Stephen King’s N pe Webcomics.ro

Prima dată când public pe Webcomics.ro, si cum altfel decât o recenzie Stephen King, de această dată versiunea în bandă desenată a nuvelei N. Sper să fie doar începutul unei lungi colaborări și să vă placă.

Cinabru în vizită: Stephen King’s N pe Webcomics.ro

S-a deschis expoziţia ”Pif în România, un erou al Epocii de Aur”

Expoziţia poate fi vizitată în perioada 20 iunie - 22 iulie 2012. Intrarea este liberă. 

Am ajuns la expoziţia găzduită la Sala Dalles cu un amestec de curiozitate şi firească nostalgie. Pifofil pe vremea când găseai Pif-uri doar la anticariate (rar), prieteni mai mari nefiresc de generoşi (încă mai rari) şi talciocuri (cea mai bună sursă), chiar eram nerăbdător să văd cum a fost pusă în scenă povestea unei reviste transformate într-un mit al generaţiei mele. Vineri spre prânz nu era prea multă lume, sper ca până la sfârşitul lui iulie să vină cât mai mulţi vizitatori.

La intrare, în partea dreaptă, puteţi citi pe un panou mai multe texte ale pifofililor români, printre care şi cel semnat de Dragoş C. Butuzea/Chestii livreşti.  A fost selectat şi al meu, îl puteţi citi în versiunea românească la finalul postării. Aveţi la intrare şi un istoric bilingv al revistei (toate textele sunt bilingve), pe un panou uriaş din carton. În rest imagini din paginile revistei, un ecran pe care puteţi urmări scurte interviuri cu pifofili români (când am ajuns eu rula unul cu Horia Roman Patapievici, ştiam din Zbor în bătaia săgeţii că şi-a vândut colecţia de peste 200 de exemplare pentru a-şi cumpăra cărţi), iar pe cuburi ce servesc drept măsuţe sunt câteva Pifuri Gadget. Le puteţi răsfoi în voie, m-am bucurat să regăsesc un număr pe care chiar l-am avut. 

Expoziţia în sine, organizată sub forma unui labirint de panouri uriaşe, cam doi metri şi ceva pe un metru şaizeci, poate un metru optzeci (niciodată nu am putut evalua corect) prezintă cele mai importante personaje - Rahan, Pif şi Hercule, Dicentim, Arthur, Dr Justice, Placid şi Muzo, Pifou, Leo, Corto Maltese, etc, etc - şi cei mai importanţi graficieni/scenarişti, cu scurte biografii. Şi ideea de impact maxim - pagini din Pif reproduse pe panourile uriaşe de carton. Să vezi o pagină cu Placid şi Muzo sau începutul unei aventuri cu Rahan mare cât un perete.... mai mult decât inspirat, dar efectul a fost pentru mine fascinant. Simplu şi extraordinar ca impresie. M-am plimbat mai bine de 20 de minute pe acolo, citind sau recitind. Nu ştiu cine a găsit această soluţie, dar merită felicitări sincere. Uneori nu ai nevoie de cine ştie ce instalaţii complicate şi costisitoare pentru a avea succes.

Nu ştiu ce ar simţi un puşti de astăzi vizitând această evocare a universului Pif. Poate nu îi va spune nimic. Poate o va găsi nostalgică şi stranie, aşa cum ni se par nouă fotografiile cu părinţii şi bunicii noştri imortalizaţi în trecerea prin timpul lor. Sau poate nu ar înţelege ce atâta deranj pentru o revistă cu benzi desenate. Sper ca măcar unul dintre aceşti ipotetici puşti să vrea să afle mai mult despre Pif. O expoziţie pe care sper să o revăd până la finalul ei măcar încă o dată. Superbă, regret că nu am luat aparatul să fac măcar o poză. Poate data viitoare.

Textul meu pentru expoziţia Pif în România, un erou al Epocii de Aur

Aveam vreo cinci ani când am văzut prima oară un Pif Gadget. De fapt, erau şase, plus un Poche cu Arthur le Fantome. Era cadoul unui vecin, Bruno, cu vreo 15 de ani mai mare decât mine, care pleca din ţară. Alesese libertatea, iar eu descopeream Pif. A fost o revelaţie. Prima oară când descopeream magia benzilor desenate. Citeam binişor, dar nu aveam idee de franceză, aşa că răsfoiam emoţionat fiecare număr, încercând să-mi dau seama ce se întâmplă în casetele viu colorate, cu bule de text. Mult mai târziu, când începusem să învăţ franţuzeşte, Pif (colecţia deja crescuse) a fost primul meu profesor adevărat şi prima lectură intensivă. Liste de cuvinte şi expresii, zile întregi pentru a înţelege măcar un episod din Rahan, sau Leonard şi discipolul său, sau Dr Justice, Placid et Muzo, Supermatou. Spre regretul meu, niciodată nu am găsit un gadget din cele prezentate pe copertă şi în primele pagini ale fiecărui număr. 

Pif a fost pentru generaţia anilor 80 din România mai mult decât o revistă. Era un mit, o comoară, colecţia cât de mică devenea un tezaur ce trezea gelozii şi invidii. Le găseai în anticariate şi în talciocuri, deja abonamentele pentru România fuseseră suspendate. Nasul lui Pif era prea liberal pentru Cortina de Fier. Un Pif însemna două-trei maşinuţe de fier, o altă valută-forte a puştilor. Un album Rahan era practic nepreţuit. Un număr special sau un poche, mai ales Pif et Hercule, era adesea doar un miraj. 

Am crescut cu Pif. L-am iubit şi îl iubesc şi azi. Noi am fost generaţia Pif.

Numărul 1 din Pif Gadget

De la Vaillant la Pif Gadget

Primul număr din longeviva serie Pif Gadget a apărut pe 24 februarie 1969 într-un tiraj de 350.000 de exemplare. Chiar dacă astăzi pare pentru o revistă de copii un tiraj record, nu era unul neobişnuit, şi de-a lungul istoriei sale Pif va depăşi adesea cu uşurinţă aceste cifre, mai ales după 1975. Cel puţin pentru o vreme. Numărul 60/1289 a avut un tiraj de un milion de exemplare, şi nu a fost singurul. De fapt, privind retrospectiv, pentru mai bine de jumătate din istoria sa Pif Gadget a fost o afacere extrem de profitabilă. Acest prim număr al unei legende era numerotat ca 1/1239, dublă contabilitate ce marca atât schimbarea, cât şi faptul că revista continua seria Vaillant. Le Journal de Pif, o altă legendă a benzii desenate europene. După 25 de ani, cum este marcat şi pe copertă, Pif trecea într-o nouă fază a istoriei sale. Privind retrospectiv, schimbarea a fost una dintre cele mai inspirate din istoria benzii desenate europene. 

