Afişul de film în Ghana optzecistă

La începutul anilor 80 mici investitori cu spirit de iniţiativă din Ghana au intuit potenţialul enorm al videocasetelor cu filme americane (în principal) şi asiatice. Piaţa exista, doritori existau, dar nu oricine avea un televizor şi mai ales un video, nici măcar casete. Soluţia a fost simplă şi inspirată - cinematograful ambulant, compus dintr-un televizor, un video, câteva (sau câteva zeci, în funcţie de banii proprietarului) casete cu filme şi eventual un mic generator electric pe benzină, pentru acele zone care nu aveau aşa ceva. 

Pornite ca un experiment local, aceste cinematografe ambulante au devenit în câţiva ani un fenomen extrem de profitabil (chiar dacă taxa era modică, spectatorii erau numeroşi) şi o distracţie cotidiană. Filmele erau proiectate în timpul zilei (mai rar) şi mai ales seara, până noaptea târziu. 

Oferta cinefilă? Eclectică, de la blockbustere americane de acţiune, horror, comedii şi filme de categoria B din aceeaşi zonă geografică şi imagistică până la o bogată selecţie de filme asiatice, în principal Hong Kong şi Taiwan, kung-fu, horror, etc. Oferta autohtonă era categoric mai săracă, dar cu atât mai apreciată. Terminator, filme cu Van Damme, Poltergeist, Cujo şi alte ecranizări Stephen King, Evil Dead, Nightmare on Elm Street, Indiana Jones, Star Wars, etc, etc, etc. Foarte populare şi foarte gustate de public, deşi e greu de crezut că aici ajungeau neapărat casetele originale. Poate cel mai des erau copii ale unor copii ale unor copii. Fenomenul a rezistat până pe la jumătatea anilor 90, când televiziunea şi mai ales numărul tot mai mare de posesori de aparate video au adus un previzibil final. 

Interesant este că în România optzecistă exista un fenomen asemănător, al cinema-urilor improvizate în săli mici sau în sufrageria unui prieten/vecin/rudă, unde se strângeau mai mult spectatori, plătitori sau noi, dornici să vadă casete video, de regulă dublate de Irina Nistor, cu filme de groază, cu bătăi, drame siropoase sau un episod din Emmanuelle. Stranie similitudine a satului global. E adevărat că noi nu am avut reclama şi afişul de film specific pentru Ghana optzecistă. Dacă în România publicitatea dedicată fenomen tolerat şi nu încurajat de autorităţi, ba chiar la limita legalităţii, era preponderent orală, aici popularitatea filmelor video a dat naştere unui nou gen de reclamă.  

Afişele clasice erau greu de procurat, dificil de păstrat şi prea puţin rezistente, mai ales la drumuri lungi şi în condiţii de umiditate şi/sau secetă. Chiar, în anumite cazuri, mult prea scumpe şi prea mici. Artişti locali existau destui, majoritatea câştigând bani buni tocmai din reclame, afişe, firme. Aşa că au început să picteze afişe pentru filmele noi, pentru casetele video, folosind ca suport saci de făină, care le ofereau o suprafaţă standard de 100/150 cm, suficient pentru a fi mai mult decât vizibil. Mulţi foloseau câte doi saci, deja o suprafaţă considerabilă. Nu se ştie cine a inaugurat genul, posibil să fi fost un artist de provincie anonim, dar oferea pictorilor şi graficienilor din Ghana nu doar o nouă sursă de venit, constant şi apreciabil, dar mai ales o libertate a expresiei de invidiat. 

Unii au ales să redeseneze coperta casetei, de cele mai multe ori în stilul şi cu adăugirile pe care le găseau necesare. Alţii, majoritari, au păstrat doar o vagă asemănare sau, de multe ori, doar titlul, construind imagini de o fantezie burlescă, senzuală şi carnală, în imagini vii şi culori intense, ce amestecau stilul tradiţional, pictura naivă, elementele grafice africane şi importurile vag occidentale în compoziţii puternice şi, mai ales, stranii. Lucrări unicat, şi nu de serie, au ajuns astăzi în colecţii şi expoziţii prestigioase. Poate această stranietate le făcea foarte gustate şi de impact, dar mai ales fascinante pentru ochiul privitorului occidental. Bizare şi minunate. 

Surse foto şi nu numai :

Mai multe informaţii, imagini şi afişe de vânzare pot fi găsite pe http://www.ghanamovieposters.com/

Alte imagini şi date pe http://assemblyman-eph.blogspot.com/2009/08/film-poster-paintings-from-ghana.html sau aici şi aici.

