27 May 2012

Afişul de film în Ghana optzecistă

9 comments
La începutul anilor 80 mici investitori cu spirit de iniţiativă din Ghana au intuit potenţialul enorm al videocasetelor cu filme americane (în principal) şi asiatice. Piaţa exista, doritori existau, dar nu oricine avea un televizor şi mai ales un video, nici măcar casete. Soluţia a fost simplă şi inspirată - cinematograful ambulant, compus dintr-un televizor, un video, câteva (sau câteva zeci, în funcţie de banii proprietarului) casete cu filme şi eventual un mic generator electric pe benzină, pentru acele zone care nu aveau aşa ceva. 

Pornite ca un experiment local, aceste cinematografe ambulante au devenit în câţiva ani un fenomen extrem de profitabil (chiar dacă taxa era modică, spectatorii erau numeroşi) şi o distracţie cotidiană. Filmele erau proiectate în timpul zilei (mai rar) şi mai ales seara, până noaptea târziu. 

Oferta cinefilă? Eclectică, de la blockbustere americane de acţiune, horror, comedii şi filme de categoria B din aceeaşi zonă geografică şi imagistică până la o bogată selecţie de filme asiatice, în principal Hong Kong şi Taiwan, kung-fu, horror, etc. Oferta autohtonă era categoric mai săracă, dar cu atât mai apreciată. Terminator, filme cu Van Damme, Poltergeist, Cujo şi alte ecranizări Stephen King, Evil Dead, Nightmare on Elm Street, Indiana Jones, Star Wars, etc, etc, etc. Foarte populare şi foarte gustate de public, deşi e greu de crezut că aici ajungeau neapărat casetele originale. Poate cel mai des erau copii ale unor copii ale unor copii. Fenomenul a rezistat până pe la jumătatea anilor 90, când televiziunea şi mai ales numărul tot mai mare de posesori de aparate video au adus un previzibil final. 


Interesant este că în România optzecistă exista un fenomen asemănător, al cinema-urilor improvizate în săli mici sau în sufrageria unui prieten/vecin/rudă, unde se strângeau mai mult spectatori, plătitori sau noi, dornici să vadă casete video, de regulă dublate de Irina Nistor, cu filme de groază, cu bătăi, drame siropoase sau un episod din Emmanuelle. Stranie similitudine a satului global. E adevărat că noi nu am avut reclama şi afişul de film specific pentru Ghana optzecistă. Dacă în România publicitatea dedicată fenomen tolerat şi nu încurajat de autorităţi, ba chiar la limita legalităţii, era preponderent orală, aici popularitatea filmelor video a dat naştere unui nou gen de reclamă.  

Afişele clasice erau greu de procurat, dificil de păstrat şi prea puţin rezistente, mai ales la drumuri lungi şi în condiţii de umiditate şi/sau secetă. Chiar, în anumite cazuri, mult prea scumpe şi prea mici. Artişti locali existau destui, majoritatea câştigând bani buni tocmai din reclame, afişe, firme. Aşa că au început să picteze afişe pentru filmele noi, pentru casetele video, folosind ca suport saci de făină, care le ofereau o suprafaţă standard de 100/150 cm, suficient pentru a fi mai mult decât vizibil. Mulţi foloseau câte doi saci, deja o suprafaţă considerabilă. Nu se ştie cine a inaugurat genul, posibil să fi fost un artist de provincie anonim, dar oferea pictorilor şi graficienilor din Ghana nu doar o nouă sursă de venit, constant şi apreciabil, dar mai ales o libertate a expresiei de invidiat. 

Unii au ales să redeseneze coperta casetei, de cele mai multe ori în stilul şi cu adăugirile pe care le găseau necesare. Alţii, majoritari, au păstrat doar o vagă asemănare sau, de multe ori, doar titlul, construind imagini de o fantezie burlescă, senzuală şi carnală, în imagini vii şi culori intense, ce amestecau stilul tradiţional, pictura naivă, elementele grafice africane şi importurile vag occidentale în compoziţii puternice şi, mai ales, stranii. Lucrări unicat, şi nu de serie, au ajuns astăzi în colecţii şi expoziţii prestigioase. Poate această stranietate le făcea foarte gustate şi de impact, dar mai ales fascinante pentru ochiul privitorului occidental. Bizare şi minunate. 

Surse foto şi nu numai :

Mai multe informaţii, imagini şi afişe de vânzare pot fi găsite pe http://www.ghanamovieposters.com/




Despre cei care nu-ţi mai dau cărţile înapoi

6 comments
În ceea ce mă priveşte, întotdeauna pun punct prieteniei/relaţiei/amiciţiei cu o persoană care nu îmi înapoiază o carte sau mi-o restituie în ultimul hal, flendurită şi amărâtă, pătată, cu foile zburând şi coperţile o dramă. De fiecare dată, de la prima infracţiune. Dacă persoana în cauză nu a avut grijă de o carte, cam cât de reuşită va putea fi relaţia dintre noi? Chiar dacă mi-e bun prieten. Chiar dacă natura sau genetica au înzestrat-o, dacă este de sex opus, cu anumite calităţi şi însuşiri lesne de apreciat de către un bărbat superficial.
Mai trec greu cu vederea dacă respectivul îmi cumpără un alt exemplar, eventual aceeaşi ediţie sau una mai bună. Şi totuşi rămâne o tensiune, un reproş. Nu vom mai fi niciodată prieteni cu adevărat. Ceea ce ar părea manie sau inadaptabilitate socială este nimic faţă de alte reacţii din istoria lecturii. 

Inscripţia se găseşte în biblioteca Mânăstirii San Pedro din Barcelona

Pentru cel care fură sau împrumută şi nu înapoiază o carte de la proprietarul ei, fie ca aceasta să se preschimbe-n şarpe în mâna lui şi să-l sfâşie. Lovit fie de paralizie şi toţi ai lui să fie vătămaţi. Să zacă în dureri ţipând după milă, şi chinul lui să nu găsească ostoi până când în moarte se va stinge. Viermii cărţilor să muşte în viscerele lui sub semnul Viermelui ce n-are moarte. Şi când va ajunge la Judecata de Apoi, flăcările Iadului să-l distrugă pentru totdeauna”. 

Pentru conformitate - Alberto Manguel, Istoria lecturii, Editura Nemira, 2011, traducere Alexandru I. Vlad, pg 284. 

De unde se poate constata că sunt şi opinii ceva mai radicale. 

25 May 2012

Cinabru în Adevărul de weekend

6 comments
In Adevărul de weekend de astăzi am contribuit şi eu cu un mic articol la dosarul Generaţia Pif (pg 14 - 17), ingrijit de Mihai Mincan. Articolul meu este chiar ultimul, cu titlul ”Un Pif prea liberal şi subversiv”, şi arată mult mai bine în ziar decât pe site. Celelalte materiale dedicate fenomenului Pif sunt semnate de Cezar Paul-Bădescu, Mircea Arapu, Dodo Niţă, Alin Palcu şi, fireşte, Mihai Mincan. Aşa că se poate spune că am debutat în Adevărul într-un grup ce mă onorează. Foarte interesantă ideea, şi a ieşit mult mai bine decât mă aşteptasem, mai ales că subiectul este, pentru cei care au prins Pif Vaillant şi Gadget în perioada de glorie, absolut inepuizabil. Sper să nu fie şi ultima oară când se scrie/vorbeşte despre Pif în presa românească, mai ales că la sfârşitul lui iunie vine şi expoziţia. 

22 May 2012

Numărul 1 din Pif Gadget

9 comments
De la Vaillant la Pif Gadget

Primul număr din longeviva serie Pif Gadget a apărut pe 24 februarie 1969 într-un tiraj de 350.000 de exemplare. Chiar dacă astăzi pare pentru o revistă de copii un tiraj record, nu era unul neobişnuit, şi de-a lungul istoriei sale Pif va depăşi adesea cu uşurinţă aceste cifre, mai ales după 1975. Cel puţin pentru o vreme. Numărul 60/1289 a avut un tiraj de un milion de exemplare, şi nu a fost singurul. De fapt, privind retrospectiv, pentru mai bine de jumătate din istoria sa Pif Gadget a fost o afacere extrem de profitabilă. Acest prim număr al unei legende era numerotat ca 1/1239, dublă contabilitate ce marca atât schimbarea, cât şi faptul că revista continua seria Vaillant. Le Journal de Pif, o altă legendă a benzii desenate europene. După 25 de ani, cum este marcat şi pe copertă, Pif trecea într-o nouă fază a istoriei sale. Privind retrospectiv, schimbarea a fost una dintre cele mai inspirate din istoria benzii desenate europene. 

Primul gadget din Pif şi alte detalii de bucătărie internă

Cu formatul ce avea să o consacre, standard pentru o revistă şi mai mic decât cel stabilit de Vaillant, publicaţia se prezenta pe pagina întâi, deasupra sumarului, ca o revoluţie a formulei de revistă săptămânală, cu 80 de pagini şi, foarte important, în fiecare număr eroii vor avea episoade complete ale aventurilor. Ceea ce nu s-a respectat, în timp episoadele mai mari fiind firesc fragmentate pe mai multe numere. ”Cele mai bune benzi desenate - eroii cei mai îndrăgiţi pentru toate gusturile, pentru toate vârstele” era esenţa noului Pif, ce oferea 80 de pagini de ”râs şi aventuri”.