Primul gadget din Pif şi alte detalii de bucătărie internă

Cu formatul ce avea să o consacre, standard pentru o revistă şi mai mic decât cel stabilit de Vaillant, publicaţia se prezenta pe pagina întâi, deasupra sumarului, ca o revoluţie a formulei de revistă săptămânală, cu 80 de pagini şi, foarte important, în fiecare număr eroii vor avea episoade complete ale aventurilor. Ceea ce nu s-a respectat, în timp episoadele mai mari fiind firesc fragmentate pe mai multe numere. ”Cele mai bune benzi desenate - eroii cei mai îndrăgiţi pentru toate gusturile, pentru toate vârstele” era esenţa noului Pif, ce oferea 80 de pagini de ”râs şi aventuri”.

Mai mult, în afara benzilor desenate, fiecare număr avea şi nu mai puţin de 16 pagini de jocuri logice, de perspicacitate, diferenţe, cuvinte încrucişate, etc (ulterior numărul variază foarte mult de la perioadă la alta). Tot aici este şi reclama unui concurs ce îţi putea aduce 250 de franci şi o bicicletă Cady, prezentată ca ”magnifique”.

Reclamele sunt rare în Pif Gadget, mai mult la publicaţiile trustului. În numărul de debut găsim reclame la trei albume format poche, Pif nr 43, Totoche nr 12 şi Gai-Luron nr 9, una la una la jucăriile telecomandate EXICO (noi modele cu marşarier) şi o pagină dedicată unui concurs, la care puteai câştiga greutatea ta în bomboane KREMA cu lapte, fructe, ciocolată, mentă, etc. Pentru cine îşi aminteşte de Pif-urile de la finalul seriei, mult mai slabe decât ”Vârsta de aur”, atunci cantitatea de reclame deja devenise obositoare. Şi, după cum s-a văzut, insuficientă pentru a salva editorul de faliment.

Marea surpriză era aşa-numitul Gadget, de unde şi noul titlu, o jucărioară inclusă în fiecare apariţie, care va deveni foarte repede nu doar obsesia colecţionarilor din toate ţările, dar şi unul dintre cele mai dorite pentru puştii de pretutindeni. Mai ales de către cei care nu aveau acces la Pif-uri sigilate. Toţi cei care cumpăram Pif de la anticariat sau din talcioc ne-am dorit cu frenezie măcar un singur gadget. În afara gadget-ului ”hebdomadar”, cititorii lui Pif puteau câştiga un super-gadget extraordinar, colecţionând timp de opt săptămâni bonurile incluse în revistă. Au existat trei astfel de super-gadget-uri. Primul a fost un stilou cu cerneală invizibilă, al doilea un mini-ventilator de buzunar cu sigla Pif, iar al treilea, poate cel mai dorit de copii, un aparat de fotografiat Super Diana, prezentat în Pif Gadget numărul 16. S-a renunţat la super-gadget după aproximativ şase luni, ultimul număr în care apărea un bon fiind 25. 

Primul gadget a fost o pereche de ochelari de soare, din Lumaline, material folosit în general pentru ambalaje, dezamăgitor pentru primul număr. Din fericire ulterior vor fi tot mai interesante şi mai viu colorate. Gadget-ul era inserat spre sfârşitul revistei, pagina 52-53, şi trebuia decupat cu grijă, apoi fixat pe nas cu ajutorul unui elastic. Din imagini nu arată prea interesant, dar surprinzător sau nu a fost bine primit de cititori şi a făcut nu doar ca numărul să fie epuizat (unele surse vorbesc de o suplimentare de tiraj) dar a şi fost preluat mai târziu în versiuni locale Pif, cum a fost ediţia spaniolă.

Revista costa doi franci - 24 franci belgieni, 2 franci elveţieni, 300 de lire italiene - şi respectiv 2.40 franci pentru străinătate. Un abonament pe trei luni era 26 de franci, pe şase luni 49 de franci, iar pe un an 94 de franci. 94 de franci pentru ca Pif să sosească în fiecare săptămână la tine acasă. Interesant că ultimele numere din Vaillant costaseră 1.20 franci, deci o creştere de preţ destul de consistentă. Adresa de corespondenţă era atunci 126, rue de Lafayette, cutia poştală no 77-X. Pentru nostalgici, numărul de telefon al redacţiei era 770-97-59. Pentru cine ar vrea să se întoarcă în timp şi să sune la redacţia Pif. 

Din sumar

Nu mai puţin de 14 povestiri complete, ceea ce nu era deloc puţin, avându-i ca eroi pe Pif şi Hercule, Rahan, Arthur le fantome justicier, Pifou, Placid et Muzo, Gai-Luron, Corinne et Jeannot, pentru a-i menţiona doar pe cei mai populari şi mai longevivi, mulţi dintre ei apărând ulterior şi în albume mari sau poche dedicate.

O galerie de invidiat, pentru că prezenta unii dintre cei mai îndrăgiţi eroi, alături de mai puţin cunoscuţii Nestor, M. le magicien, Bouboule, Concombre Masque, dispăruţi ceva mai târziu din paginile Pif. Deşi se bucuraseră de succes în paginile Vaillant viitoarele personaje şi aventuri i-au eliminat unul câte unul. Unele din aceste aventuri sunt doar de o pagină, altele - Rahan, Pif, Teddy Ted, Arthur - au peste zece pagini. Pif şi Hercule sunt prinşi într-o goană după aur în povestirea omonimă ; Nestor vrea şi acum să evadeze; Rahan este inclus cu Secretul Soarelui, o aventură de 20 de pagini, în alb şi negru, creaţia aceloraşi Lecureux şi Cheret, dar cumva mai stângaci desenată decât cele de mai târziu; Arthur se bucură şi el de un spaţiu generos cu o povestire publicată şi într-un poche; Teddy Ted, un western clasic după un text de Lecureux, se potrivea mult mai bine în Vaillant, deşi va rezista surprinzător de mult şi în Gadget; Pifou, Placid şi Muzo sau Corinne şi Jeannot au ca de fiecare dată povestiri scurte, un gag sau o neînţelegere amuzantă, şi cel puţin primele două titluri vor rezista până spre finalul seriei Gadget. Un sumar generos, ce anunţa lucruri foarte bune. 

