nevoie şi care era mereu acolo. Şi, la început, la un preţ modic. Ţigara mă completa. Eram un cuplu inseparabil. Preţ de aproape zece ani norma a fost de un pachet pe zi, rareori mai mult. Şi îmi plăceau, îmi plăceau enorm.

        De la proletarele şi chinezeştile Golden Monkey la ieftinele Bastos, o perioadă de excelente Bran, Camel clasic, vreo doi ani de Winchester necartonat (care duhneau cumplit şi te învăluiau într-un giulgiu de mireasmă deloc plăcută), Viceroy roşu şi light, Kent lung când şi când (în pofida legendei nu le-am iubit vreodată) în variantele lung şi 8, Rebel (proaste şi promovate intens), Lucky Strike, Marlboro roşu, uneori Dunhill, Parliament, o scurtă idilă cu Djarum Black, câteva săptămâni de frondă cu Snagov şi Carpaţi, L&M (prea puţin), JP Special, încă vreun an de Winston light şi regular, o dragoste adevărată pentru Pall Mall în diverse variante (mai ales după ce aflasem că şi lui Bukowski îi plăceau), Rothmans (de la mătuşă-mea, Dumnezeu s-o odihnească). 

      În lunga mea carieră de fumător am încercat, în funcţie de finanţe şi curiozităţi, cam tot ce însemna ţigaretă. Cele de mai sus, şi multe pe care le voi fi uitat. Regular, mentolate, light, de gagici. Am avut chiar şi tabacheră, mi-am luat de la un anticar şi un port-ţigaret de os, pierdut apoi. Aşa că l-am înţeles perfect pe Cezar Paul-Bădescu, atunci când povestea cu nostalgie sfâşietoare despre ţigările sale în Tinereţile lui Daniel Abagiu. El a fost norocos. A avut acces şi la cubaneze. Câtă plăcere şi frumuseţe era în nenorocitele de tubuleţe, cu şi fără filtru, şi cum se insinua fumul albastru şi puţitor în fiecare celulă a realităţii. Binecuvântată pâclă...

Şocul unei alte lumi, categoric mai bună decât a noastră, a fost un banal (astăzi) pachet de ţigarete Blackstone cu aromă de cireşe, cumpărat împreună cu un bun prieten - banii pe din două - de la unul din chioşcurile ce străjuiau pe atunci staţia lui 226 din faţa Spitalului Municipal. Cumplită, grotescă a fost cartea, şi cum a prins. Cum a mai prins. Ca fumatul. Revenim. Arătau cu totul altfel decât ţigările comune, care deodată ne-au părut murdare, mizere şi cumplit de paupere. Ţi-era şi jenă să le pufăi când exista pe lume aşa ceva, ţigări umplute cu tutun de pipă (la experienţa şi mintea noastră puteai să ne spui că sunt umplute cu platină pulverizată), amirosind dulce-acrişor a cireaşă bine coaptă, în loc de hârtie albă fiind învelite în hârtie brună şi tare, mai să crezi că era chiar foaie de tutun. Minte de copii. Nici n-am fumat până să ajungem la mine, unde ne-am pus ceva muzică (doar o memorie proustiană ar mai reţine azi ce anume, deşi bine ar fi) şi am fumat câte o ţigară Blackstone.

Tare. Cumplit de tare. Aromată. Dulce. Tuşeam discret şi trăgeam mai departe. Adânc în plămân, să se bucure şi el, săracul, de un tutun cum nu mai întâlnisem, şi el şi fratele de suferinţă. Să se bronzeze în doi. Visam atunci cum ar fi să fumezi pipă, dacă aşa este tutunul de pipă. Mă repet, dar era un caz clasic de sancta simplicitas profană. Mai târziu mi-am dat seama că era un tutun banal, bine aditizat cu esenţe şi chimicale, ce băgat în pipă scotea cel mult un gust acriu şi prea puţin interesant. Dar atunci era o revelaţie. 

      Am fumat împreună vreo trei-patru Blackstone, şi ne simţeam de parcă făceam parte dintr-o confrerie secrete a hedoniştilor tabagici. Unul din acele momente care marchează o prietenie ce durează, îmi dau seama, de mai bine de două decenii. Şi chiar dacă erau binişor mai scumpe decât ţigările obişnuite, de-a lungul anilor ne-am mai făcut pofta. Cu ţigarete Blackstone cu aromă de vanilie, cireşe, ţigări de foi cu muştiuc alb de plastic, ce tare mult ne-ar fi plăcut să fie de os, ţigări de foi mai mici şi mai mari, cigarillos în învelişul lor de plastic. Şi acum se întâmplă să cedez nostalgiei şi să mă regalez cu vreun Blackstone, într-o formă oarecare.

Sincer, nu mai sunt atât de bune cum mi se păreau. E şi vârsta, e şi comparaţia cu tutunurile autentice de pipă. Dar sunt o fiinţă slabă, pofticioasă, şi periodic mai iau un pachet sau câteva ţigări. Una din acele plăceri vinovate ale unui fost fumător de cursă lungă.

Foto: http://www.cigarettespedia.com, 

Colecţia de pipe - ediţia 2011

      Nouăsprezece pipe, funcţionale, fumabile, unele mai bune, altele mai nereuşite, din care fumez frecvent patru sau cinci. Restul, la ocazii sau când fumez prea mult şi trebuie să mai schimb pipa, să las preferatele la odihnă. Pipe cu filtru şi fără, nu am nici o preferinţă în direcţia asta. Depinde şi de stare, şi de tutun. Unele doar pentru englezeşti, altele pentru virginii sau aromatice, două special pentru flakes. Vreo trei dintre ele sunt pipe generaliste, fumez cam orice cu ele, ignorând cu graţie recomandările. Sunt pipe modeste ca firmă, nu foarte arătoase, dar fumează surprinzător de bine. Sau pur şi simplu m-am obişnuit cu ele. Plus accesorii - o scrumieră, un butoiaş de tutun, brichete şi chibrituri, filtre, perii, etc. 

     Am pornit ca mai toată lumea de la o pipă găsită prin casă, am tot scris despre ea, din păcate nu o mai am acum. Doar factorul nostalgic ar fi contat, nu era de calitate, o basket-pipe mediocră. 