Mai mult, în afara benzilor desenate, fiecare număr avea şi nu mai puţin de 16 pagini de jocuri logice, de perspicacitate, diferenţe, cuvinte încrucişate, etc (ulterior numărul variază foarte mult de la perioadă la alta). Tot aici este şi reclama unui concurs ce îţi putea aduce 250 de franci şi o bicicletă Cady, prezentată ca ”magnifique”.

Reclamele sunt rare în Pif Gadget, mai mult la publicaţiile trustului. În numărul de debut găsim reclame la trei albume format poche, Pif nr 43, Totoche nr 12 şi Gai-Luron nr 9, una la una la jucăriile telecomandate EXICO (noi modele cu marşarier) şi o pagină dedicată unui concurs, la care puteai câştiga greutatea ta în bomboane KREMA cu lapte, fructe, ciocolată, mentă, etc. Pentru cine îşi aminteşte de Pif-urile de la finalul seriei, mult mai slabe decât ”Vârsta de aur”, atunci cantitatea de reclame deja devenise obositoare. Şi, după cum s-a văzut, insuficientă pentru a salva editorul de faliment.


Marea surpriză era aşa-numitul Gadget, de unde şi noul titlu, o jucărioară inclusă în fiecare apariţie, care va deveni foarte repede nu doar obsesia colecţionarilor din toate ţările, dar şi unul dintre cele mai dorite pentru puştii de pretutindeni. Mai ales de către cei care nu aveau acces la Pif-uri sigilate. Toţi cei care cumpăram Pif de la anticariat sau din talcioc ne-am dorit cu frenezie măcar un singur gadget. În afara gadget-ului ”hebdomadar”, cititorii lui Pif puteau câştiga un super-gadget extraordinar, colecţionând timp de opt săptămâni bonurile incluse în revistă. Au existat trei astfel de super-gadget-uri. Primul a fost un stilou cu cerneală invizibilă, al doilea un mini-ventilator de buzunar cu sigla Pif, iar al treilea, poate cel mai dorit de copii, un aparat de fotografiat Super Diana, prezentat în Pif Gadget numărul 16. S-a renunţat la super-gadget după aproximativ şase luni, ultimul număr în care apărea un bon fiind 25. 

Primul gadget a fost o pereche de ochelari de soare, din Lumaline, material folosit în general pentru ambalaje, dezamăgitor pentru primul număr. Din fericire ulterior vor fi tot mai interesante şi mai viu colorate. Gadget-ul era inserat spre sfârşitul revistei, pagina 52-53, şi trebuia decupat cu grijă, apoi fixat pe nas cu ajutorul unui elastic. Din imagini nu arată prea interesant, dar surprinzător sau nu a fost bine primit de cititori şi a făcut nu doar ca numărul să fie epuizat (unele surse vorbesc de o suplimentare de tiraj) dar a şi fost preluat mai târziu în versiuni locale Pif, cum a fost ediţia spaniolă.


Revista costa doi franci - 24 franci belgieni, 2 franci elveţieni, 300 de lire italiene - şi respectiv 2.40 franci pentru străinătate. Un abonament pe trei luni era 26 de franci, pe şase luni 49 de franci, iar pe un an 94 de franci. 94 de franci pentru ca Pif să sosească în fiecare săptămână la tine acasă. Interesant că ultimele numere din Vaillant costaseră 1.20 franci, deci o creştere de preţ destul de consistentă. Adresa de corespondenţă era atunci 126, rue de Lafayette, cutia poştală no 77-X. Pentru nostalgici, numărul de telefon al redacţiei era 770-97-59. Pentru cine ar vrea să se întoarcă în timp şi să sune la redacţia Pif. 

Din sumar

Nu mai puţin de 14 povestiri complete, ceea ce nu era deloc puţin, avându-i ca eroi pe Pif şi Hercule, Rahan, Arthur le fantome justicier, Pifou, Placid et Muzo, Gai-Luron, Corinne et Jeannot, pentru a-i menţiona doar pe cei mai populari şi mai longevivi, mulţi dintre ei apărând ulterior şi în albume mari sau poche dedicate.

O galerie de invidiat, pentru că prezenta unii dintre cei mai îndrăgiţi eroi, alături de mai puţin cunoscuţii Nestor, M. le magicien, Bouboule, Concombre Masque, dispăruţi ceva mai târziu din paginile Pif. Deşi se bucuraseră de succes în paginile Vaillant viitoarele personaje şi aventuri i-au eliminat unul câte unul. Unele din aceste aventuri sunt doar de o pagină, altele - Rahan, Pif, Teddy Ted, Arthur - au peste zece pagini. Pif şi Hercule sunt prinşi într-o goană după aur în povestirea omonimă ; Nestor vrea şi acum să evadeze; Rahan este inclus cu Secretul Soarelui, o aventură de 20 de pagini, în alb şi negru, creaţia aceloraşi Lecureux şi Cheret, dar cumva mai stângaci desenată decât cele de mai târziu; Arthur se bucură şi el de un spaţiu generos cu o povestire publicată şi într-un poche; Teddy Ted, un western clasic după un text de Lecureux, se potrivea mult mai bine în Vaillant, deşi va rezista surprinzător de mult şi în Gadget; Pifou, Placid şi Muzo sau Corinne şi Jeannot au ca de fiecare dată povestiri scurte, un gag sau o neînţelegere amuzantă, şi cel puţin primele două titluri vor rezista până spre finalul seriei Gadget. Un sumar generos, ce anunţa lucruri foarte bune. 

Pif şi Hercule îşi continuă aventurile, de această dată fiind căutători de aur, cu toate ingredientele: mine, harta comorii, pepite, oraşul din Vestul Sălbatic, rivalii, dinamită. Nestor îşi aminteşte cu nostalgie de încercările sale de evadare. Rahan, într-unul dintre cele mai populare episoade, este în căutarea secretului Soarelui, foloseşte un bumerang, şi întâlneşte, cu un entuziasm stângist şi caracteristic, un trib de pescari ce evita conflictele, ceea ce îl face să exclame naiv ”Iată că cei-ce-merg-în-picioare ştiu şi altceva decât să se ucidă”. Arthur descoperă o adevărată conspiraţie la castelul din Coucy-en-Plumeau, Pifou evită coji de banane, Gai-Luron se pregăteşte febril-taciturn de întâlnire, iar Placid şi Muzo îşi iau câini de companie. Nu este cel mai bun număr din istoria revistei - cred că este aproape imposibil să nominalizezi unul singur - dar este reuşit. Chiar şi acum, la multe decenii, încă e amuzant, dincolo de factorul nostalgic. Se pare că banda desenată de calitate refuză să îmbătrânească. 

Grafică în alb şi negru

Preţ de mai multe numere din Pif Gadget se păstrează pentru coperta întâi formatul stabilit cu Vaillant, fiind prima pagină a episodului care deschide numărul, de regulă Pif, alteori Gai-Luron, Corinne şi Jeannot, etc. Titlul este mare, în litere albe, în treimea superioară a planşei, cu o stea galbenă ce anunţă de fiecare dată ”et son gadget surprise”. Acest gen de copertă alternează cu cea prezentând gadget-ul sub forma unei singure casete de bandă desenată cu Pif şi Hercule ori alte personaje, acoperind două treimi din pagină, primul număr de gen fiind 27/1265. Departe de coperţile viu colorate şi lucioase de mai târziu, introduse de pe la jumătatea anilor 70. Rar, pentru numere speciale, cum a fost 44/1282, se folosesc casete fără personajele celebre. Ideea nu era deloc rea, mai ales pentru cei care abia descopereau lumea lui Pif. Această alternanţă între prima pagină a benzii desenate şi prezentare gadget-ului se menţine până la numărul 51/1289 din noua serie. Începând cu acesta coperta Pif Gadget va prezenta de fiecare dată gadget-ul, sub forma unei casete, de regulă cu Pif şi Hercule jucându-se cu noua invenţie. Cineva din redacţie intuise, în sfârşit, potenţialul imens al acestui insert. Mult timp se va păstra însă regula ca ultima copertă, a patra, să fie tot o bandă desenată, aproape întotdeauna avându-i ca eroi pe aceiaşi Corinne şi Jeannot, mai rar Placid şi Muzo.  

Grafic, cele mai multe episoade de bandă desenată din numărul 1 sunt color, doar două - Rahan şi Teddy Ted - fiind în alb şi negru. Casetele sunt mari, aerisite, de un nivel grafic exemplar, chiar dacă hârtia folosită nu era încă lucioasă impresia de ansamblu este excelentă. Vaillant, cu toată celebritatea sa, era o publicaţie apărută în format şi pe hârtie de ziar, acum Pif Gadget trebuia să fie altceva, şi va fi nu peste mult timp. Cine a prins numerele de mai târziu ştie că mereu s-a pus accent pe o calitate grafică impecabilă. Fascinant astăzi este să răsfoieşti paginile acestui număr şi să vezi semnături celebre sau mai puţin cunoscute, dar toate intrate de mult timp în istoria benzii desenate - Kamb, cuplul Lecureux şi Cheret, Cezard cu al său Arthur, Gerald Forton, Mas care era responsabil cu aventurile lui Pifou, Nicolau care le dădea viaţă lui Placid şi Muzo, etc. Şi nu sunt decât cei din numărul care începea o legendă. 