Pif şi Hercule îşi continuă aventurile, de această dată fiind căutători de aur, cu toate ingredientele: mine, harta comorii, pepite, oraşul din Vestul Sălbatic, rivalii, dinamită. Nestor îşi aminteşte cu nostalgie de încercările sale de evadare. Rahan, într-unul dintre cele mai populare episoade, este în căutarea secretului Soarelui, foloseşte un bumerang, şi întâlneşte, cu un entuziasm stângist şi caracteristic, un trib de pescari ce evita conflictele, ceea ce îl face să exclame naiv ”Iată că cei-ce-merg-în-picioare ştiu şi altceva decât să se ucidă”. Arthur descoperă o adevărată conspiraţie la castelul din Coucy-en-Plumeau, Pifou evită coji de banane, Gai-Luron se pregăteşte febril-taciturn de întâlnire, iar Placid şi Muzo îşi iau câini de companie. Nu este cel mai bun număr din istoria revistei - cred că este aproape imposibil să nominalizezi unul singur - dar este reuşit. Chiar şi acum, la multe decenii, încă e amuzant, dincolo de factorul nostalgic. Se pare că banda desenată de calitate refuză să îmbătrânească. 

Grafică în alb şi negru

Preţ de mai multe numere din Pif Gadget se păstrează pentru coperta întâi formatul stabilit cu Vaillant, fiind prima pagină a episodului care deschide numărul, de regulă Pif, alteori Gai-Luron, Corinne şi Jeannot, etc. Titlul este mare, în litere albe, în treimea superioară a planşei, cu o stea galbenă ce anunţă de fiecare dată ”et son gadget surprise”. Acest gen de copertă alternează cu cea prezentând gadget-ul sub forma unei singure casete de bandă desenată cu Pif şi Hercule ori alte personaje, acoperind două treimi din pagină, primul număr de gen fiind 27/1265. Departe de coperţile viu colorate şi lucioase de mai târziu, introduse de pe la jumătatea anilor 70. Rar, pentru numere speciale, cum a fost 44/1282, se folosesc casete fără personajele celebre. Ideea nu era deloc rea, mai ales pentru cei care abia descopereau lumea lui Pif. Această alternanţă între prima pagină a benzii desenate şi prezentare gadget-ului se menţine până la numărul 51/1289 din noua serie. Începând cu acesta coperta Pif Gadget va prezenta de fiecare dată gadget-ul, sub forma unei casete, de regulă cu Pif şi Hercule jucându-se cu noua invenţie. Cineva din redacţie intuise, în sfârşit, potenţialul imens al acestui insert. Mult timp se va păstra însă regula ca ultima copertă, a patra, să fie tot o bandă desenată, aproape întotdeauna avându-i ca eroi pe aceiaşi Corinne şi Jeannot, mai rar Placid şi Muzo.  

Grafic, cele mai multe episoade de bandă desenată din numărul 1 sunt color, doar două - Rahan şi Teddy Ted - fiind în alb şi negru. Casetele sunt mari, aerisite, de un nivel grafic exemplar, chiar dacă hârtia folosită nu era încă lucioasă impresia de ansamblu este excelentă. Vaillant, cu toată celebritatea sa, era o publicaţie apărută în format şi pe hârtie de ziar, acum Pif Gadget trebuia să fie altceva, şi va fi nu peste mult timp. Cine a prins numerele de mai târziu ştie că mereu s-a pus accent pe o calitate grafică impecabilă. Fascinant astăzi este să răsfoieşti paginile acestui număr şi să vezi semnături celebre sau mai puţin cunoscute, dar toate intrate de mult timp în istoria benzii desenate - Kamb, cuplul Lecureux şi Cheret, Cezard cu al său Arthur, Gerald Forton, Mas care era responsabil cu aventurile lui Pifou, Nicolau care le dădea viaţă lui Placid şi Muzo, etc. Şi nu sunt decât cei din numărul care începea o legendă. 

În loc de concluzie

Nu vreau să-mi imaginez cât ar costa un exemplar din primul număr Pif Gadget. Deşi am căutat pe site-urile pasionaţilor, nu am găsit niciodată unul  de vânzare. Iar ce am găsit, numere destule, erau destul de piperate, chiar şi pentru francezi. Asta în timp ce la noi teancurile de Pif Gadget şi, mai rar, Vaillant, prăfuite şi cu un preţ de doar 10 lei, îşi aşteaptă de cele mai multe ori inutil cumpărătorii. Se pare că moda a trecut. Aşa că a fost o şansă enormă să găsesc imaginile scanate ale numărului 1 (şi nu numai). Nostalgia colecţionării, pasiunea pentru o revistă celebră, fascinaţia pentru benzi desenate excelente... Câte puţin din toate acestea. La fel de adevărat este că formatul electronic nu mai are nimic de farmecul febril al răsfoirii un Pif Gadget adevărat, vechi, păstrând acea aromă uşor amăruie de hârtie veche şi cerneluri tipografice, puţin lucios atunci când cade lumina într-un anumit unghi. De fiecare dată când browsez prin colecţia deja adunată de Pif Gadget îmi e dor, cu o nostalgie cumplită, să mai am aproape şapte ani şi să mai am pe biroul meu de şcolar, alb şi cu laturi verzi, primele şase Pif Gadget care au reprezentat începutul. Plus un poche. Un poche cu Arthur le fantome.

O parte din informaţiile privind tirajul, istoria, detaliile tehnice, precum şi imaginile cu gadget-ul primului număr, sunt luate de pe http://www.pif-collection.com/, categoric cel mai bun site despre Pif. 