În imaginea de sus se poate vedea primul raft, cu pipele mai arătoase şi care intră mai des în rotaţie. Restul şi-au găsit loc mai jos. În partea dreaptă, pe suportul de plastic, este cea mai recentă, pipa de la concurs. Printre pipele mele se numără două Danske Club (excelente), un superb Nording , două Stanwell cu care mă împac de minune, un Jean Claude zebrat pentru englezeşti, un Butz Choquin pe care îl fumez foarte rar din cauza dimensiunii prea generoase a bolului, un Lorenzetti şi un Bristol ce nu fumează prea bine, două Federico Rovera pentru latakii, o Erica modestă dar neagră, un Ben Wade interesant ca formă şi finisaj, dar imposibil de fumat din cauza pereţilor subţiri, o Gardesana frumoasă dar cu probleme de condens, o Torino masivă şi prea lăcuită, un Dr Mills de duzină, vechi şi ars, folosit pentru toate mixturile, cu care mă împac extraordinar. 

      Cu două excepţii toate pipele din colecţie sunt ”estate”, luate în general de pe Okazii, unde am avut surpriza să găsesc piese bine păstrate şi de calitate, dar şi piese modeste, mai puţin reuşite. Fără piese de colecţie sau deosebit de valoroase materiale, dar extrem, extrem de dragi mie. Şi foarte utile. Un amestec eteroclit şi relativ politic corect de italieneşti, daneze şi restul. Unele fumeaza foarte bine sau chiar excelent,altele mediocru sau mulţumitor. Unele au buza arsă, ar trebui relăcuite şi curăţate, altele se prezintă foarte bine, ţinând cont de vârstă şi de faptul că nu sunt primul proprietar. Sunt ale mele. We're a happy family, cum ar fi spus cei de la Ramones. 

Fiecare a ajuns să aibă un loc şi o poveste, o anumită familiaritate în mintea mea de fumător, eventual mă leagă o amintire sau mai multe de o fumată din pipa respectivă. Cu unele am descoperit mixturi excelente sau măcar ieşite din comun, pe altele le-am inaugurat la una dintre întâlnirile clubului. Unele au fost cadouri de la persoane dragi. Altele au venit ”la pachet” cu vreo altă pipă dorită, şi s-au dovedit prietene bune. Am ajuns la nouăsprezece pipe, sper până la sfârşitul anului 2012 să ating cifra magică de 25. 

Yo, Adrian... I didn't do it

     Preţ de o săptămână m-am antrenat zilnic, intensiv, în mai multe reprize, cu mostrele de tutunuri Vauen primite spre evaluare şi recenzare. Două foarte bune, restul aşa şi aşa. Am fumat viteză, am fumat lent, jumătate de pipă, pipă întreagă, cu filtru şi fără. Balsa şi meerschaum. Aprindere cu chibrit şi brichetă. Am încercat să citesc literatură motivaţională, dar bunul gust şi experienţa au prevalat, aşa că m-am pregătit psihologic recitind Oraşul piticoţilor mincinoşi, al doilea volum din Svejk şi, fără vreo legătură cu ce trebuia să fac, nişte benzi desenate. Şi fireşte Wolves of the Calla, primele 150 de pagini. Am schimbat panglica maşinii de scris şi apoi am pus-o iar pe cea veche. Am ţinut discursuri revoluţionare în oglindă, căţelului şi băiatului de la ziare. În căutarea de modele şi motivaţie am revăzut fragmentar seria Rocky, în special partea 1 (aproape toată), 2 (minutele 56-59, 79 - 81, 108 - 112) ceva din 3, integral 4 şi am evitat 5. Am uitat de 6. Data viitoare voi încerca şi cu Sport Sângeros. Din lipsă de timp nu am reuşit decât să termin 12 ciorne, diferite, ale discursului de campion. Şi la concursul de vineri am ieşit pe locul 5. Din 5 concurenţi. Cu un neverosimil 26.45 minute. Cel mai bun timp a fost de 40.14 minute. 

S-a fumat din nou Astleys 2, care de această dată a avut un gust mai bun, mai plin, chiar plăcut, şi o doză mult redusă de înţepături de limbă. Dar aici cel mai probabil a fost meritul pipei de concurs, un superb Danske Club cu filtru de 9 milimetri. Şi am scos un rezultat atât de bun din propria-mi eroare. Alţii ar numi-o probabil prostie. Sunt maliţioşi. Deşi în forul meu lăuntric le dau dreptate. Am forjat-o în prima jumătate, încercând să prind ritmul pipei, obsedat că se va stinge. Am forţat-o şi chiar încins-o fără să mă gândesc vreo clipă că e totuşi un Danske Club, care n-ar trebui să facă probleme. Când i-am prins ritmul deja terminasem pe jumătate cele 3 grame de tutun. A fumat, biata de ea, până la ultimul fir. O pipă foarte bună, excelentă. The end. 

Am câştigat pipa de concurs, un tricou polo (pe care l-am inaugurat azi la un botez, păcat că era frig în biserică) şi aştept diploma. O înrămez, o pun pe perete deasupra rafturilor cu pipe şi accesorii, şi încep să mă pregătesc pentru concursul din 2012. Atmosfera a fost mai mult decât plăcută, cum se întâmplă de fiecare dată la reuniunile PCB, şi promit să mă revanşez data viitoare.

Clasamentul final

Locul I: Mihai Petrisor - 40:14

Locul II: Vlad -35:14

Locul III: Baij - 32:52

Locul IV: Jazzmoke - 30:47

Locul V: Cinabru - 26:45

PS: oare chiar nenumăraţii mei cititori nu mi-au putut ţine pumnii mai strâns? Să-mi influenţeze karma şchioapă cu o spirală, un acatist, un ritual Chud? N-aţi putut să vă uniţi în gânduri şi în cuget vineri, după orele şase seară, dacă nu pentru a mă ajuta măcar să îmi sabotaţi concurenţa? Bine. Foarte bine. Pe chestia asta o să scriu mai des, să vă învăţaţi minte. 

Primul concurs de fumat pipă organizat de Pipa Club Bucureşti

     La care am ocupat un neaşteptat loc doi, ceea ce m-a calificat în finală. Şi mi-a adus şi o superbă pipă Danske Club, dreaptă, cu filtru de 9 mm. O frumuseţe. O voi folosi la finala din 16 decembrie.