În loc de concluzie

Nu vreau să-mi imaginez cât ar costa un exemplar din primul număr Pif Gadget. Deşi am căutat pe site-urile pasionaţilor, nu am găsit niciodată unul  de vânzare. Iar ce am găsit, numere destule, erau destul de piperate, chiar şi pentru francezi. Asta în timp ce la noi teancurile de Pif Gadget şi, mai rar, Vaillant, prăfuite şi cu un preţ de doar 10 lei, îşi aşteaptă de cele mai multe ori inutil cumpărătorii. Se pare că moda a trecut. Aşa că a fost o şansă enormă să găsesc imaginile scanate ale numărului 1 (şi nu numai). Nostalgia colecţionării, pasiunea pentru o revistă celebră, fascinaţia pentru benzi desenate excelente... Câte puţin din toate acestea. La fel de adevărat este că formatul electronic nu mai are nimic de farmecul febril al răsfoirii un Pif Gadget adevărat, vechi, păstrând acea aromă uşor amăruie de hârtie veche şi cerneluri tipografice, puţin lucios atunci când cade lumina într-un anumit unghi. De fiecare dată când browsez prin colecţia deja adunată de Pif Gadget îmi e dor, cu o nostalgie cumplită, să mai am aproape şapte ani şi să mai am pe biroul meu de şcolar, alb şi cu laturi verzi, primele şase Pif Gadget care au reprezentat începutul. Plus un poche. Un poche cu Arthur le fantome.

O parte din informaţiile privind tirajul, istoria, detaliile tehnice, precum şi imaginile cu gadget-ul primului număr, sunt luate de pe http://www.pif-collection.com/, categoric cel mai bun site despre Pif. 

Brand Story: Stanwell

1 comments
Articol preluat de pe http://tutunsipipa.blogspot.com/. Autor MRG, căruia îi mulţumesc şi aici pentru permisiunea de a-l posta şi aici. Am două Stanwell în colecţie, am şi două Danske Club, şi sunt pipe excelente, foarte bine lucrate şi foarte frumoase. Recomandate. 

La început a fost Nielsen. Poul Nielsen.

Un danez care, după ce Germania a ocupat Danemarca (în aprilie 1940), s-a decis să pună capăt suferinţei concetaţenilor săi rămaşi fără pipele importate din Anglia, principala putere pipieră a vremii. Soluţia: crearea unei fabrici de pipe 100% daneze, care să ofere produse de calitate superioară, dar accesibile oricui.
Nielsen a intuit perfect oportunitatea de piaţă existentă, însă nu a reuşit să găsească o rezolvare rezonabilă unei probleme esenţiale – cea a materiei prime. Lemnul de briar devenise inaccesibil, importurile din zona Mediteranei fiind blocate. Danezul nu a renunţat şi, în 1942, a deschis o manufactură la Kyringe, într-o veche fabrică de cherestea, producând primele sale pipe, realizate din lemn de mesteacăn şi fag.

Nu se cunosc date exacte despre succesul iniţiativei sale, dar cert este mica fabrică a supravieţuit războiului. Iar la scurt timp după ce importurile de briar au putut fi reluate, Nielsen a dat a doua lovitură de maestru asociindu-se în, 1948, cu suedezul Sixten Ivarsson. Iar legendarul creator de pipe, emigrat în Danemarca la mijlocul anilor ’30 şi stabilit la Copenhaga, s-a achitat conştiincios de sarcină şi a contribuit decisiv la notorietatea pipelor create în fabrica lui Nielsen, deschizându-le calea către noi pieţe.

La momentul asocierii cu Nielsen, ascensiunea lui Ivarsson în elita pipierilor danezi era abia la început – suedezul îşi făcuse ucenicia într-un mic atelier de reparare a pipelor, unde a muncit câţiva ani învăţând cum nu trebuie făcută o pipă. În 1948, Sixten era cunoscut deja în Danemarca drept un creator de pipe original, care avea curajul să ocolească tiparele clasice ale pipelor englezesti.
Nielsen a înţeles şi valorificat această originalitate, modernizându-şi uzina şi dotând-o cu utilaje care să permită copierea cât mai exactă a formelor create de Ivarsson. Şi astfel a început marşul triumfal al micii fabrici daneze către cucerirea marilor pieţe internaţionale.
Nu înainte însă ca Nielsen să facă a treia mutare de maestru – schimbarea numelui.



Manevra danezului este asemănătoare cu cea a confratelui olandez Elbert Gubbels, deţinătorul unei companii care activa în domeniul vânzărilor de tutun de pipă şi accesorii pentru fumat încă din 1870. În 1927, Gubbels şi-a extins domeniul de activitate, fiind printre primele companii olandeze care au adus în Ţările de Jos pipe din briar, în principal din Franţa şi Anglia. Ocuparea Olandei în 1940 de către nemţi, i-a pus lui Gubbels aceeaşi problemă ca şi lui Nielsen – blocarea importurilor. Iar rezolvarea a fost şi ea identică – producţie proprie. Spre deosebire de danez, olandezul şi-a deschis fabrica mai târziu, în 1946, şi a cunoscut un succes rapid pe piaţa locală, fapt care l-a făcut să se îndrepte spre pieţele externe. Unde a descoperit însă că pipele sale nu se bucură de un nume prea bun. Aşa că Gubbels a cumpărat drepturile de utilizare a numelui Big Ben, un nume cu trimitere clară către Regatul Unit al Marii Britanii. Care reprezenta un reper esenţial pentru piparii din întreaga lume la acea vreme, dar şi la momentul actual. Noul nume a servit excelent scopului olandezului. Big Ben a devenit un brand cu notorietate pe toate pieţele mari de pe Bătrânul continent şi a cucerit rapid America.



Nu se ştie exact cine a conceput şi făcut primul această manevră de marketing – danezul sau olandezul? Cert este însă că, la sfârşitul anilor ’40, Nielsen a adoptat şi el un nume cu sonorităţi pur britanice: Stanwell. Şi i-a asociat şi un logo cu iz anglofil, pe care a menţionat în stilul manufacturilor englezeşti: „Since 1942“. Dar, probabil pentru a nu pierde capitalul de imagine cumulat în ţara de origine, se precizează clar „Stanwell of Denmark“!

Asocierea cu Ivarsson, noul nume, dar mai ales calitatea superioară a pipelor produse în fabrica Stanwell au reuşit să impună rapid noul brand pe pieţele internaţionale. Şi mai ales în Statele Unite, unde formele originale ale suedezului naturalizat în Danemarca au repurtat un succes deosebit.

În anii ce au urmat, producţia fabricii Stanwell a crescut vertiginos, o dată cu ascensiunea pipierilor danezi pe piaţa internaţională de profil. În 1965, Stanwell a renunţat la fabrica de la Kyringe şi şi-a mutat activitatea într-o uzină modernă la Borup, o mică localitate aflată în apropiere de Copenhaga. Şi de Sixten Ivarsson, devenit deja între timp un pipier de talie mondială.

În noua uzină, Stanwell a atins în anii ’70-’80 vârful producţiei sale – peste 300.000 de pipe produse anual. Reţeta succesului constă în menţinerea la standardele de calitate superioară care i-au adus renumele, printr-un sever control al calităţii în fiecare dintre cele peste 100 de etape ale procesului tehnologic pe care le parcurge o pipă până a ieşi pe poarta fabricii.
Colaborarea dintre Nielsen şi Ivarsson a continuat cu succes până la începutul anilor ’80, mai precis până în 1983, un an după moartea lui Nielsen. În trei decenii şi jumătate, pipierul suedez a creat pentru Stanwell peste 40 de modele, unele dintre ele regăsindu-se şi în cataloagele actuale de produse.

Modelul iniţiat de Nielsen, prin asocierea cu Ivarsson, a fost continuat şi de următorii proprietari ai fabricii, de după 1982 (Rothman Group, din 1982 până în 2000, şi, ulterior, Skandinavian Tobacco Group, din 2000 până în prezent). Astfel, printre pipierii care au colaborat cu fabrica Stanwell de-a lungul a aproape trei decenii s-au aflat nume mari ale generaţiei de aur daneze: Jess Chonowitsch (fiul al unui pipier danez celebru, dar şi ucenic al lui Ivarsson), Tom Eltang, Ann Julie, Poul Winslow, Peter Hedegaard, Bang, Poul Ilsted etc.