PIF în România, un erou al Epocii de Aur

Istorie, simbol și influența unei reviste-cult franceze sub regimul Ceaușescu

SALA DALLES BUCUREȘTI, 20 iunie-22 iulie 2012

Curatori : Jean-Pierre Dirick și Ștefan Constantinescu

Curatori asociati : Xandra Popescu, Alex Axinte si Cristi Borcan

Scenografie : studioBasar

Producător : Institutul Francez din București

Parteneri : Muzeul Național de Artă Contemporană - MNAC, ziarul l’Humanité Franța

Obiect al unei intense nostalgii în Franța, revista Pif și eroii săi, Pif și Hercule, Placide și Muzo, Rahan, Corto Maltèse, dar și mulți alții, au creat un adevărat „cult” în România comunistă. Strălucitoare prin culorit, dar mai ales prin fantezie într-o societate care se închisese în ea însăși, Pif este simpatica emblemă de import a anilor întunecați de tristă amintire. 

La 40 de ani după perioada de glorie a revistei Pif Gadget în blocul estic, expoziția își propune să retraseze rolul revistei Pif în universul copilăriei în Republica Socialistă România. Departe de a fi de un simplu demers de restituție nostalgică, expoziția este în primul rând prilejul unui dialog: între personajele revistei și public (copiii de astăzi și de ieri/adulții de astăzi), între cei doi curatori ai săi - Jean-Pierre Dirick, autor de benzi-desenate și desenator pentru revista Pif, și Stefan Constatinescu, artist vizual român și realizator de film. Ea explorează în egală măsură impactul pe care revista franceză l-a avut asupra multor dintre artiștii români: Mircea Cantor, Victor Man, Dan Perjovschi, Ciprian Mureșan și mulți alții, vor prezenta lucrări de artă special realizate pentru acestă expoziție.

Un rol important în structura expoziției îl vor avea mărturiile cât mai multor persoane (personalități culturale, artistice sau media, dar și „iluștri necunoscuți”, colecționari sau pasionați de PIF) care vor întregi imaginea a ceea ce a constituit impactul revistei Pif asupra imaginarului individual al copiilor și al adolescenților în România comunistă a anilor ’70-’80.

Midnight Nation

Editat: Joe's Comics (practic Top Cow)

Apariţie: octombrie 2000 - iulie 2002, 12 numere, unul special

Scenariu: J. Michael Straczynski

Grafică: Gary Frank, Johnathan Sibal, Jason Gorder, ş.a.

Serie: 12 numere, unul special

Midnight Nation a fost una dintre primele benzi desenate descoperite în format electronic, atunci când m-am reapucat de citit aşa ceva, în bună parte pentru a regăsi titlurile clasice pe care le savurasem în versiune franceză, pe la începutul anilor 90, când librăriile erau pline de aşa ceva. Eram obişnuit atunci cu universul Pif sau cu alternativa, mai greu de găsit, a revistelor cu Mickey Mouse. Primisem accidental şi câteva comics-uri americane, numere disparate din serii, una dintre ele fiind, cred, un Wolverine. Aşa că Jonah Hex, Les Jeunes Titans, V, Le Manoir des Fantomes şi toate celelalte au fost un fericit şoc. Dar cred că am mai scris despre asta, şi oricum o voi mai face. Este o altă poveste. După un lung hiatus am început să recitesc benzi desenate, de această dată în format electronic, deşi sunt şi titluri pe care le-am luat/le voi lua în format clasic. Sunt prea bune. Un exemplu - Watchmen. Prima oară când am citit ceva de Straczynski a fost Rising Star, o serie care deşi nu se numără printre preferatele mele a fost surprinzătoare.

Cu Midnight Nation acelaşi Straczynski, ajutat de Gorder şi Frank (cei doi reuşesc o ţinută grafică ce se potriveşte perfect pe gusturile mele) îmbină inspirat un erou aproape stereotip, David Grey, detectiv din Los Angeles, cu elemente supranaturale şi o călătorie iniţiatică, sub supravegherea atentă a misterioasei Laurel. Care joacă rolul de ghid. Eroul din serie este la prima vedere doar un clişeu - poliţist care şi-a pierdut marea dragoste din cauza obsesiei pentru meserie, dezgustat de lumea din jurul său, amar, mereu în conflict cu şeful său. Anchetând o crimă, ajunge în faţa unor creaturi ciudate, translucide, siluete umane cu trăsături reptiliene şi tatuaje întunecate care le acoperă faţa şi mâinile. Atacat, se trezeşte într-o cameră de spital. Toţi cei din jurul său sunt translucizi şi nu îl pot vedea. Îl aşteaptă Laurel, o tânără care îi spune că acum David este pierdut în spaţiul dintre lumi, şi că trebuie să pornească într-o călătorie. Ea îi va fi ghid. Până când ”ei” îl vor omorî. Sau până când David se va transforma, şi atunci Laurel îl va omorî. Ceea ce, după cum află David mai târziu, s-a mai întâmplat de nenumărate ori şi cu alţii.

Cei care l-au atacat, The Walkers, nu l-au rănit de fapt. I-au luat doar sufletul. Suflet pe care oricum începuse să îl piardă de mult timp. Pentru a-l recupera trebuie să ajungă la New York, pe jos, alături de Laurel, înainte să se transforme şi el într-un Walker, o creatură umanoidă cu piele verde, chip de goblin, tatuaje negre şi purtând robe întunecate, cu glugă. Ei există în această lume, de unde vin periodic pentru a-i prinde pe cei al căror suflet poate fi luat. Odată ce-l pierzi, este doar o chestiune de timp până să te schimbi şi tu. Singura şansă este să ajungi împreună cu Laurel la New York, unde ai o şansă de a-l recupera. O singură şansă. Dacă ajungi. Acolo este Celălalt, Diavolul, care te aşteaptă. Cei mai mulţi nu au ajuns până acolo, îi explică Laurel. Nici David nu are şanse prea mari.