     În ultima vreme nu prea am mai fumat în ritmul obişnuit, am şi lipsit mult timp de la întâlnirile Pipa Club Bucureşti. Din diverse motive. Poate de aceea am avut emoţii foarte mari, şi am ezitat să mă înscriu la concurs. Chiar m-am decis în ultima clipă. Şi pe 9 decembrie am ajuns la Cafeneaua Cărtureşti, după o zi întreagă de alergătură, cu patru pipe în geantă, al cincilea volum din Dark Tower (n-am mai avut răbdare să apară versiunea românească) şi un gol ca cel provocat de Irish Flake în adâncurile stomacului. Mi-era dor să-mi revăd colegii de club, mai noi şi mai vechi. Mi-era poftă de o fumată lungă şi delicioasă. Eventual cu un vin fiert alături. 

Ciprian Halasz, reprezentantul Peterson în România (păcat că nu s-a înscris şi dânsul în concurs, mulţumindu-se cu statutul de spectator) ne-a făcut o surpriză: opt sortimente de tutunuri Vauen, inclusiv deliciosul şi deja cunoscutul Black Pepper, împărţite în pliculeţe celor prezenţi. Aşa că urmează recenzii aici şi pe forum. Şi cel mai probabil la anul vom găsi câteva dintre acestea pe piaţa românească. O veste bună. 

Nouă concurenţi prezenţi din cei zece înscrişi. Trei membri în juriu. Pregătiri. 

Întrebarea concursului: cine fumează mai mult timp fără reaprinderi. 

Reguli (pe scurt): 

1. trei grame de tutun pentru fiecare pipă. A fost ales Astleys No 2, o mixtură care mi-a displăcut de la prima întâlnire, dar după cum mi-am dat seama ulterior tocmai aceasta nepotrivire de caracter a fost un avantaj. Pentru că am fumat lent, fără să mă lăcomesc. Amestec de virginie şi perique, a înţepat destul de tare limba până spre jumătate.

2. puteam folosi orice pipă, din briar, indiferent de formă sau mărime. Am ales un Stanwell (urmează cât de curând şi poze cu ea) de care sunt foarte ataşat, o pipă bună, chiar una dintre cele mai bune din colecţie. Şi ne-am înţeles bine şi de această dată. 

3. toţi am avut la dispoziţie cinci minute pentru a umple pipele. În loc de vreo tehnică sofisticată (nici acum nu stăpânesc metoda Frank) am folosit metoda celor trei paşi într-o variantă adaptată şi relativ proprie. Mai multe straturi, îndesat relativ cât să am un flux de aer decent. Dacă nu eşti calm şi atent, genul acesta de umplere ajunge să încingă pipa repede. 

4. după cele cinci minute am avut la dispoziţie un minut şi două beţe de chibrit pentru a aprinde pipele. Le-am folosit pe amândouă - aprindere, toastare, tampare, reaprindere. Clasic. În loc de futacul clasic am avut, prin bunăvoinţa lui Zudo, tampere din lemn, foarte frumoase. 

Şi apoi fumată clasică, de cursă lungă. Un fel de 9 negri mititei în variantă fumătorilor de pipă. Cine iese primul, cine rămâne ultimul. 

Strict interzis (şi am avut juriu sever, nu glumă)

- să bei în primele 10 minute de competiţie

- să arzi pipa, s-o loveşti

- să nu anunţi că s-a stins

- să tampezi cu pipa scoasă din gură

- să mai adaugi tutun :)

Emoţii ca la primul concurs. Fără incidente, şi după primele minute în care a fost oarecare tensiune în aer - numai eu ştiu cum îmi tremurau mâinile, dar sunt în esenţă un mare timid - ne-am relaxat şi ne-am simţit, zic eu, bine. Nu prea sunt amator de concursuri, dar acesta a fost o experienţă memorabilă. Şi mi-am depăşit recordul de 25 de minute fumate fără reaprindere. Tot ce îmi dorisem, sincer să fiu, era să nu ies primul din concurs, ori să-mi sting pipa în primele minute. Am avut noroc, dacă este să fiu sincer până la capăt. 

Clasamentul final:

Locul I: Mihai Petrisor - 45min,59s - calificat

Locul II: Cinabru - 36min, 39s - calificat

Locul III: Jazzmoke - 35min, 45s - calificat

Locul IV: Vlad - 34min, 7s - calificat

Locul V: Baij - 32min, 15s - calificat

Locul VI: Mac - 30min, 29s 

Locul VII: Atzitzi - 27min, 25s

Locul VIII: Rodica - 25min, 45s

Locul IX: Napoleon - 24min, 55s 

Sponsori principali: Pipa Club Bucuresti, Jazzmoke, JPB Tobacco Shop - Bucuresti, Coniacul Armenesc Ararat, Delicatese Florescu. Le mulţumesc aici pentru tot. 

O prezentare oficială pe forum. 

Să vedem cum mă descurc la finala din 16 decembrie. 

Cercul fumatorilor de pipa & trabuc din Sibiu

Via Mrg si Humidor

La Sibiu s-a infiintat Cercul fumatorilor de pipa & trabuc, si potrivit site-ului fumatorii de acolo au avut deja doua intalniri. E un inceput bun si merita felicitari. Pe site puteti gasi deja cateva review-uri - Danske Club - White Luxury (un aromatic mediu), Mac Baren - Navy Flake (preferatul meu de la Mac Baren), Exclusiv - Sherry & Cherry (tutun deloc pe gustul meu), Mac Baren - Mixture / Scottish Blend (de care am auzit mult, dar nu l-am incercat inca) si Rattray's Marlin Flake (foarte bun, fumat doar la intalniri) - un articol despre magazinele din Sibiu cu tutun, accesorii, trabucuri, poze de la intalniri. Desi la inceput, a reusit deja sa atraga la prima intalnire zece persoane, ceea ce mi se pare admirabil.

Cine stie, cum spunea si Humidor, poate ajungem candva sa ne intalnim pentru o pipata Sibiu-Bucuresti. Ar fi tare fain.