Anii ’90 - 2000 şi creşterea amplorii campaniei anti-fumat au influenţat, inevitabil, şi evoluţia companiei Stanwell. După vârful de producţie din ’70-’80, vânzările au scăzut constant: 126.000 de pipe în 1995, 65.000 în 2008 (conform informaţiilor găsite pe Internet).
Nu am găsit date financiare concrete, însă anunţul de la finele anului 2009, conform căruia compania daneză îşi muta producţia în Italia, este, în opinia mea, un semnal clar că, în epoca globalizării şi a externalizării, tradiţia pierde în faţa eficienţei economice.
„We are merely adapting our business to the future“, a explicat, în decembrie 2009, Søren Lundh Aagaard, Managing Director al Stanwell A/S. În faţa îngrijorării manifestate de piparii din întreaga lume, Aagard a dat asigurările de rigoare, precizând că se vor depune toate eforturile ca principalul avantaj competitiv al pipelor Stanwell – cel al calităţii – să fie conservat. Şi a completat: „In the years to come we will focus even more on product development in order to make sure that pipe smoking will be the choice of future smokers“.
O declaraţie oficioasă, cu un puternic iz de marketing şi care nu dezvăluie mai nimic. Aagard nu a precizat ce producător italian a fost ales şi nici zona în care va fi relocalizată fabrica. Singurele indicii, vagi, au fost acelea că respectivii italieni deţin o experienţă mai îndelungată decât producătorii danezi şi că sunt recunoscuţi în Peninsulă pentru calitatea briarului pe care îl deţin.
Atât şi nimic mai mult.



Prin urmare, în al şaptelea deceniu de existenţă al brand-ului, creaţia lui Poul Nielsen – „Stanwell of Denmark“ – va primi un mic adaos semnificativ: „made by italians“.
Rămâne deci de văzut dacă scandinavii se vor ţine de cuvânt. Sau italienii...

Sub-branduri Stanwell:

Danish Sovereign
Danske Club
Kong Christian (întrerupt)
Royal Danish
Royal Guard
Royal Sovereign
Scandia

21 May 2012

Stuart Kelly - Cartea cărţilor pierdute

0 comments
Publicat în Suspans nr 23 cu titlul În căutarea bibliotecii perfecte

Cărţi pierdute, cărţi interzise, cărţi abandonate

În această carte a cărţilor pierdute, Stuart Kelly inventariază nu doar cu acribie şi pasiune, ci şi cu umor o lungă listă de titluri – romane, piese de teatru, volume de poezie, eseuri, filosofie, memorialistică – ce, dintr-un motiv sau altul, nu au mai ajuns până la noi. De ce a făcut-o? După cum mărturiseşte în prefaţă, această pasiune pentru integralitate, specifică nu atât librovorilor, cât mai ales colecţionarilor, porneşte în cazul său din copilărie şi adolescenţă, când aduna cu fascinaţie şi sacrificii seria Mr Men, seria Dr Who, sau, mai târziu, romanele Agathei Christie. Iar un adevărat colecţionar nu vrea doar cele mai bune, cele mai întâlnite, cele mai cunoscute sau cele mai rare exemplare dintr-o posibilă serie. El vrea toată seria, integrală şi nimic mai puţin. Un singur rând dacă lipseşte, colecţia nu este cu adevărat completă, şi apare acea tristeţe agitată a maniacului. A celui care iubeşte cartea. Şi dacă există acest sentiment – colecţionarii o pot confirma – de ce nu ar exista, când vine vorba de cărţi, şi o istorie a celor pierdute. Din diverse motive. O istorie a intenţiilor, în mare măsură. Un ghid al cărţilor care nu mai există, dacă au fost vreodată.

Pornind de la Ghilgameş şi ajungând la Georges Perec, trecând prin nume şi destine cunoscute sau aproape uitate (cu excepţia specialiştilor) aceasta este o istorie alternativă a literaturilor, în principal europene şi americane, cu nenumărate surprize. Şi esenţial este că în locul unei lucrări aride şi pur „ştiinţifice”, Stuart Kelly ştie să trateze şi să exploateze tema cu acea inteligenţă jucăuşă a stilului ce te prinde. Pasionant, când ajungi la finalul acestei cărţi a cărţilor, este să faci o scurtă evaluare şi să realizezi că am pierdut cele mai multe titluri nu atât datorită cenzurii şi capriciilor istoriei, cât mai ales pentru că autorii înşişi le-au distrus (în lipsa lui Max Brod, numitul Franz Kafka ar fi devenit sinonim pentru autodafe-ul arhivistic perfect) sau, din varii motive, adesea din lipsă de timp şi inspiraţie, nu au mai ajuns să le scrie vreodată. Nici boala şi mai ales moartea nu sunt rar întâlnite în lista motivelor. Imaginea unei istorii culturale necruţătoare cu autorii aflaţi adesea în răspăr şi contratimp cu uzanţele, metodele şi modele vremii lor, ajungând să fie interzişi, arşi (fizic sau tipografic) ori amuţiţi este, în bună măsură, un terifiant mit. Nu e vorba de o hecatombă, ci de micile ironii ale vieţii scriitoriceşti, a omului sub vremi. Iar din cele ce au fost scrise, prea puţine titluri importante au dispărut pentru că s-au distrus toate copiile existente, cel mai adesea din simpla „vină” că făceau parte dintr-o anumită bibliotecă ori arhivă. Cărţile, chiar şi cele scrise, nu s-au pierdut ca jertfe pe altarul sinistru al cenzurii veacurilor, cu prea puţine excepţii. Ca să apelăm la un clişeu, vinovate sunt „vicisitudinile istoriei”. Sau pur şi simplu ghinionul.

O istorie a unei literaturi alternative

A existat cu adevărat Homer şi prima lui scriere, astăzi dispărută, a purtat titlul de Margites? Cine a fost Sappho în realitate şi de ce de la ea nu ne-a rămas mai nimic din cele nouă cărţi de poezie? Cât mai avem de fapt astăzi din Confucius şi Eschil, şi în continuare cum ar fi arătat astăzi teatrul dacă am fi avut mai mult din teatrul antic grec? Am pierdut enorm ca izvoare istorice odată cu dispariţia scrierilor acelor Cezari care le-au compus, nu ştim cum sunau poemele în limba getă scrise de Ovidiu, şi cât de important este faptul că o mare parte din opera lui Origene a fost distrusă, din varii motive. Nu ştiam nici că Dante a apucat să termine Divina Comedie, Paradisul lipsea în întregime, iar fiii săi, Jacopo şi Pietro, au reuşit imposibilul datorită unei stranii întâmplări, cu iz de poveste picarescă şi puţin probabilă. Dar cine ştie? Chaucer nu şi-a terminat capodopera, cum bine se ştie, dar se pare că ar fi arătat cu totul altfel dacă ar fi reuşit. Ce s-a întâmplat cu Parnasul lui Camoens, pierdut undeva în Africa, şi oare ar fi fost mai important pentru posteritate decât Lusiada? Nici Torquato Tasso nu a apucat să continue epopeea sa, Cervantes a renunţat la Galateea pentru a răspunde cu celelalte părţi ale capodoperei sale unei continuări false şi jignitoare. A fost Love’s Labour’s Won un alt titlu pentru Îmblânzirea scorpiei şi mai ales cine a fost de fapt Shakespeare? Şi ce alte mistere mai ascund operele sale, şi câte din ele s-au pierdut sau mai există prin vreo arhivă mucedă?

Tot în lumea teatrului este fascinantă confruntarea dintre Moliere şi Racine, un adevărat duel literar cu miros de praf de scenă şi nu de salpetru. John Milton, cu mult înainte de Paradisul pierdut, dorea să scrie o epopee arthuriană, şi poate aceasta ar fi fost la rândul ei o capodoperă. A fost Leibniz prea optimist şi încrezător sau proiectata sa operă de sinteză, o enciclopedie universală, ar fi fost posibilă? Tristam Shandy nu ar fi trebuit să se încheie astfel, şi nu e singura operă care a avut acest destin. Goethe a fost la un pas să nu termine Faust, aşa cum s-a întâmplat cu multe dintre proiectele sale, Walter Scott ajunsese la senectute un autor haotic şi zaharisit, iar dacă Samuel Coleridge nu ar fi fost întrerupt, am fi avut integral unul dintre cele mai faimoase poeme din literatura engleză. Cât a distrus Heine din operele sale, anticipându-l pe Kafka, şi de ce Gogol a lăsat Sufletele moarte fără final, alegând la rândul său soluţia arderii manuscrisului? Dickens, unul dintre cei mai de succes autori clasici, nu a mai apucat să termine povestea lui Edwin Drood, şi de atunci zeci de critici şi pasionaţi tot încearcă să îi găsească finalul, aşa cum a făcut şi Flaubert cu Bouvard şi Pecuchet.  Melville şi Hawthorne au încercat la rândul lor, fără succes, să scrie un roman cu titlul Agatha. Dostoievski plănuia un nou roman cu Alioşa Karamazov, Zola nu s-a bucurat de mare succes ieşind din ciclul Rougon-Macquart, iar o ladă plină cu manuscrisele de tinereţe ale lui Hemingway a fost furată. Din ce spunea autorul, oricum nu erau foarte bune. Burroughs scria cu o maniacală dezordine şi îşi arunca paginile direct pe podea, şi nu se ştie câte vor fi dispărut astfel, iar Sylvia Plath ar fi trebuit să ne mai lase un roman. Nu sunt singurele nume, fireşte.