David şi Laurel încep călătoria. Pe drum se vor confrunta în câteva rânduri cu grupuri de Walkers - între care îl descoperă şi pe cel care a făcut călătoria, fără succes, înaintea sa - îşi salvează fosta soţie de un atac al acestora, şi, mai important, descoperă că nu este singurul. Aici, între lumi, într-o zonă de graniţă, sunt numeroşi cei care şi-au pierdut încrederea şi speranţa şi au devenit invizibili pentru ceilalţi. Sunt cei care şi-au pierdut familiile, slujbele, casele, planurile, până în ziua în care ceilalţi au început să nu îi mai vadă. Nu să îi ignore, să nu-i mai vadă. Şi, după un timp, şi ei au început să nu-i mai vadă pe cei reali. Ceea ce poate fi o izbăvire după ce nu mai ai nimic. Acum nu fac decât să existe, să hălăduie, nimic mai mult. David, care se îndrăgosteşte treptat de Laurel, intuind că aceasta nu este totuşi umană, îl va întâlni şi pe un bătrân ciudat, în haine demodate, care o cunoaşte pe Laurel şi aşteaptă ceva. Lazarus este Lazăr, cel înviat de Iisus, şi Îl aşteaptă de mult timp pentru a putea, în sfârşit, să moară. Până atunci există de-a lungul istoriei, păzit în permanenţă de un înger cu o sabie de foc. Dar David va avea şi o surprinzătoare întâlnire, puţin înainte de New York, chiar cu sine. Ajuns la New York, este pus în faţa unei alegeri. Există un plan pe care Laurel îl urmează, şi a însoţit nenumăraţi alţi oameni care încercau să-şi recupereze sufletul, într-un ciclu interminabil. David o poate salva, dacă ajunge în faţa Diavolului, dacă acceptă să îşi piardă sufletul.

Povestea din Midnight Nation, este, fireşte, mult mai complexă. Poate ideea unei călătorii în căutarea sufletului pierdut nu este neapărat una originală, dar Michael Straczynski reuşeşte să îmbine elementele biblice, atmosfera dezolantă şi terifiantă din zona pierdută şi grafica admirabilă într-un tot unitar şi excelent. Tensiunea relaţiei dintre David şi Laurel este minunat surprinsă, cu o inteligenţă narativă de apreciat. Dialogul de final dintre David şi Devil, fără a avea pretenţii de excurs teologic, este simplu şi convingător, veridic, captivant. Felul în care este tratat paradoxul temporal sau simpla, dureroasa existenţa a celor care nu mai sunt văzuţi m-au surprins de la prima lectură. Ceea ce ar fi altfel o nuvelă deloc de neglijat capătă astfel un farmec aparte, este o bandă desenată pe care trebuie să o citeşti şi reciteşti pentru a prinde toate detaliile, sugerate sau explicite. Şi, mai ales, pentru că este remarcabilă.

Foto: http://www.examiner.com, http://www.anim-arte.com

Top 10 personaje din Pif Gadget

... altele decât Pif şi Hercule 

      Am tot scris despre cât de important a fost Pif Gadget pentru generaţia mea, şi cât de fericit erai când ajungeai să mai primeşti un Pif, de la băieţii mai mari care se plictisiseră de aventuri şi care avuseseră şansa unui abonament în perioada de dezgheţ sau, cel mai adesea, din talcioc sau anticariate. Emoţia răsfoirii, când căutai să vezi ce s-a mai întâmplat, când îl puneai alături de celelalte numere din colecţie. Pif era magie curată, şi dacă fiinţa umană nu poate exista în afara acesteia, indiferent de formă, Pif era soluţia noastră.

     Te învăţa să înţelegi şi să iubeşti banda desenată, într-o vreme în care, din nefericire, nu găseai ceva echivalent în revistele româneşti. Nu că nu am fi avut artişti ai genului, dar adesea scenariile autohtone nu erau, să spunem, prea atrăgătoare. Pif însemna Vestul, era Franţa unde nu prea aveam şanse să ajung, şi n-am ajuns nici până acum. Plus că învăţai aşa un pic de franceză, măcar cuvinte şi fraze disparate, cel mai adesea cu dicţionarul în faţă şi dibuind foarte aproximativ pronunţia. Sau aveai şansa vreunei bunici care îşi aducea aminte, vag, câte ceva din franceza învăţată cu decenii în urmă la pension. Poate de aceea şi astăzi vorbesc franceza cu un accent teribil de slav. Pif Gadget, nu Pif Vaillant. E straniu când realizezi că ai fost contemporan cu un fenomen. Şi trist că acest fenomen a ajuns la final. 

10.  Ludovic: nu mi-au plăcut niciodată romanele polițiste, și nici acum nu le citesc. Dar Ludovic, detectivul cu șapcă și mereu o țigară în colțul gurii (erau vremurile incorecte politic, în care fumatul era unul dintre viciile devenite virtuţi şarmante, şi nici nu era singurul fumător din Pif) reuşea de fiecare dată, în benzile sale adesea mai mici de o pagină, să îţi pună mintea la lucru. Foarte rar am reuşit să dezleg enigmele - cine-i hoţul, cine-i asasinul, cine a spart casa - şi recurgeam la soluţiile aflate la finalul revistei. N-aveam stofă de detectiv, spre deosebire de Ludovic. 

9.   Horace: un cal. Nimic mai mult decât un cal. Placid. Dacă nu era enervat. Şi oricum mult mai inteligent decât călăreţul său, mai să crezi că era o versiune pif de yahoo. Fără tragedia lui Holstomer. Cum atunci eram fascinat de western-uri şi vroiam după vârsta de 10 ani să plec în Vestul Sălbatic şi să devin cowboy, îmi plăcea enorm să descopăr câte o nouă aventură. Şi reuşea de fiecare dată să iasă învingător. 

8.    Leo: ce fel de creatură era Leo, animalul roșcovan, cu o creastă foarte punk, blăniță portocalie cu buline negre și burta albă, asta n-am aflat niciodată. Ori nu am avut episodul în care se deslușea misterul, ori era doar o ființă imaginară. Chiar mă bucuram când găseam într-un Pif o aventură nou, deși substanța epică era simplistă - de fiecare dată trebuia să evadeze de la Zoo, și tot de fiecare dată era prins de paznicul rotofei și mustăcios, cu nădragi roșii, pe măsura furiei aplopectice cauzate de isprăvile lui Leo. Ba chiar, când a reuşit să scape, s-a întors singur de fiecare dată, ca un emigrant respins de Eden-ul din afara grădinii zoologice.

7.   Supermatou: și câinele său. Erau doi super-eroi, primul semăna cu Superman (costum roșu cu albastru) al doilea se dorea un fel de Robin/Igor, asistent bun la toate. Știu că zburau, aveau tot felul de super-puteri firești pentru super-eroi, intrau în tot felul de buclucuri, și preț de mai multe episoade s-au luptat cu un bebeluș malefic, un fel de savant nebun și ultra-precoce. Nu-mi amintesc dacă era vulnerabil la kriptonită sau ceva similar, dar eram încântat de stilul desenatorului, care îi făcea pe toți destul de pufoși, ca un soi de omuleți Michelin alungiți. Chiar ar merita să fie reeditaţi astăzi, cred ca ar bate lejer orice Ben 10 sau Bakugan.