Mult succes mai departe si fum rece :)

Ziua Piparilor la Trafalgar - 20 februarie 2010

Imi aduc aminte si acum de prima reuniune PCB la care am participat. Eram cumplit de emotionat, aveam o singura pipa si o cutie de University Flake de la Peterson, convins ca nu am habar sa fumez cum trebuie o pipa si ca o sa ma fac de ras. Dimpotriva. A fost o seara perfecta. Si in scurt timp m-am simtit printre prieteni. Asta s-a intamplat acum mult timp, si de atunci fiecare intalnire a clubului la care am reusit sa ajung a fost speciala.

Sambata, 20 februarie, era o reuniune speciala : Ziua Piparilor. In Trafalgar, pe langa Dorobanti. Nu m-am grabit sa ajung la intalnire, stiind ca era programata pentru ora 17. Iar pe la patru jumate inca ma plimbam pe Dorobanti, temandu-ma sa nu ajung primul. Daca mai intarziam un sfert de ora riscam sa fiu printre ultimii, pentru ca partea noastra de local era aproape plina, "veterani" si nou-veniti surprinzator de multi. Regret ca nu am apucat sa vorbesc cu toti cei veniti pentru prima oara, sper sa ii revad. A fost clar cea mai reusita intalnire pentru mine, si imi dau seama acum ca au fost destul de multe. Incetul cu incetul suntem tot mai numerosi, ceea ce e grozav. Sper sa ajungem in punctul in care sa fim prea multi pentru un bar obisnuit.

S-a fumat mult, s-a discutat mult, s-a baut un pic si s-a mancat. Iar dupa tatonarile si discutiile de inceput, s-a spart gheata si am inceput sa circulam de la un loc la altul, in grupulete spontane si tare galagioase, invaluite in fum. E o senzatie tare placuta sa vezi cum un hobby magic atrage tot mai multi oameni. Si sper sa ii revad si sa ne cunoastem mai bine la viitoarele reuniuni. E adevarat ca in scurt timp totul era o perdea de fum, de la pipe, cateva tigari stinghere si unul sau doua trabucuri. Pluteam in ceata aromata si semi-intuneric.

Cei trei membri fondatori ai Pipa Club Bucuresti au primit diplome si felicitari - e ceva sa vezi cum s-a ajuns de la o idee la un club, chiar daca neoficializat inca. Au fost aduse si insigne, (multumiri, Pari) , am luat si eu una, dar cu siguranta o voi purta doar la intalniri sau ocazii cu adevarat speciale. De teama sa nu o pierd, e prea frumoasa. Au participat si Ciprian Halasz (importatorul Peterson in Romania), Catalin Florian Radut (Asociatia Fumatorilor) si Silviu Petrescu (JPB) s-a discutat mult, inclusiv despre posibilitatea aducerii de tutunuri bulk. Poate, cine stie, intr-o buna si frumoasa zi. Sa iti iei atatea grame de virginie, atatea grame de perique sau latakie, iti faci un amestec dupa pofta inimii. Sau iti iei un kilogram din tutunul preferat, provizii pentru zile grele. Pentru ca io cel putin m-am saturat de aromatice. Si daca nu erau comenzile clubului in afara renuntam de mult la pipa. Pentru mine o surpriza deosebit de placuta a fost venirea lui Cezar Paul-Badescu, si ma bucur mult ca am apucat sa stau macar cateva minute de vorba cu el.

Imi luasem patru pipe, dar din prudenta am fumat cam jumatate de bol de fiecare data, dar chiar si asa mi-a depasit cu mult limitele de toleranta. Printre tutunuri a fost un Old Dublin regasit cu placere, un surprinzator Red Roses de la McConnell (de care ma ferisem pana acum, ideea de petale de trandafir in tutun nu suna prea bine), 1868 de la WO Larsen (peste ce ma asteptasem, chiar bun), ceva de la Rattray's, o latakie foarte bine lucrata si puternica de la Lifelover si multe altele, pe care nu le-am mai retinut. Fumez cel mult o pipa pe zi, poate in weekend doua, acum am trecut, pe total, de cinci. Aromatice, latakii, ceva virginie. Au mers bine cu bere. Si cu discutii. Duminica insa am avut limba aproape jupuita si dureroasa, abia luni seara m-am putut delecta cu un Solani Silver Flake (de la Zudo).

Multumiri celor de la Trafalgar, care ne-au facut sa ne simtim foarte bine si au tolerat peste 20 de pipari care fumau. In forta. Si chiar daca la un moment dat am avut parte si o de o pana de curent, a fost o seara memorabila. Exact asa cum ar trebui sa fie intalnirile unui club de pipari. E un loc unde sper sa mai revenim si pe care il recomand cu mare placere. Elegant, foarte primitor, cu stil si personalitate.

Cateva poze pe forumul PCB.

Pipa Club Bucuresti in Adevarul de Seara

In Adevarul de Seara de ieri a aparut articolul despre prima intalnire din 2010 a Pipa Club Bucuresti. Intalnire care a avut la in La Popota, un local surprinzator de primitor si cald, unde ne-am simtit foarte bine. Aici aveti articolul si aici o galerie de poze (apar si eu pe acolo, cu una dintre pipele mele de suflet). A fost o seara placuta, din pacate n-am putut sa stau ca in alte dati. Dar a fost prima oara cand am incercat tutunuri elvetiene.

Chiar daca e un articol micut si nu s-au putut spune multe, foarte multe, e un mare pas inainte pentru mediatizarea activitatilor Pipa Club Bucuresti. Nu e prima data cand "aparem" in Adevarul de seara, si sper ca nu e si ultima. Aici puteti citi un articol despre Alguhan, un maestru pipier si membru al clubului. Sper sa ajungem intr-o zi la un numar impresionant de membri, dar mai e ceva vreme pana acolo.



Abia astept intalnirea din 20 februarie, Ziua Internationala a Fumatorilor de Pipa. Cine stie, poate ne dau din nou la gazeta :)

Patru pipe noi

Doua pipe Federico Rovera, una Stanwell (prima mea pipa Stanwell) si una Torino. Luate de pe Okazii, de la Marcel Dobos, in stare exceptionala (bine intretinute, cu turta curatata cu grija, mustiucuri imaculate, inclusiv cate un filtru cadou in fiecare). De cate ori am luat de la el nu au fost probleme. Cadou de la sotie, care s-a gandit sa imi faca o surpriza, pentru ca tot mai avem un pic si implinim cinci ani de la casatorie. Presupun ca pe undeva m-am dovedit macar un sot acceptabil.