Anexa bibliotecii ideale

Un pasionant caleidoscop al cărţilor pierdute, uitate, nescrise sau abandonate, cel mai adesea arse sau dispărute odată cu bibliotecile în care se mai găsea un exemplar unic, al titlurilor menţionate în istorii şi volume de critică, astăzi inexistente. Focul a rămas marele duşman al cărţii. Rugul. Ce i-a făcut pe mulţi autori mari, foarte mari, clasici, geniali etc. etc. să distrugă manuscrise? Insatisfacţia? Teama de judecata postumă? Un moment de nebunie? În căutarea bibliotecii perfecte şi mai ales complete, ajungi să vezi, undeva dincolo de miile de rafturi înţesate cu volume ale paradisului borgesian, o uşă mică şi prăfuită, vopsită într-o culoare nedefinită. O deschizi şi ajungi într-o cămăruţă prost luminată, cu rafturi delabrate şi ici-colo câte o pagină, câte un vraf de foi sau, în cel mai bun caz, o carte căreia îi lipseşte finalul, sau începutul, sau mijlocul. Mai mult locuri goale şi grămăjoare de cenuşă fină. Este camera cărţilor uitate. Este camera cărţilor pierdute. Şi dacă ar exista această bibliotecă ideală, atunci şi această cămăruţă ar trebui să existe.

20 May 2012

Erinmore Mixture

2 comments
Tutun : virginia, burley, black cavendish
Aspect tutun : ribbon
Aroma : un pic fructată, ierboasă, de mixtură aromatică un pic prea uscată
Tărie : medie
WAF : scăzut
Prezentare : pachet de 50 grame


Am încercat varianta produsă de Scandinavian Tobacco Group. Important de precizat, pentru că cea de la Orlik este mai bine cotată pe Tobacco Reviews. Amestec de trei tutunuri - virginia, burley şi black cavendish, triumviratul unui aromatic de manual - ar fi trebuit, conform prezentării de pe pachet, să fie un tabac uşor, fructat, genul de mixtură estivală. Nu a fost. Ba chiar la primele pipe a fost una dintre cele mai proaste încercate de multă vreme, chiar într-un top 10 al celor mai neinspirate tutunuri încercate. Abia uscat bine a mai urcat puţin, dar nu foarte mult.

Mirosul tutunului în plic aduce puţin a portocală, citrice, mai curând un aromatic de duzină, suprasaturat de casing şi lăsat un pic să se usuce. Foarte umed, dacă este fumat fără o uscare zdravănă, măcar de câteva zile, este un dezastru greu de egalat. Duhneşte a mahorcă ieftină, se stinge imediat şi arde inegal, fierbe şi bolboroseşte în bol, înţeapă limba ca un roi de albine. Aerisit şi lăsat să se usuce este ceva mai bun. Nu foarte, dar tinde măcar spre mediocru, diferenţa care m-a convins, încă o dată, că e bine să scrii despre un tutun abia după ce ai terminat pachetul şi l-ai încercat în mai multe pipe şi momente.

Uscat zdravăn, pierde total aroma fructată promisă şi e un amestec de black cavendish, cu un pic de virginie dulceagă şi o notă, doar o notă de burley, simţit mai ales după jumătate. Destul de plat, din nefericire, aduce cu Aromatic Mixture de la Mac Baren, acela fiind însă mai bun. Arderea rămâne inegală şi capricioasă, dar sunt şi mixturi mai rele în domeniu. Un plus este doza de nicotină, nu tocmai redusă pentru un tutun ”mild”. Un alt minus rămâne mirosul din cameră, greoi şi neplăcut, departe de subtilităţile unui tabac de pipă bine lucrat, ceea ce mă face să cred că tutunurile folosite în amestec ori nu sunt de calitate, ori nu au fost bine prelucrate. Nu mai înţeapă şi nici nu mai încinge pipa, dar nici nu oferă vreo experienţă memorabilă.

Concluzie: Erinmore Mixture de la Scandinavian este un tutun plat, lipsit de personalitate şi neaducător surprize plăcute, genul de mixtură pe care o fumezi în lipsă de altceva. Mediocru în cel mai bun caz, marcă pe care o fumezi pentru că ai primit-o cadou şi nu ai altceva la îndemână. Pasabil, şi nu de recomandat.

19 May 2012

Baby Blues (2008)

0 comments
Apărut iniţial în Suspans nr 23

Se spune că nimic nu este mai puternic decât dragostea unei mame pentru copiii săi. Nu există nici un obstacol care să reziste în faţa mamei, atunci când progenitura sa este în pericol. Îmbinare de instinct şi iubire, ce transcende raţiunea. De aici şi legenda urbană, îndelung repetată în diverse locuri, a mamei ce reuşeşte să ridice o maşină pentru a-şi salva băieţelul prins dedesubt. Nu contează dacă s-a întâmplat, nu importă variaţiunile de rigoare, doar prezenţa acestui loc comun în imaginarul colectiv. Dar Baby Blues, filmul realizat în 2008 de Lars Jacobson şi Amardeep Kaleka, este mai puţin o explorare a demenţei schizofrenice şi a depresiei postnatale, mai curând un răspuns la o întrebare la care nimeni nu şi-ar dori să afle răspunsul. Dacă dragostea unei mame nu are limite, cât de departe poate merge o mamă atunci când vrea să îşi ucidă copiii?

Pornind de la un caz real (în iunie 2001, o anume Andrea Yates îşi ucidea cei cinci copii, înecându-i în cadă, pe fondul unei severe depresii postnatale), Jacobson şi Kaleka au reuşit o performanţă. Un film care m-a surprins prin intensitate şi mai ales datorită lui Colleen Porch, care m-a şocat prin veridicitate şi emoţie psihopată. O mai văzusem în Demon Hunter, uşor de trecut cu vederea, o performanţă mediocră într-un film lesne de uitat. Nu şi Baby Blues. Nu şi de această dată. De această dată, Colleen Porch, în rolul mamei schizofrenice, este terifiantă, cumplită, grotescă, o combinaţie de frumuseţe stranie şi demenţă ajunsă la apogeu.


Într-un decor familial ideal, o mică fermă pierdută într-o zonă rurală, asistăm la o scenă desprinsă parcă din serialele sau reclamele de duzină. Familia fericită, mama şi cei patru copii, văd cum tatăl (şofer de camion) îşi ia la revedere şi pleacă din nou la drum. Nimic ieşit din comun, nici diferit de multe alte seri identice. Totul este cald, totul este sigur. Totul este bine. A doua zi mama, care se luptă cu o depresie postnatală, începe să se automutileze, petrece minute lungi pierdută în gol, are viziuni îngrozitoare, începe să simtă că cei patru copii nu mai sunt ceea ce îi trebuie. Ceva nu este bine. Tensiunea este abil introdusă în firul epic şi deja eşti sigur că se va întâmpla ceva, şi nici nu mai contează care este declicul. Abandonul? Singurătatea? Oboseala? Echilibrul fragil se rupe şi, visătoare, blândă, îl duce pe cel mic la etaj, unde îl ucide fără ezitări. 


Problema şi-a găsit soluţia, mai sunt trei copii. Copii care nu au fost cuminţi, iar mama ştie că trebuie să îi pedepsească. Ştie că o va durea mai mult pe ea decât pe ei, dar trebuie să o facă. Şi restul filmului este o cursă nocturnă între mamă şi cei trei copii, care încearcă să scape fără prea mare succes, sperând că tatăl se va întoarce pentru a-i salva. Prinşi în preajma fermei, departe de orice ajutor şi mai ales de orice adult, mereu tentaţi să cedeze chemării mamei, sunt copii pentru care nu mai există multe şanse. Iar finalul, mult mai tulburător decât mă aşteptam, este mai mult decât remarcabil.

Sigur, Baby Blues nu este un horror perfect. Bugetul nu a fost unul deosebit de generos, există mici stângăcii ale scenariului şi ale regiei (care din fericire nu afectează prea mult întregul) şi există cel puţin o scenă care se încadrează mai mult în genul slasher decât într-un horror psihologic, o radiografie a unei crize ucigaşe de nebunie. Scena, cu un potenţial ridicat de ridicol, este cea în care îşi urmăreşte copiii, în lanul de porumb de lângă casă, conducând o secerătoare gigant sau ceva de gen. Mai sunt şi câteva dintre replicile psihotice ale mamei, cum ar fi cea în care repetă maniacal „here piggy, piggy, piggy”, nu foarte inspirate. Dar atmosfera construită gradual, mai ales în prima parte, este una pe care nu o uiţi uşor, cadrele alese şi mai ales inteligenta folosire a întunericului aduc un plus de tensiune chiar dincolo de esenţa poveştii. Iar Colleen Porch, în ciuda aşteptărilor mele iniţiale, este convingătoare, cumplită, maniacală. Şi aparent de neoprit. Interesant că regizorii Lars Jacobson şi Amardeep Kaleka (primul este şi scenarist) au reuşit să găsească echilibrul, evitând să transforme totul într-un slasher clasic şi, până la urmă, plictisitor. Sper să nu fie şi ultimul lor film de gen.