6.    Arthur le fantome justicier: a fost unul dintre personajele perfecte pentru copii, un soi de replică a lui Casper. Fantomă scoțiană de origine, prietenos și pus mereu pe farse, reușea să intre în tot soiul de încurcături. Am avut și un Poche, numărul 1, și îi urmăream aventurile cu o fascinație amuzată. Interesant este că spre deolsebire de alţi eroi Arthur avea şi o poveste în spate, se vorbea şi se nara foarte mult în aventurile sale. Avea puterile clasice ale fantomei - trecea prin ziduri, devenea invizibil, etc - dar avea şi o bucurie de copil şi o poftă de şotii. Ţin minte că ajunsesem să-l desenez relativ bine pe ultimele pagini ale caietelor de citire.

5.    Placid et Muzo: erau printre cele mai vesele și binedispuse personaje din Pif. Mereu râdeau. Mereu se distrau. Niciodată trişti. Erau cei mai buni prieteni. Placid părea a fi un soi de urs, iar Muzo un fel de vulpe. Antropoizi oarecum. Discutau enorm, erau cele mai vorbăreţe personaje dintre cele ale căror aventuri depăşeau rareori o pagină. Ar fi fost frumos să apară nişte episoade speciale, în care Placid şi Muzo să se întâlnească, de exemplu, cu Ludovic. Sau cu Pifou.

4.    Pifou: și al său glop-glop, uneori în varianta negativă pas glop. Nu-mi aduc aminte cum îl chema pe prietenul său, un câine mare, umanoid și albastru-cenuşiu, căruia Pifou îi făcea toate drăciile din lume. Erau un fel de Tom și Jerry în variantă Pif (dar așa puteai să-i vezi și pe Placid et Muzo, și pe Pif et Hercule, și tot așa. Mecanismul gagului era același) locuiau împreună și, periodic, distrugeau măcar mobila sau un perete. Pifou era norocosul, prietenul era victima. Tres glop. Ştiu însă că Pifou m-a făcut tocmai să apreciez, cu mintea de atunci, umorul simplu şi de efect.

3. Docteur Justice: cred că acest medic practicant de judo, karate şi aikido (în fapt un mix foarte neortodox şi ieşit din tiparele tradiţionale) era rivalul celebrului Rahan pentru poziţia de cel mai altruist si mult prea pozitiv. Uneori inflexibil, elegant, cuceritor şi fumător în serie, mix de James Bond şi Hwang Jang Lee, Docteur Justice era imbatabil, îşi învingea adversarii - mafioţi, trădători ai şcolii sale de judo, traficanţi, asasini profesionişti, spioni - fără să se agite prea mult, însoţindu-şi procedeele cu un Ki Ai foarte impresionant. Un Rahan modern dedicat binelui. Sigur că adesea era atât de pozitiv încât devenea ireal şi clişeu, dar era judoka. Şi cu asta câştigă lejer locul trei. 

2.   Rahan: a fost unul dintre personajele care ne-au marcat copilăria, după cum am mai povestit în câteva rânduri. Am luat şi seria nouă de la Adevărul, din nostalgie, dar nu se poate compara cu albumele mari, cartonate, cu unele dintre cele mai frumoase coperţi pe care le-am văzut la benzile desenate europene. Sigur, era poate cel mai stângist erou din Pif Gadget, depăşit doar de serialele din Pif Vaillant, când erau alte timpuri şi alte vremuri. Dar s-a gândit la aproape tot atâtea invenţii cât ocupantul locului întâi. S-a luptat cu magicienii răi care ofereau avant-la-litru opiul popoarelor. Iar Moartea lui Rahan a fost albumul pe care l-am căutat toată copilăria, fără a-l găsi vreodată. Lumea primitivă ar fi fost, categoric, alta, dacă Rahan chiar ar fi existat. Evoluam mult mai repede.

1.   Leonard : inventatorul fanatic, bărbos şi dedicat ştiinţei, care a inventat absolut tot, de la cartofii prăjiţi, înjurături şi călătoria în timp până la pompa de benzină, indigestie şi operaţii estetice. Orice există astăzi a fost de fapt inventat de maestrul Leonard. Şi discipolul său Basile, care nu se putea trezi niciodată la timp şi care ar avea probleme reale să încheie o asigurare în caz de accident. De-a lungul celor treizeci şi ceva de albume şi peste 100 de episoade a fost mai rănit decât Jackie Chan la filmări, nu şi-a primit salariul, a fost strivit, tăiat, ars, electrocutat, lovit, etc, şi totuşi va servi ştiinţa în continuare, pentru că este sa joie. Plus Mathurine, slujnica mereu nervoasă, motanul portocaliu, şoricelul cenuşiu şi craniul emiţător de sentinţe. Era o bucurie când descopeream într-un Pif un nou episod, cel mai bun fiind clar Războiul geniilor, apărut în volum în numărul 10, când Leonard se confruntă cu Grand Albert. Cu un rezultat catastrofic. A fost pentru mine cel mai bun serial publicat în Pif - bine desenat, personaje memorabile, gaguri peste gaguri, replici pe care ajungi să le foloseşti - şi revin mereu cu aceeaşi plăcere la aventurile lui Leonard. Chiar dacă ştiu multe dintre ele pe dinafară. Persistenţa benzii desenate de calitate.

Foto: http://bdoubliees.com, http://www.lelombard.com, http://www.comicvine.com, http://www.delcampe.net, http://www.prise2tete.fr, http://conchita.over-blog.net, http://pif-collection.chez-alice.fr, http://fifikoussout.blogspot.com, http://talent.paperblog.fr

Pif la final

Primele Pif-uri Gadget – sase la numar, plus un poche Arthur le Fantome – le-am primit cadou de la un vecin, Bruno, mai mare decat mine cu vreo 15 ani, un fel de bisnitar descurcaret in Romania socialista. Pleca definitiv si legal din paradisul proletar (a ajuns prin Suedia) si isi impartea comorile. Io aveam vreo cinci ani, silabiseam binisor si speram sa ajung sa citesc. Tin minte ca mai avea Pif-uri, dar nu mi le-a dat. Evil Bruno... Erau in stare buna, nu aveau gadget-uri, dar a fost un soc. Si inceputul unei obsesii care nu s-a stins nici acuma si care m-a invatat sa inteleg si sa citesc BD-urile. Mult inainte sa aflu ca exista si comixuri americane. Stiam totusi ca exista Superman. Filmul.