Am fumat-o deja pe fiecare, excelente, nu doar frumoase. Nu am avut la niciuna probleme de condens, pereti incinsi, nimic. Si parca au dat cateva note de savoare unor tutunuri pe care credeam ca le cunosc. Cu siguranta cea mai buna achizitie tobacciana de anul asta.


1. Fe-Ro : prima Federico Rovera, mica si cu peretii grosi, fumeaza foarte bine, posibil sa ramana pentru virginii, inca nu i-am decis soarta. Sau pentru orientale. Decisions... La inceput s-a bucurat de o doza de Clan, din mostra de la Molia, si trebuie sa recunosc si aici ca nu e deloc un tutun rau.

2. Fe-Ro 2 : a doua, la fel de buna, parca ceva mai indesata si mai solida, ramane pentru latakii. S-a comportat ireprosabil cu un bol de Ashton Artisan’s Blend, l-a facut parca mai matasos, mai dens, mai gustos. Fara sa se incinga vreun pic, fara problemele intalnite la alte pipe. Clar, latakie va fi destinul ei.

3. Stanwell Royal Guard : La inceputuri ma tot gandeam sa imi iau un Stanwell, era una dintre putinele marci de care auzisem. La superlativ. Incercata ieri cu Robert McConnell Scottish Flake, destul de indesate (dar dupa ce le uscasem ceva). Excelent. Groasa, solida, desi poate putin cam grea pentru a o tine intre dinti, a fumat mai bine chiar decat imi imaginasem. Abia acum incep sa imi dau seama cat de mult poate schimba un tutun o pipa foarte buna. Sigur intra in Top 3 pipe preferate, chiar s-ar putea sa ocupe primul loc. Cand o sa mai iau o cutie de Red Virginia s-ar putea sa le fac cunostinta si poate chiar sa se lege o relatie de durata.

4. Torino 510 : cea de a patra a fost un soc. Este o pipa mare, si ca dimensiuni generale, si ca bol. Cea mai mare dintre pipele mele, mai mare si decat un Butz Choquin mai vechi. Nu stiu cate grame intra, dar clar peste limita mea pe o zi. Si culoarea visinie e surprinzator de frumoasa. Cam grea, dar de fumat – excelenta. Posibil sa o pastrez tot pentru flake-uri, nu de alta, dar sta flake-ul in picioare in ea ca un soldatel disciplinat.

Am ajuns la 17 pipe in colectie, si dupa ce vine si cea aflata in reparatii la maestrul Algu – 18. Pentru inceput cred ca e decent. Sper sa mai iau un poker, cand gasesc ceva convenabil ca pret, si visez la o spuma. Cand o fi. Acum, dupa ce am spulberat bugetul familiei, e cazul sa mai astept o viitoare comanda de tutun. Sa caut ceva mai deosebit, pentru sarbatori.

Pana si un pacatos consecvent ca mine are dreptul la un tutun mai bun, nu ?

Standul pentru 12 pipe

Ca multi altii, am inceput cu o singura pipa. O pipa veche, roasa, zgariata, cu defecte si cu un funest filtru metalic in interior (nu stiam atunci ca trebuie scos), ramasa in familie de mai bine de 10 ani. Si necuratata cam tot de atunci. O pipa no-name, dar la inceput mi s-a parut cea mai dulce si mai buna pipa din lume. E adevarat ca, printr-un noroc, am inceput cu un tutun destul de bun pentru un novice : Sunday’s Fantasy. Eram entuziasmat de el, i-am dedicat chiar o recenzie extatica, astazi nu ma mai atrage aproape deloc. Am trecut si prin alte tutunuri proaste, dar si multe exceptionale. Mai tarziu.

Dupa prima pipa, pe care o fumam de 2-3 ori pe saptamana – cu toate necazurile si neajunsurile aduse de lipsa de experienta – am ajuns la doua. Prima mea pipa noua, un Danske Club pe care il fumez chiar acum. Bun. Si ieftin. Apoi la patru. Acum am ajuns la opt. Nu sunt neaparat nume mari, cunoscute, nu valoreaza enorm, dar e colectia mea la care am ajuns sa tin, pentru ca fiecare pipa are povestea ei, gustul ei, forma ei. Chiar daca unele au nevoie de mici reparatii, iar mustiucurile sunt cam oxidate-muscate. Mai tarziu, vor veni mai multe. Si poate imi gasesc si curajul ca folosindu-mi cele doua maini semi-stangi sa incerc sa scot o pipa dintr-un kit de briar. Provocarea suprema...

Deja la opt pipe aveam nevoie de un stand. Cumparasem deja unul pentru doua pipe, in rest le tineam cum se putea, inclusiv in scrumiera design Humidor. Aveau nevoie de un stand. Un stand pentru...12 pipe. Multumesc, Mrg :) Un stand excelent, foarte bine pastrat, frumos, elegant, intr-o nuanta care se potriveste cu restul bibliotecii.

Dupa cum se vede, le-am asezat strategic, asa incat sa nu fie prea deranjant ca nu sunt suficient de multe. Cu ochi de artist amator, ajutat de sotie. Deocamdata inca mai astept sa completez spatiile goale. Pe raftul de sus sunt cele trei pe care le fumez mai des – in ordine virginii, latakii, latakii/orientale, pe raftul de jos cele fumate mai rar – de la stanga la dreapta diverse, virginie, teste, flake-uri. A opta (prima mea pipa) este pe moment internata in reparatii, speram sa fie bine sanatoasa si restaurata cat de curand. Semnele sunt bune, are tonus, fibra stabila si mai rezista macar cateva decenii.

Am schimbat tot aspectul raftului unde imi tin sculele de fumat, cand mai aduc ceva pipe/tutunuri ii voi face o fotografie de ansamblu. Ce sa spun, arata mai mult decat bine. Dar nu sunt suficiente pipe. De fapt, niciodata nu se poate spune ca sunt suficiente, nu ?