Cu titlul alternativ Cradle Will Fall, Baby Blues este un exemplu al noului val care îţi dă speranţe că un gen care de ani buni se zbate în repetiţii, remake-uri, sequel-uri şi prequel-uri, majoritatea submediocre, va cunoaşte o revigorare îndelung aşteptată. Semnele sunt, şi sunt îmbucurătoare. Probabil, dacă şi în istoria cinematografului există cicluri periodice, va apărea la un moment dat un horror ce va juca rolul pe care l-a avut în 1968 celebrul Night of the Living Dead, capodopera cu buget redus semnată de Romero. În aşteptarea acestei schimbări, Baby Blues e un horror bine realizat, surprinzător de tensionat şi mai înfricoşător decât orice producţie bazată pe latex şi CGI. Pentru că este posibil, iar în parte chiar s-a întâmplat. Recomandat.


18 May 2012

PIF în România, un erou al Epocii de Aur

2 comments
Istorie, simbol și influența unei reviste-cult franceze sub regimul Ceaușescu
SALA DALLES BUCUREȘTI, 20 iunie-22 iulie 2012

Curatori : Jean-Pierre Dirick și Ștefan Constantinescu
Curatori asociati : Xandra Popescu, Alex Axinte si Cristi Borcan
Scenografie : studioBasar
Producător : Institutul Francez din București
Parteneri : Muzeul Național de Artă Contemporană - MNAC, ziarul l’Humanité Franța


Obiect al unei intense nostalgii în Franța, revista Pif și eroii săi, Pif și Hercule, Placide și Muzo, Rahan, Corto Maltèse, dar și mulți alții, au creat un adevărat „cult” în România comunistă. Strălucitoare prin culorit, dar mai ales prin fantezie într-o societate care se închisese în ea însăși, Pif este simpatica emblemă de import a anilor întunecați de tristă amintire. 

La 40 de ani după perioada de glorie a revistei Pif Gadget în blocul estic, expoziția își propune să retraseze rolul revistei Pif în universul copilăriei în Republica Socialistă România. Departe de a fi de un simplu demers de restituție nostalgică, expoziția este în primul rând prilejul unui dialog: între personajele revistei și public (copiii de astăzi și de ieri/adulții de astăzi), între cei doi curatori ai săi - Jean-Pierre Dirick, autor de benzi-desenate și desenator pentru revista Pif, și Stefan Constatinescu, artist vizual român și realizator de film. Ea explorează în egală măsură impactul pe care revista franceză l-a avut asupra multor dintre artiștii români: Mircea Cantor, Victor Man, Dan Perjovschi, Ciprian Mureșan și mulți alții, vor prezenta lucrări de artă special realizate pentru acestă expoziție.

Un rol important în structura expoziției îl vor avea mărturiile cât mai multor persoane (personalități culturale, artistice sau media, dar și „iluștri necunoscuți”, colecționari sau pasionați de PIF) care vor întregi imaginea a ceea ce a constituit impactul revistei Pif asupra imaginarului individual al copiilor și al adolescenților în România comunistă a anilor ’70-’80.

17 May 2012

Noaptea Muzeelor în București

0 comments
Noaptea de 19 - 20 mai 2012

Participă:

Arhivele Naționale ale României
Centrul Cultural ArtSociety
Muzeul Naţional al Aviaţiei Române
Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”
Muzeul Naţional Cotroceni
Fundația Löwendal
Muzeul Național al Țăranului Român
Muzeul de Artă Veche Apuseană Dumitru Furnică-Minovici
Muzeul Naţional Tehnic „Prof. Ing. Dimitrie Leonida”
Muzeul de Artă “Vasile Grigore” – pictor și colecționar
Muzeul Național de Artă al României
Universitatea Spiru Haret
Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”
Muzeul Bellu
Muzeul Naţional „George Enescu” (București, Sinaia)
Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi
Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa”
Muzeul Naţional de Geologie
Muzeul Naţional de Istorie a României
Muzeul Naţional al Literaturii Române
Muzeul Municipiului Bucureşti
Observatorul Astronomic “Amiral Vasile Urseanu”
Palatul Voievodal Curtea Veche
Muzeul Naţional de Artă Contemporană
Biblioteca Naţională a României: World Press Photo România 
Școala Centrală
Muzeul Național al Pompierilor

Mai multe detalii pe http://www.noapteamuzeelor.ro/

Richard Bachman - Blaze

2 comments
Apărut în Suspans nr 23 cu titlul Transformarea lui Blaze


Încă un roman de sertar al răposatului Richard Bachman

Aş fi foarte curios să citesc prima variantă a acestui roman de Bachman/King, mai ales că autorul considerase acea versiune, la o lectură mai atentă, drept una „nereuşită”. Pentru a folosi un eufemism. Abandonat, Blaze părea destinat să rămână un roman de sertar, nu din raţiuni de samizdat, ci pur şi simplu pentru că se dovedise o dezamăgire. Interesant este că a fost scris chiar înainte de Carrie, pe la sfârşitul lui 72 – începutul lui 73, şi preţ de mulţi ani a rămas suspendat în acel purgatoriu al proiectelor ratate care este arhiva unui scriitor. Pentru King, acest spaţiu cât se poate de real se găseşte la Biblioteca Fogler, Universitatea din Maine, Paradisul pentru orice fan Stephen King. Când Colorado Kid s-a bucurat de un neaşteptat succes, dovadă că publicul mai are chef să citească, măcar din când în când, un policier „old school”, King a început să cocheteze cu ideea de a rescrie Blaze. L-a reluat, l-a rescris, a apărut sub numele de Richard Bachman, la multă vreme după ce se aflase de fapt cine se ascunde în spatele pseudonimului. Şi e un Bachman foarte bun. Şi nu doar atât, dar ar merita şi o ecranizare, pe care cel mai indicat să o facă rămâne Frank Darabont. Dar acesta este doar un vis. O altă întrebare ar fi ce romane neterminate sau abandonate se mai găsesc în arhiva SK. Dacă sunt măcar pe jumătate la fel de bune…

Blaze, Lenny, John Coffey

Clayton Blaisdell Jr. a fost poreclit Blaze de atâta vreme încât uneori abia îşi aminteşte care este numele său adevărat. Dar nu doar din cauză că toată lumea preferă să îi spună Blaze. Toată lumea, adică acei puţini care i-au fost prieteni. Ultimul a fost George. Prietenul său George. Prietenul care deşi a murit de ceva vreme, cumva mai este mereu în preajma lui Blaze şi ghidează fiecare mişcare a acestui colos slab de minte, aşa cum o făcea şi înainte. Un uriaş de doi metri şi cincisprezece centimetri înălţime, depăşind lejer 120 de kilograme, cu o adâncitură în osul frunţii, şi o minte care uită mai tot timpul detalii importante. Blaze aminteşte prin masivitate şi naivitate de eroul din Green Mile, John Coffey, fără să ascundă vreun secret magic. Blaze este un uriaş la marginea retardării, nimic mai mult, cu un facies bizar şi deformat, şi o minte care, cel mai adesea, nu reuşeşte să prindă toată realitatea din jur. Blaze este greu de cap.

Un uriaş blând şi bun, atât timp cât nu este provocat. Undeva, în mintea lui Blaze, există o zonă întunecată. Poate că acolo se ascunde George acum. Poate că acolo stă şi furia lui distrugătoare. Cuplu tributar celui din Şoareci şi oameni. George şi Blaze vs George şi Lenny. Numai că în acest duo king-ian George, un escroc de o inteligenţă practică fascinantă pentru încetul Blaze, este cel care intuieşte mai mult decât alţii cât de folositor poate fi acest uriaş. Cu o minte măcar rezonabilă în spatele lui, Blaze poate deveni un soi de golem, util în orice plan, de la jafuri mărunte la scenarii demne de serialele de televiziune ieftine. Uneori George este seducătorul doamnelor, alteori atrage în camere de hotel homosexuali nemărturisiţi, în acest caz Blaze jucând cu cele 120 de kilograme rolul iubitului furios şi înşelat. Lui George îi place să joace roluri. Veleităţi de actor amator, folosite în scopuri foarte practice. Până acum, Blaze a reuşit aproape de fiecare dată să scape de poliţişti, adesea cu un noroc incredibil. Mici escrocherii, simple şi destul de profitabile. Prea puţine riscuri. Nu e suficient pentru George. Trebuie să dea lovitura finală. Lovitura atât de complicată încât Blaze nu o poate înţelege decât vag. Cu atât mai mult îl priveşte pe George cu admiraţie când află că soluţia este să răpească un copil de câteva luni. Unicul moştenitor al unei bogate familii din ţinut. Recompensa – două milioane de dolari. Dar ce faci când George nu mai este, şi tu eşti Blaze?