Pif-uri se gaseau greu. Eu am prins direct Pif Gadget, format de revista, si de Pif Vaillant format mare aveam sa aflu mai tarziu. Un bun prieten avea o parte parte din colectia Vaillant legata in volume, in piele. Si asta, ca in orice grup de pusti, il facea un zeu. Avea el si alte calitati, intre care Star Wars pe casete video originale (e drept, dublat in germana) dar tot pentru Vaillant facea sa fii prieten cu el. Copiii cedeaza usor ispitei. Si sa ai un Pif insemna ca ai facut un pas in « high life ». De cumparat, singura sursa ramaneau talciocurile, mai ales cel din Prelungirea Ghencea si cel din Vitan, chiar daca nu erau ieftine. Contrabanda cu reviste Pif, surprinzator de bine pusa la punct, dar eu nici acum nu as putea vinde un Pif daca as mai avea. Niciodata nu am gasit vreun Pif la chiosc, iar abonamentul era doar un vis frumos. Am strans vreo 40 de bucati, poate ceva mai multe, inclusiv cateva poche. Naiba stie ce s-a intamplat cu ele pana la urma, chiar nu-mi aduc aminte. Se mai gasesc prin anticariate sau pe Okazii, n-am mai luat. Atunci erau una din comorile cele mai de pret. Pif-urile si albumele mari Rahan, din seria a doua. Invatai sa desenezi personajele, mai bine sau mai prost.

Si cum nimeni nu-mi citea pe frantuzeste, am luat pana la urma doua dictionare si imi scoateam cuvintele pe foaie pana legam cat de cat povestea din banda desenata. Munca de cercetare, dar asa am inceput sa ma prind ce se intampla cu Pif, ce zicea Hercule, cum se gandea Rahan sa mai inventeze cate ceva, partial replicile dintre Leonard si discipol. Si am deprins o bruma de franceza, ca un imigrant lapon in Cartierul Francez. Vazusem io ca dupa cuvinte, in dictionar, e ceva in paranteze, dar cine se gandea ce gandacei sunt acolo. Asa ca in clasa a cincea eram la franceza intr-o situatie suprarealista. De bine, de rau intelegeam ce se intampla in fraza, dar nu puteam sa pronunt neam vreun cuvant. Din reflex, le citeam cum se scriau, si iesea ceva hazos. Stiam ce inseamna cuvantul, dar cum se citeste el...mai greu. Asa ca accentul mi-a ramas si azi groaznic, desi de citit inca mai citesc franceza suficient de bine. Cu scrisul am inceput sa schiopatez destul de rau. Lipsa de exercitiu.

Cand aveai un Pif, mai ales un Pif nou, era un adevarat ritual. In primul rand il asezai in colectie, sa vezi ce numar e, daca ai vreunul cat mai apropiat, vreun poche, vreun hors-serie pentru completare. Pe urma il miroseai, il mangaiai usor si cu grija, apoi il rasfoiai o data pe fuga, sa vezi ce episoade sunt, te uitai la reclame si la jocuri, iti imaginai cum ar fi fost sa ai si gadget-ul. Abia pe urma incepeai sa il citesti pagina cu pagina, reveneai, cautai in alte reviste, visai sa iei si alt numar, mai ales cand ramaneai cu un serial fara final sau cu goluri mari. Lipsurile din colectie erau pana la urma firesti. Avea ceva dintr-o ceremonie proto-religioasa.

In afara de Pif et Hercule (fireste) imi placeau si : Rahan ; Leonard cu discipolul si Mathurine (Doamne, cat putea sa ma distreze, mai ales serie La Guerre des Genies) ; Dr Justice (chit ca numai judo nu era) ; Placid et Muzo ; Arthur le Fantome ; animalutul ala portocaliu, cu freza punk, ce incerca sa scape de la zoo (nu-mi amintesc numele, oricat as vrea) ; Dicentim ; Gay Luron ; Amicalement votre (Tony Curtis si Roger Moore :) ) ; . Nu era rau nici Ludo, am prins si Fanfan, sunt convins ca am uitat destule personaje si episoade. Si nu m-am gandit vreodata ca o revista ca Pif era scoasa de Partidul Comunist Francez. Si nici nu mi-ar fi pasat prea mult. Oricum, pentru cateva numere din Pif am fi tradat si tara si partidul si pe comandantul suprem fara ezitari. Pif Gadget arata atat de occidental, avea reclame la Minitel, jocuri video si dulciuri, visai la gadget-uri si te gandeai cum ar fi fost daca. Iti pazeai Pif-urile cu fanatism religios. Si foarte rar imprumutai un Pif, doar cu garantii solide. Mai bine pierzi un prieten decat un Pif.

Acum am vreo doua DVD-uri de Pif, plus unul de Rahan (aproape complet), in format cbr, si mi se mai intampla sa le citesc. Nu se compara cu farmecul revistei pe hartie, dar in lipsa de altceva. Si nici nu mai am forta necesara pentru a reincepe colectia. Dupa ’90 incepusera sa se gaseasca Pif-uri noi, cu gadget, la 100 de lei, pe urma au inceput sa dispara. Se mai gaseau tot asa, prin talcioc si anticariate. Am mai luat putine, incepusem sa descopar si alte benzi desenate – Jonah Hex, Les Jeunes Titans, Watchmen, Arak, Conan, Le Manoir de Fantomes, Creature du marais, etc, etc, etc. Tot in franceza, dar asta este o alta poveste. Falimentul, ma gandesc acum, era pana la urma firesc. Povestea se cam terminase. Fac parte din generatia Pif. Si chiar ma mandresc cu asta. Am avut o copilarie frumoasa, in partea datorita unei reviste cu benzi desenate. Si cine a prins Pif, stie la ce ma refer. Cine nu...a pierdut foarte mult.

Aici gasiti articolul din Cotidianul, aici un senzational articol din Observatorul cultural, aici un site despre revista. Au scris si Ioan T. Morar si Dragos C. Si vor mai scrie si altii, cred.