Foto : Altheate

Intalnirea de vineri 8 mai 2009. Tot la Bononnia

Inca o intalnire a Pipa Club Bucuresti, tot intr-o vineri, si tot la Bononnia Café. Tot pipe si tutunuri noi, aceeasi atmosfera placuta, discutii si noutati despre pipe si tutunuri, dar parca ar fi fost frumos sa fim ceva mai multi. Cateva pipe noi, intre care un frumos poker marca Humidor (felicitari Molia pentru achizitie) si un splendid meerschaum, cu care Augustinus a starnit invidii. Maestre, s-o stapanesti sanatos si s-o fumezi cu placere, e superba.

Am gustat si cateva tutunuri mai noi si mai vechi, si (din nou) mi-am depasit cu mult limita de 1-2 pipe pe zi, ajungand la finalul intalnirii un pic prea ametit si lejer verzuliu, invatatura de minte pentru data viitoare. Nu ca mi-ar folosi. E ca si cand te duce un binevoitor la Carturesti si iti spune : ia, domne, ce vrei. Cam asa ceva.

Am inceput cu o jumatate de bol de Peterson Sweet Kilarney (pasabil, nimic interesant sau de retinut), continuat cu un bol maaare de Ashton Sovereign (la fel de bun, dar deja ma simteam cam departe de lumea dezlantuita) si, fireste, un bol la fel de zdravan din Moth Mixture 2, excelent ca de fiecare data. Surpriza placuta a serii a fost un tutun oriental turcesc, autentic, Yenice Agonya, pe care initial l-am privit/mirosit cu retinere. Un miros usor acrisor, spre ketchup sau ceva similar, amestecat cu aroma tipica pentru oriental, potrivit de uscat, s-a aprins repede si a ars bine.

Foarte bun, chiar neasteptat si diferit de ce mai fumasem. Mai incercasem cate un oriental, dar asta m-a facut un pic visator si mai mult incantat de buchetul de arome care se tot schimba de la un fum la altul. Mirosul acrisor ii dadea o aroma ciudata, avea destula nicotina dar nu parea o mixtura prea grea. Si, la final, dupa doua cafele, am incheiat victorios – atatat de dulceata fumului din pipa lui Mrg – cu o fumata din Red Virginia de la McConnell. Clar va fi pe urmatoarea comanda, e unul dintre preferatele mele, dar nu stiu cand va fi comanda.

In rest, s-a vorbit de pipe, tutunuri, viitoare achizitii, reparatii si imbunatatiri, Maiden, alternative, indie, horror-uri, Lovecraft, Septuaginta, greaca veche, doctorate, ceaiuri, muzica, iarasi carti. Si multe altele. E fain ca de fiecare data mai invat cate ceva nou, si nu doar despre tutunuri. Si parca atunci cand esti la a doua sau a treia pipa, limba se dezmorteste, mintea merge mai repede, si vin ideile cu viteza, gata-gata sa se napusteasca spre convivi. O alta reuniunea placuta, a treia pentru mine si cu siguranta nu si ultima. Iar pipele mele, cateva aduse pentru prima oara la intalnire, au fumat decent spre foarte bine, de la caz la caz. Chit ca nu erau la fel de frumoase ca unele dintre suratele lor vazute acolo, au iesit pentru prima oara in lume. Primul lor bal, cum ar fi.

Si inca mi-e pofta rau de Yenice Agonya.

Nota : am scris ceva mai tarziu, pentru ca e o perioada mai mult decat aglomerata. Draftul era gata de atunci, dar...

Alte doua pipe

Am reusit saptamana trecuta sa cumpar alte doua pipe straight de la Marcel Dobos, de la care le luasem si pe celelalte patru, despre care am povestit aici. Au venit la fel de repede, arata exceptional si fumeaza pe masura. Sunt destul de grele, cu peretii grosi, dar datorita formei mustiucului se tin relativ usor intre dinti. Si arata atat de bine.

Prima (1) este o Bradley Pipe Bruyere Extra 495, by Lorenzetti, o pipa straight, forma clasica, dar cu un joc de texturi la suprafata cum am vazut rar. Foarte bine pastrata si intretinuta, aratand ca noua, am dedicat-o virginiilor si s-a descurcat excelent cu unul dintre tutunurile mele preferate, Germains Mixture 7. Fumeaza usor, rece, n-am avut nici o problema cu ea. E o pipa fara filtru, avea in interior un condensator metalic pe care l-am scos de la bun inceput. Am destule experiente negative cu doua pipe cu condensator, nu mai imi trebuie.

Cea de a doua (2) – si marea surpriza – este o pipa Bristol, tot straight, cu bol apple si textura deschisa. Este cea mai buna pipa pe care am fumat-o vreodata (va ramane doar pentru latakii), excelenta din toate punctele de vedere, la fel ca si prima. Fum rece, potrivit de grea, cu o forma care se potriveste parca perfect in mana. Erinmore Balkan Mixture a avut parca un gust mai intens, mai bogat, mai complex fumat din Bristol, o declar fara ezitari cea mai inspirata achizitie. A detronat rapid atat primul meu Danske Club, cat si Ben Wade-ul cu care ma obisnuisem rapid.

Acum am opt pipe. E un bun inceput, nu ? Si printre urmatoarele tutunuri cumparate se va numara cu siguranta Gordon Pym.

Raftul lui Cinabru

Am fumat prima mea pipa in toamna lui 2007. O pipa veche, zgariata, in stare proasta (pastrata in familie) dar din briar, si un plin de Sunday’s Fantasy. Mai am si aceasta prima pipa, are mare nevoie de reparatii serioase, dar acum prefer oricand o latakie sau o virginie, foarte rar aromatice. Am descoperit tutunuri extraordinare, dar si tutunuri incredibil de proaste, am scris si de unele, si de altele. Am facut greseli de incepator si am invatat cat am putut, de peste tot. Si mai sunt foarte multe de invatat.

Pana acum am adunat sase pipe, asezate frumos deasupra unui corp jos de biblioteca. Raftul meu de pipar. Fiecare este frumoasa in felul ei, si oricare fumeaza cel putin decent (majoritatea foarte bine), fara sa fi fost foarte scumpe sau « de firma ». Imi plac atat pipele straight, cat si cele bent, si daca e sa aleg prefer una sablata / rusticata (dupa cum se observa si din poza). Cu siguranta voi mai cumpara si altele in viitor, e o pasiune la care nu mai poti renunta dupa ce ti s-a asezat confortabil in cord.