De la George la Joe

Ca structură epică, romanul este alcătuit din două fire narative ce alcătuiesc biografia lui Blaze. Primul este chiar povestea lui Blaze, de la micul Clayton Blaisdell Jr., un copil inteligent şi promiţător, care îşi pierde cea mai mare parte din minte „datorită” iubirii tatălui său. Plimbat prin dormitoarele reci ale Leagănului Hetton, condus de Martin Coslaw, poreclit cu teamă Legea, petrece o perioadă ca om bun la toate în strania familie Bowie, ajunge să trăiască vacanţa vieţii sale împreună cu unicul său prieten de la Leagăn, John, un paria ce se ascunde după masivitatea lui Blaze în speranţa că va scăpa de ceilalţi. Un traseu aproape dickensian. Ajunge la un pas de fericire la ferma Bluenote, singura parte a vieţii sale când Blaze, încet la minte şi uriaş la trup aşa cum este, face parte cu adevărat dintr-o familie. Cu puţin înainte de primele jafuri. Cu puţin înainte de George. Specific pentru personajele lui King, deşi Blaze se încadrează cel puţin teoretic în galeria eroilor negativi, pe măsură ce afli povestea sa ajungi nu doar să-l înţelegi, dar chiar să-l simpatizezi, mai ales văzând că adesea este, în inocenţa sa, dincolo de bine şi rău. Blaze ştie că ceea ce este rău îi provoacă durere, ce este bun nu. Nimic mai mult.

În paralel, alternând episoadele, este povestea unei răpiri. Condus de un George fantomatic, la fel de crud şi ironic pe cât fusese în viaţă, care apare de niciunde şi dispare la fel de repede, Blaze începe să facă primii paşi ezitanţi. Primii paşi într-un plan pe care îl repetase cu George, teoretic, de nenumărate ori, dar pentru cineva care putea uita într-o zi sau mai multe să se spele pe dinţi ori să-şi pună pantalonii, e destul de greu. Cumva, cel puţin la început, acest George îi explică în fiecare moment ce să facă şi, printr-o serie de consecinţe fericite şi coincidenţe neaşteptate, Blaze reuşeşte să răpească mult doritul copil, pe micul Joe. Nu în fiecare zi ajungi să ţii în braţe un copil de două milioane de dolari. Numai că acum mai valorează doar unul singur. Aşa i-a spus George. Cu un arsenal complet de scutece, mâncare pentru bebeluşi, hăinuţe, pătuţ, biberoane, suzete, creme şi alifii, bâjbâind mai mult pe baza intuiţiei decât a cunoştinţelor, Blaze nu doar că se descurcă surprinzător de bine, dar ajunge chiar să-l îndrăgească pe Joe. Dacă până atunci mai păstra ceva sumbru, umanizarea sa sub influenţa victimei sale – pentru că ajungi să uiţi că Joe este victima – este nu doar credibilă, dar mai ales înduioşătoare. Treptat, pas cu pas, capătă un rol improbabil pentru un uriaş încet de minte: protector aproape de tată. Pentru Blaze, totul este atât de frumos şi de pur, încât, cu toate stângăciile sale, ajunge pentru prima oară să iubească pe cineva. Sunt emoţionante pasajele în care, cu ezitări şi încercări repetate, are grijă pe cât se pricepe de micul Joe. Pentru el devine deja mai important ca Joe să fie bine, decât să ia vreo recompensă. Şi dacă n-ar fi George, care insistă să scape de copil. Dacă Blaze nu ar fi căutat deja de poliţie, ca principalul suspect. Şi dacă totul nu ar duce din nou la Hetton… Poate că George, până la urmă, nu este deloc doar o iluzie, un colac de salvare, tutorele crud şi ironic de care uriaşul are nevoie.

Istoria unui uriaş încet la minte

Povestea lui Blaze nu este doar un foarte bun roman de Richard Bachman, ci şi una dintre cele mai interesante transformări ale unui personaj negativ, chiar dacă mai mult din cauza celorlalţi, întâlnită vreodată într-o carte. Ar trebui să-l deteşti, ar trebui să îl priveşti cu fireasca reţinere şi poate ură. În definitiv, a răpit un copil de doar câteva luni, sfătuit de un prieten care este deja mort. De ceva vreme. Şi totuşi ajungi să îl priveşti pe Blaze aşa cum ai ajuns să îl vezi pe Lenny în cartea lui Steinbeck. Nici Lenny nu vroia să rănească pe cineva. Nici Lenny nu înţelegea când şi de ce trebuie să se oprească. Blaze este mult mai mult decât povestea unei răpiri eşuate, şi terminate fericit pentru mica victimă. Blaze este povestea dramatică a unui uriaş care ar fi putut să trăiască liniştit şi retras în mica sa lume, fără să rănească pe cineva, dacă nu ar fi avut tatăl pe care l-a avut, dacă nu l-ar fi întâlnit pe George, dacă ar fi putut să înţeleagă lumea cu adevărat. Până la urmă Blaze este poate mai uman decât mulţi dintre cei care, spre norocul lor, nu au fost marcaţi de o teşitură în frunte şi o serie interminabilă de ghinioane.

Este povestea tristă şi în egală măsură fascinantă a unui destin banal, contorsionat şi în final distrus de un lung şir de „dacă”, prea lung şi prea complicat pentru o minte mult prea mică.

16 May 2012

Kilipirim

0 comments
16 - 20 mai 2012 la Galeria Dalles
program 10.00 - 20.00
intrare liberă


Sursă: The Club of Serial Readers

Roland Topor - Locatarul himeric

3 comments
Publicat iniţial în Suspans nr 23 cu titlul Abisul unei demenţe

Cumva, tânărul şi mult prea timidul domn Trelkovsky din romanul de debut al lui Topor, Locatarul himeric, este un erou tipic cehovian aruncat înainte de a-şi da seama prea bine ce se întâmplă într-un decor arhitectural şi epic pur kafkian, un coşmar restrâns la zidurile unui bloc de apartamente ce devine treptat lumea sa, singura posibilă, iar apartamentul mult dorit se preface din refugiu şi uter în cuşcă şi, la final, în scenă a ororii. 

Povestea acestui locatar este mai oribilă şi mai înfricoşătoare decât multe naraţiuni încadrate poate abuziv în categoria de horror, povestiri de groază, pentru că aici oroarea nu vine din spaţiu, nu vine din altă lume, nu se înfiripă în chip de monstru. Sartrian, aici oroarea, coşmarul, demenţa – sunt ceilalţi. Îndeplinind perfect profilul victimei, Trelkovsky este amabil, politicos, foarte răbdător şi în esenţa sa îngrozit nu doar de ideea că îşi va pierde locuinţa, găsită cu greu, ci mai ales că va fi privit în bloc drept un personaj grobian, prost crescut şi lipsit de arta vieţuirii printre oameni onorabili şi oneşti.

Pentru micul domn Trelkovsky apartamentul găsit – deşi mizer, la 15.000 de franci pe lună şi o garanţie de 400.000 – pare a fi şansa vieţii. E adevărat, fosta chiriaşă, o misterioasă domnişoară Choule, s-a aruncat chiar de la fereastra acestui apartament şi acum se zbate între viaţă şi moarte pe un pat de spital. Nu contează, îl asigură portăreasa, sigur nu va scăpa, şi e păcat să ratezi o asemenea ocazie. Sigur, closetul este comun, undeva în bloc. Normal, ca în orice comunitate, există numeroase reguli, între care cea mai importantă este să nu faci zgomot. Fireşte, nu te poţi aştepta să fii primit cu braţele deschise, nici măcar de sumbrul proprietar, domnul Zy. Dar un apartament atât de bun, pentru un mic funcţionar, e o şansă unică. Trelkovsky, fericit, acceptă să se mute. La puţin timp după aceea, vizitând-o pe suicidala domnişoară Choule, o cunoaşte pe prietena acesteia seducătoarea şi planturoasa Stella, cu puţin timp înainte de moartea fostei chiriaşe. Nimic nu mai stă în faţa proiectelor sale. Pentru prima oară Trelkovsky are apartamentul său. Pentru prima oară este acasă.

Treptat, de la o zi la alta, începe să vadă că blocul, cu toate apartamentele răspândite la multele etaje, care îi dau impresia unui labirint, ascunde nenumărate mistere. O banală petrecere de casă nouă îl aduce pentru prima oară în vizorul necruţător al vecinilor şi proprietarului. Şi este doar începutul. Pas cu pas, de o zi la alta, noul chiriaş se simte urmărit, se simte supravegheat, inventariază iniţial curios, apoi suspicios, toate ciudăţeniile din jurul său. Refuză să semneze o listă prin care se cere evacuarea unei vecine, şi asta îi face pe ceilalţi, cel mai adesea nevăzuţi, dar simţiţi în permanenţă, să-l deteste şi mai mult. Este mereu şicanat, ironizat, privit. Cineva îi sparge apartamentul şi îi fură toate lucrurile, prefăcându-l într-un chiriaş fără trecut. Un anonim. Are senzaţia că mii de ochi sunt peste tot în jurul său. Ajunge să se teamă chiar să păşească prin casă, îi e groază la ideea de a deschide un dulap, ideea de a sta pe scaun îl paralizează. Ce ar spune vecinii, mereu la pândă, dacă ar auzi cel mai mic zgomot. Vede cum chiriaşii din cealaltă aripă ajung să se lupte la propriu, murdar şi animalic, pentru păstrarea sacrosanctei linişti. Vede cum gunoaiele scăpate pe scară dispar misterios în doar câteva minute, atunci când revine în locuinţă. Descoperă nu doar obiectele personale ale domnişoarei Choule, dar şi un dinte însângerat, ascuns ca o comoară într-un mic orificiu din perete. Detaliile banale devin părţi ale unui plan diabolic urzit de „ei”.