Rahan se intoarce

Nu am fost niciodata un fan al desenelor animate sau filmelor facute dupa benzi desenate, exceptia notabila fiind Testoasele Ninja (atat desenele cat si filmele. Stiu, sunt infantil. Si imi place). Ceva important se pierde de fiecare data, ceva moare, ceva se stinge, nu mai ai sentimentul unic din fata unui album de benzi desenate. Tot de pe HotNews aflu ca Rahan, nume care s-ar putea sa fie total necunoscut generatiilor post-decembriste, va reveni ca desen animat la televiziunea franceza. Iar pe Rahan.org aflu ca, in pofida a ceea ce se spunea, continua sa apara noi albume Rahan, cu aventuri inedite, dupa ce aventurile vechi au fost republicate intr-un set de lux, de vreo 30 si ceva de volume splendide, la un pret destul de piparat. Cel putin pentru mine.

Sunt multe de spus despre Rahan si prin extensie despre Pif. Am crescut cu Pif, desi nu imi aduc aminte exact de unde am primit primele reviste (e vorba aici de Pif Gadget, revista, nu de Pif si Journal de Pif, imprimate pe hartie de ziar, format mare). Sau, cum le spuneau "cunoscatorii", seria noua. Sigur cateva exemplare am primit de la un vecin plecat ulterior din tara, imi aduc aminte, oarecum proustian, cum le rasfoiam fascinat. Nu stiam inca sa citesc, dar era uluitor. Si chiar cand am invatat sa citesc, nu stiam frantuzeste. Ulterior ai mei mai imi cumparau cate un Pif sau mai multe din talciocurile Bucurestiului, alte spatii magice pentru mine, unde eram luat mult prea rar. Promit sa scriu si despre asta candva.

Un pif costa intre 5 si 15 lei, in medie 10, in functie de stare. Albumele mici, Poche, cu Pif, Arthur, Placid et Muzo, etc, erau mai rare si costau 15 - 25 de lei. Initial, din ce am aflat mult mai tarziu, te puteai abona la Pif, din Romania, si publicatia sprijinita de Partidul Comunist Francez iti venea frumos la usa, insotita de fascinantele gadget. Ulterior s-a taiat si asta, iar Pif sau Rahan erau considerate neoficial decadente, subversive, capitaliste. Multumesc Partidului si Guvernului si pentru asta, extraordinara initiativa. Care ati mai ramas dintre astia, fiti draguti si muriti mai repede.

Dar comoara erau albumele Rahan. Un album in stare buna costa 25 pana la 50 de lei, pentru ca multe dintre ele erau "rare". O suma destul de mare, mai ales pentru benzi desenate, dar mai primeam cate unul, daca eram cuminte. Primul numar, daca nu ma insel, l-am primit cand aveam vreo 8 sau 9 ani, numarul 12 din Rahan Nouvelle collection, si imi amintesc de o scena cu lilieci inconjurandu-l pe Rahan. Il stiam pe Rahan din Pif, unde mai aparea cat un episod, dar un album intreg doar cu el era dincolo de puterea mea imaginativa. Ulterior aveau sa mai vina si altele, pe care nu stiu pe unde le-am pierdut pana la urma (unul dintre regretele mele dureroase), pana stransesem vreo 18 numere. Asa am deprins si bruma de franceza pe care o mai stiu astazi. Plus ca pe atunci visam sa gasesc un album cu gadget, cele mai dorite numere fiind cel cu cutitul lui Rahan si cel cu celebrul colier. Nu le-am gasit niciodata.

Rahan era, sa fim sinceri, proto-comunistul Epocii de Piatra, chiar daca arata extrem de arian (ca sa nu fie confundat cu Tarzan, am aflat ulterior). Evita sa-i omoare pe "ceux-qui-marchent-debout" (dar se mai intampla), facea numai descoperiri stiintifice (printre care viaductul, dinamita, arme diverse, ocheanul, acul de cusut, pictura rupestra si o gramada altele), nu profita de farmecele feminine (era destul de ascetic si s-a casatorit tarziu de tot) si ii apara pe cei slabi de alte triburi sau de animale preistorice. Nu credea in zei si spirite, cauta mereu explicatii extrem de materialiste oricarui fenomen, si ne invata sa fim prieteni intre noi, sa fim sinceri, sa fim devotati comunitatii. Obsesia lui duala era sa ajute oamenii si sa descopere tot felul de chestii. Impartea toata mancarea cu cei care aveau mai putina si statea prin triburi, invatandu-i ce mai descoperise. Adversarii sai preferati erau vrajitorii, pe care ii umilea si ii alunga din comunitate, aratand ca acestia profita de nestiinta si teama semenilor. In schimb, omora cam orice animal il privea mai dubios, si dupa fiecare chestie reusita lansa racnetul de triumf "Rahaaaaaa !", imitat pe urma si de noi. Nu avea nici proprietati, doar un cutit de fildes si un colier cu cinci colti, fiecare dintre ei reprezentand o virtute. E, comunist-comunist, sfatuitor, razboinic si om de stiinta, dar cand ii lua cineva astea doua comori, era o situatie critica. Si de regula vinovatul avea de suferit. Rau. Ceea ce imi placea la nebunie. Rahan era un model pentru mine, iata cum este un om adevarat, chiar daca e preistoric. Ce vreti, eram mic si pitic.

Colectie de gadget-uri din Rahan

Dupa '90 au aparut, in numar impresionant, albumele frantuzesti de benzi desenate DC, Marvel si restul, pe care le-am strans in nebunie impreuna cu prietenul meu Slayer. Le spuneam bedeuri. Costau vreo 50 de lei pe atunci, pe urma au tot crescut preturile, iar revistele au disparut. Presupun ca erau retururi, uitate in depozitele din Franta si trimise aici. Dar succesul a fost imens, iar pe Rahan… l-am cam uitat.

Astazi am pe un DVD aproape toate aventurile lui Rahan, editate pana in 1998, scanate si arhivate in format cbr. Ma mai apuca uneori nostalgia, dar nu si cheful de a reincepe colectia. Stiu ca s-a incercat lansarea unor albume Rahan traduse, fara prea mare succes si mediatizare. Miturile mor si ele, generatiile se schimba, iar Rahan refuza sa fie emo.

Iar pe mine m-a cam apucat faza amintirilor.

Poze : www.rahan.org ; http://www.lambiek.net/