1. Prima mea pipa noua, un Danske Club Vario 185. O pipa masiva, cu pereti grosi si filtru de 9 mm, un model frumos. Destul de grea, fumeaza excelent cam orice tutun, a fost mult timp pipa « buna ». Acuma are concurenta puternica, dar va ramane mereu o pipa foarte draga. Danske Club sunt pipe bune si ieftine, cred ca voi mai cumpara pe viitor.
2. O pipa cumparata recent de pe Okazii.ro, sistem Falcon (in intregime din briar), destul de grea, cu bolul mic si pereti medii ca grosime. Sigla Lorenz sau ceva de gen, e aproape stearsa. Bine pastrata si intretinuta, inca nu m-am decis ce tutun ii dedic. Fumeaza foarte bine.
3. Un Ben Wade foarte subtire si usor, in stare excelenta, o voi pastra doar pentru latakii (s-a descurcat excelent cu un Erinmore Balkan Mixture, la ora actuala unul dintre preferatele mele). Are peretii cam prea subtiri, se incinge usor, dar cu putin grija fumeaza invidiabil. Plus ca forma delicata mi-a facut din start foarte draga. Mi se pare tare eleganta.
   
4. O Erica neagra, destul de lunga, cu bolul inalt si subtire, o folosesc doar pentru aromatice. Aceeasi problema cu incingerea daca este grabita, altfel merge foarte bine si fumeaza uscat. Sa vad in timp cum se va adapta, nu prea mai fumez aromatice atat de des cat sa o forjez zi dupa zi dupa zi. Imi place mult forma.
5. Un no-name cu filtru de 9 milimetri, putin mai grea, forma clasica, tot neagra dar cu pereti mai grosi. Virginie si orientale pana acum, se comporta excelent fara sa poarte o semnatura prestigioasa. Pipa de cursa lunga si de tavaleala.
6. Prima mea pipa, are mai bine de 20 de ani si este ratusca cea urata a colectiei. Busita, zgariata, cu o crapatura destul de mare in shank, mustiuc decolorat si muscat. Nici sigla nu se mai vede din cauza uzurii. Era lacuita, am smirgheluit-o, i-am scos din interior filtrul metalic si fumeaza mediu spre bine. Norocul ei ca are bolul solid, gros. Cum a fost prima are deja o serioasa incarcatura emotionala implantata bine in fibre, n-as renunta la ea. Poate reusesc in viitor sa o repar si eventual schimb. Uratica, dar utila.

Am si cateva futacuri, adunate in timp (patru la numar), periile le tin intr-o mica “vaza” de alpaca, filtrele intr-o cutiuta metalica (absenta in poza), cateva cutii de tutun, un borcan din lemn (gol) si un suport, un borcan cu garnitura etansa luat din IKEA (are in el vreo 50 de grame de Germain 7). Si, fireste, scrumiera marca Twain, design Humidor, care tinde sa devina un trademark pentru membrii PCB :) Sper sa am candva atatea pipe cat sa nu mai incapa pe raft.

Foto trademark Altheate

Puteti citi articolul si pe forumul PCB, unde se gasesc si alte colectii, si mai frumoase.

Patru pipe

Am reusit saptamana trecuta sa cumpar de pe Okazii.ro patru pipe straight, in stare surprinzator de buna, fara arsuri si defecte (singura problema ar fi ca mustiucurile a doua dintre ele au urme de dinti). Un Ben Wade (frumos, usor, elegant), o Erika, un Falcon sau ceva asemanator, dar cu sigla Lorenzo (cred) si un no-name. Toate patru fumeaza foarte bine spre excelent, cel mai probabil fiecare va avea cate un tutun dedicat – deja Ben Wade am trecut-o la categoria « doar latakia », in timp ce Erika are sanse mari sa ramana pentru rarele aromatice.

Le-am cumparat de la Marcel Dobos, au venit rapid, foarte bine ambalate si cu un bonus foarte util (doua futacuri englezesti), totul la un pret excelent. Am vazut ca momentan are in licitatii si alte pipe, posibil sa mai vina, aproape sigur voi mai cumpara de la dansul. Il recomand.

Poza este cea de prezentare de pe okazii.ro, vor veni si altele si un articol mai mare despre raftul meu de pipar, cel mai probabil peste cateva zile.

Natura statica (include arome naturale)

Poate cea mai frumoasa natura statica pe care am vazut-o in ultimul timp. Nu mai poti decat sa privesti si sa admiri, fara prea multe cuvinte. Atat de multe sensuri, arome si culori. Printre care si un mic sonet cu nicotina pentru mine.


Imagine "imprumutata" de aici.

Pipa Club – 6 februarie 2009

Am ajuns la a doua intalnire cu ceva intarziere, in Hot Shots, si in final pot spune ca a iesit bine. Multa lume, cateva pipe si multe tutunuri noi, s-a discutat mult, s-a fumat pe aproape, servirea OK, muzica initial placuta, apoi deranjanta. Local destul de mic si inghesuit, prea intunecos pentru gustul meu, si pe la 8 ni s-a cam dat de inteles ca e momentul sa plecam. Cu explicatia ca incepe programul de club, cu muzica la maxim si muuuulte luminite si beculete. Ma rog...

Varia :

Am vorbit despre carti. Carti bune. Si multe.

Te simti bine sa asculti pe cineva care s-a intalnit de mai multe ori cu Grass. Pe strada. Si care l-a cunoscut pe Eco.

Am mai aflat cate ceva despre filme romanesti noi, de la cineva care chiar a lucrat la ele.

Cafeaua nu a fost deloc rea.

In primele ore muzica a fost perfecta, pe urma dimpotriva.

Am admirat o pipa japoneza, kiseru, ce poate fi vazuta si aici. Ciudata, foarte subtire, foarte eleganta.

Pipa lui Humidor arata invidiabil de bine si presupun ca fumeaza la fel.

Am vazut alte cateva pipe interesante, intre care una cu intarsii metalice.