Nu va dura mult, în această existenţă paranoică, până când timidul domn Trelkovsky să fie convins, în ciuda nebuniei gândului, că „ceilalţi” vor să îl transforme şi pe el în domnişoara Choule. Că şi el, la rândul său, deşi bărbat, va dobândi toate idiosincraziile, ticurile şi banalităţile unei fete bătrâne, că într-un ritual dement va fi obligat să aleagă aceeaşi evadare. Că nu mai poate fugi, şi nu doar pentru că şi-a cheltuit toate economiile pentru a dobândi apartamentul, ci mai ales pentru că nu există scăpare. Se va refugia vremelnic la Stella, buna şi torida Stella, dar nici prezenţa, nici coitusul trist, nici distanţa nu îl mai pot ajuta. Revine furios şi îngrozit la blocul blestemat, convins că totul este o conspiraţie, că toţi joacă roluri mai mici sau mai mari într-o piesă deja scrisă. O piesă în care va fi sacrificat. Este victima unui accident de maşină, este din nou dus în apartament, şi convins că este o conspiraţie, că ceilalţi vor nu doar să evacueze un chiriaş nedorit, dar sunt elementele unei cabale monstruoase, alege singura ieşire posibilă. Nu înainte de a privi, cu ochii holbaţi de oroare, cum vecinii săi se transformă în fiinţe ce caricaturizează umanul, în actorii unui scenariu grotesc, în liniile unui baroc bastardizat şi oribil.

Locatarul himeric este o pogorâre cumplită în abisul unei demenţe. Nu ai cum să afli dacă Trelkovsky a fost chiar victima unei conspiraţii rituale, demente şi atât de contemporane, dacă cei din jurul său i-au construit un infern pentru a-l scoate din apartamentul mult visat, sau dacă totul este radiografia livrescă a unei boli psihice şi a unui om timid, mult prea timid şi prea temător, care s-a pierdut pe sine din prea multă spaimă. Poate fi interpretat ca un coşmar simbolic pentru teroarea traiului în comunitatea modernă, în care eşti prins ca o albină muncitoare într-un zigurat făcut din ciment şi nu din ceară. Poate fi doar un vis din care eroul principal, comun şi chiar anost, nu a mai reuşit să se mai trezească. Sau oroarea unui ciclu infinit, în care Trelkovsky/Choule este prins pentru totdeauna. O carte remarcabilă şi, în egală măsură, terifiantă.

15 May 2012

Trei recenzii in Suspans nr 24

0 comments
Trei recenzii in Suspans nr 24 - King, Brussolo, Puppet Master

1. Uneori, moartea e de preferat

2. Un prim pas în Universul Brussolo

3. Puppet Master

1 May 2012

Mircea Eliade şi pipa sa

8 comments
Dacă la un seminar din ianuarie un profesor...

În ianuarie 1971 Constanţa Buzea, pe atunci soţia lui Adrian Păunescu, avea şansa de a asista la un seminar ţinut de Mircea Eliade. Nu era prima dată când îl întâlnea, dimpotrivă, vizita în America a soţilor Păunescu îi adusese foarte, surprinzător de aproape de Mircea Eliade şi Christinel, şi se poate vorbi chiar de o prietenie. Care s-a terminat ceva mai târziu din motive ce nu îşi au locul aici. Paginile din jurnalul Constanţei Buzea merită citite, chiar şi dacă nu eşti neapărat un fanatic Eliade, pentru că fascinează acel Mircea Eliade dincolo de imaginea publică a scriitorului, profesorului, cercetătorului, etc, etc, etc. Omul dincolo de mitul său. 

Iar acea zi de ianuarie îi inspiră autoarei şi acest poetic, delicat şi frumos portret al lui Mircea Eliade, fumătorul de pipă. Profesorul îşi ascultă cu o vie atenţie studenţii, scotocind la un moment dat în buzunare.

În ăst timp, apare vestita pipă, neaprinsă, probabil goală de data asta, numai de decor şi nu de dragul pozei, ci din deprindere... Pe tablă se scriu formule al căror mister pentru noi rămâne absolut. Eliade soarbe din pipă nimicul, aroma lemnului îmbibat de fantoma tutunului interzis. Îşi ţine pipa în colţul drept al gurii. Uneori între dinţi. Nu rezistă însă şi şi-o aprinde cu un băţ de chibrit. Era, aşadar, îndesată de-acasă cu tutun! O secundă, faţa îi dispare într-un nor albăstrui. Absorbit de demonstraţia pe care studentul o face la tablă, nu poţi jura că n-a uitat sincer de interdicţie şi de oprelişti, de pericol. (...) Îşi umple pipa încă o dată, din belşug. Manevrează tot felul de punguliţe. Într-una îşi scutură scrumul. Din alta scoate cu două degete tutunul auriu. Apoi, cu degetul mare, astupă. apăsând în hornul pipei tutunul. Nu aprinde imediat şi ascultă în poziţia preferată, cu pumnul sub bărbie, ca un copil în faţa unui miracol. Cucerit ca un credincios ce nu se îndoieşte de existenţa lui Dumnezeu, ci aşteaptă să se arate. Apoi îşi aprinde pipa. Mâna dreaptă, palidă şi nemişcată, cea cu care ţine pipa, are ceva din grija mânuirii unui obiect de cult. Crispată, parcă ar susţine un mic şarpe...

Constanţa Buzea - Creştetul gheţarului. Jurnal 1969-1971, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, pg 156-157. 



Ce fuma Mircea Eliade şi ce s-a întâmplat cu pipele sale?

Nu am reuşit să găsesc nicăieri prea multe detalii despre mitica pipă a lui Mircea Eliade. Mai ales că majoritatea mărturiilor provin de la nefumători de pipă. Din păcate. 

Avea una singură, şi dacă da ce marcă? Avea mai multe? Toţi vorbesc despre ”o pipă”, pipa Profesorului, pipa lui Mircea Eliade, dar spre exemplu în această imagine se pot vedea pe birou mai multe pipe (patru la număr) şi una pe care Eliade tocmai o fumează. Plus accesorii - un futac şi o borsetă, plus scrumiera şi o cutie mare de chibrituri. Şi nu e singura imagine în care apare fumând, şi adesea modelul diferă. E firesc să fi avut mai multe pipe, până când medicii i-au interzis această plăcere unică era un fumător pasionat, şi chiar ulterior mai ”trişa”, mai ales la cursuri. Chiar să fi fumat un singur tutun (n-ar fi un caz singular) şi tot ar fi avut nevoie pipele de ceva odihnă, de o rotaţie. Plus plăcerea colecţiei, a schimbării, a experimentării. Mai ales că Eliade, după cum povesteşte aici un apropiat, ”nu putea să trăiască fără pipă”. Ce s-a întâmplat cu această colecţie de pipe, cine le are, unde au sfârşit după atâţia ani? 

Prefera, potrivit altor mărturii, tutunul ieftin ”Cherry Blend”, ceea ce iarăşi nu ne spune prea multe. Să fi fost un bulk, să fi fost Cherry Blend de la Middleton, accesibil ca preţ şi uşor de găsit, genul de drugstore tobacco după descriere? Nu că ar fi ceva rău cu asta. Sau altul similar? Ori nu era vorba de Cherry Blend, ci doar de un tutun care mirosea pentru ”civili” a cireşe? Şi era oare singurul pe care îl pipa, să nu se fi dedulcit la o virginie, eventual la un english, mai ales când se refugia în biroul său? Îmi vine greu să cred că un om care fumează pipă de câteva decenii nu a încercat, de-a lungul timpului, cam tot în domeniu. 

Ce tabieturi avea? Sigur îşi aprindea pipele cu chibritul, fuma foarte mult, practic ar fi fumat tot timpul dacă nu ar fi fost medicii vigilenţi. Chiar când nu fuma obişnuia să pufăie în gol, fără tabac, dependent şi de gest, nu doar de tutun. Interesant spre exemplu este că în textul de mai sus Constanţa Buzea spune că Eliade vărsa scrumul într-o punguţă specială, şi exista pe vremuri obiceiul de a folosi scrumul rămas ca un soi de filtru la baza vetrei (mai multe detalii pe forumul PCB). Avea şi accesorii, cum îşi întreţinea şi curăţa pipele, ce mărci erau prezente în colecţie, care era preferata şi de ce? 

Avem monografii, articole critice, atacuri, analize, corespondenţă, manuscrise, bibliografii şi hagiografii despre Mircea Eliade prozatorul, eseistul, gazetarul, liderul de generaţie, fascistul, legionarul, istoricul, profesorul, şi toate celelalte. Nu e o coincidenţă că Iorga a fost unul dintre modelele sale. Ce nu avem, şi tare mi-ar fi plăcut, e măcar un mic articolaş despre Mircea Eliade piparul care să răspundă la întrebările de mai sus. Mai căutăm, mai întrebăm... Mai fumăm. 

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...