Am gustat si luat ca mostre : Ashton Old London Peeble Cut, McConnell The Original Scottish Blend, Mac Baren Plumcake Navy Blend. Am mai fumat si un bol de Red Virginia, excelent. Mi-au placut toate, poate Peeble Cut a fost cel mai surprinzator.

Eugen, multumesc din nou pentru pipa imprumutata, a fumat excelent.

Lumea a inceput sa vina in numar tot mai mare, ceea ce e mai mult decat bine.

O seara foarte placuta, dupa o saptamana dificila.

Aici mai multe poze si comentarii.

Nota : abia acum am apucat sa postez. Programul mai mult decat incarcat si o raceala puternica m-au scos din circuit pentru cateva zile bune. Imi pare rau pentru intarziere.

Scrumiera pentru pipa (Humidor trademark)

Inspirat de o idee a lui Humidor, postata aici, m-am apucat sa imi fac si eu o scrumiera pentru pipa. Foloseam una simpla, din ceramica, veche si un pic ciobita, fara dop de pluta, mai mult cu valoare sentimentala.

« Ingrediente » : una bucata tavita din lemn (5 lei), un dop de pluta (de la intalnirea Pipa Club) si un tub de Picatura. Lipit, asteptat 15 minute, acum am o scrumiera pentru pipa, cu logo Zarea. Humidor, mersi pentru model. Arata bine.

Rasfoiti mai mult forumul, sunt multe idei si povesti interesante despre pipe si tutunuri. Cred ca am pus si eu vreo doua review-uri mai demult.

Cinabru la Pipa Club Bucuresti

Motto

“Cronicarul istoriseste cum o duzina de domni si pipele lor minunate s-au adunat intr-o cafenea, intr-o seara de vineri, cand afara ningea frumos si inauntru era cald si bine. Si cum i-a cunoscut Cinabru si cum au stat de vorba si au povestit si au fumat pana cand si-au dat seama ca orologiul de pe perete a sarit peste patru ore din poveste.”

Din Cronica Meduro-Latakiota, traducere Tiffany Reinaud, in Revue des melanges et allumettes, no 655, 15 – 22 Janvier, 2009. Pg 23

Am ajuns la Cafeneaua Bononnia dupa cinci si ceva, cu destule emotii. Prima data cand ajungeam la o intalnire Pipa Club Bucuresti. Desi imi tot propusesem de ceva timp, dar mai mereu se intampla cate ceva. Imi luasem pipa, vreo doua tutunuri (nimic deosebit) si cateva filtre de balsa. Cafeneaua, desi mica, nu arata rau deloc. Servirea a fost ok, preturile accesibile, cafeaua buna. Si am inteles ca si ceaiurile au mers foarte bine.

Mirosul de tutunuri se simtea inca de la intrare. Si era buuuuun. Am intrat, m-am prezentat, ne-am apucat de tutunuri, am vazut pipele celor care venisera, am incercat marci noi de tabac. Si asa au trecut aproape patru ore alaturi de pipari pe care ii intalneam in viata tangibila pentru prima oara, dar m-au facut sa ma simt in largul meu si sa nu mai vreau sa plec. Ceea ce pentru acei putini care ma cunosc ar parea imposibil. Sa te pierzi asa in vorbe si fum, nimic mai placut dupa un sir lung de zile cu munca multa, somn putin si nervi o groaie.

Greu a fost sa aleg dintr-o masa acoperita de tutunuri, de multe dintre ele nestiind nimic, asa ca am mers pe recomandari verbale si olfactive. Am inceput cu o pipa de HH Vintage Syrian de la Mac Baren, un tutun sec, Latakia, oriental, ceva virginie, bun, tare, sumbru. A doua pipa a fost pentru mine surpriza placuta a serii, Red Virginia de la McConnell. Pana nu demult nu eram prea interesat de virginii, acum am inceput sa le descopar farmecul si aroma, iar Red Virginia ar putea deveni unul dintre preferatele mele. Dulceag, catifelat, potrivit de tare, cu un varf de cutit de Perique, cat sa ii dea o aroma speciala. Un tutun excelent, chiar nu ma asteptam sa imi placa atat de mult. La final, desi aveam limba cat o broasca testoasa de Galapagos, am riscat si am cedat tentatiei, cu o jumatate de pipa dintr-un flake faramitat si uscat bine (din pacate nu imi mai aduc aminte ce era). Greu, virginii si oriental amestecate in pipa, suficient ca sa ma ameteasca un pic. Am avut limba ca jupuita vreo doua-trei zile.

Pentru acasa am primit cateva mostre de la piparii vechi : in afara de HH Vintage Syrian si Red Virginia, am luat cate un pic de McConnell Original Oriental (bun, foarte bun, si surprinzator de usor), McConnell Maduro (un tutun exceptional, dulce si seducator, chiar daca se aprinde si arde cam greu), si o alta surpriza, Mott Mixture No 1, un amestec inedit semnat Molia, pe care l-am gustat mai tarziu. Excelent. Le multumesc tuturor pentru sfaturi, recomandari si tutun.

De vorbit, s-a vorbit mai ales de pipe si tutunuri, dar si de altele toate cele si inca ceva pe deasupra. Si se spuneau atatea lucruri incat iti venea mai curand sa taci si sa asculti, pentru ca aveai ce sa inveti. Totul cu o doza sanatoasa de umor fin. Si tot defilau pipele de tot felul, de parca se pregateau sa o puna de o petrecere a lor.

Concluzii pe fuga :

- o pipa devine mai buna cand este fumata alaturi de alti pipari

- Molia a facut o mixtura excelenta, sper ca va continua seria

- o masa acoperita de tutunuri si pipe arata minunat, elegant

- am descoperit cateva tabacuri excelente

- si am vazut cateva pipe cu adevarat deosebite

- este una dintre cele mai frumoase pasiuni din lume

- este imposibil sa nu afli mereu ceva nou despre pipe

- ar fi trebuit sa ajung mai demult la intalniri

- trebuie sa imi cumpar macar inca o pipa

- si niste tutunuri noi

- a fost tare fain

Aici veti gasi lista celor care au venit la intalnire si cateva fotografii. Una dintre cele mai frumoase seri din ultima vreme. Va multumesc tuturor pentru primire si sper sa ne revedem cat de curand.