William Holbrook Beard (1824 – 1900)

Pictor american, portretist si peisagist, s-a bucurat de succes mai ales datorita compozitiilor naiv-fantastice, avand ca personaje animale “umanizate”. Imbinand un stil marcat de romantism cu elemente fantastice si naive, atacand adesea personaje celebre in societatea americana a secolului XIX sau momente importante din istorie, Holbrook Beard si-a atras numerosi admiratori, dar si critici inversunati, care l-au privit mereu ca un impostor, un pictor minor si lipsit de importanta.

Discovery of Adam (1891)

Beard s-a nascut pe 13 aprilie 1824 in Painesville, Ohio. Este atras de arta si mai ales de portretistica, sub influenta fratelui mai mare, James Henry Beard (1812 – 1893), la randul sau un pictor de succes. Pentru mai multi ani William lucreaza ca portretist, apoi calatoreste in Europa pentru a-si continua studiile de arta. Petrece mult timp in Italia, Elvetia, Germania. Revine in America in 1858, sprijina deschiderea Academiei de Arte din Buffalo si se muta in 1860 la New York. Un nume important in epoca, se bucura de succes cu portrete si peisaje, foarte apreciate de public, desi unii critici il privesc cu rezerve. Ajunge chiar sa fie acuzat de "imoralitate" si "indecenta" pentru indrazneala unor scene mitologice.

Owls (1851)

Marele succes vine insa dupa ce vinde primele sale tablouri cu animale antropomorfizate, ursi, caini, pisici si maimute surprinse dansand, conversand, in ipostaze solemne sau dimpotriva relaxate, imitand si ironizand adesea personalitati ale vremii. Era o tema care il atrasese inca din adolescenta si una dintre temele preferate si de fratele sau, dar William a fost cel care a stiut sa o foloseasca si sa o personalizeze, lasandu-i o tusa usor de recunoscut.

His Majesty Receives (1885)

Pictate cu umor si sensibilitate, satirizand sau emotionand, animalele sale era expresive si amuzante, desi adesea marcate de o anumita stangacie in realizare, posturi prea rigide si prea « umanizate », un aspect oarecum naiv si artificial. Daca alti artisti atrasi de subiect mergeau spre un naturalism adesea monoton, chiar daca artistic de efect, Beard a incercat mereu sa imbine gustul pentru umor si frumusetea lumii salbatice, cu rezultate surprinzatoare . Vinde numeroase piese, expune multe altele, se vorbeste despre un stil Beard. Compozitiile sale cu animale fac deja ca primele sale lucrari sa fie ignorate, cumparatorii vor scene cu animale. Ursi (personajele preferate de Beard), veverite, vulpi, maimute, iepuri, majoritatea surprinsi in mijlocul padurii, unde au casute, unde dau petreceri, se duc la cumparaturi, ii prind pe vanatori, au drame de familie si reuniuni pline de veselie. Ursii rad si danseaza, bursucii merg la scoala, veveritele se indragostesc, maimutele descopera cu uimire oamenii, toti poarta adesea haine elegante si atat de umane, in culori vii si cu croieli conservatoare. O lume diversa si o imitatie idilica si plina de culoare a lumii oamenilor.

How Beautiful (1891)

Beard devine unul dintre cei mai populari artisti contemporani, un pictor aproape "canonic", cu imitatorii si elevii sai. Lucrarile sale au fost adesea reproduse, mai ales in reviste si ziare, o expunere mediatica la care alti pictori puteau doar visa. Invitat adesea la expozitii de grup, au aparut deja colectionari ai lucrarilor sale, multi tineri il cauta pentru un sfat sau pentru un mic ajutor. Animalutele i-au adus gloria.

School Rules (1887)

Beard va continua sa lucreze in atelierul sau din Tenth Street pana spre sfarsitul vietii, aproape exclusiv astfel de scene cu animale (cele mai cautate pe piata) fiind considerat spre sfarsitul secolului unul dintre maestrii picturii americane. Moare in 1900. Din pacate pentru Beard stilul si lucrarile sale incep sa fie uitate, nu mai sunt la moda, cumparatorii sunt tot mai putini, retrospectivele tot mai rare, iar pictorul ursilor este aproape ignorat mai tarziu. Intr-un nou secol plin de experimente, lucrarile sale sunt demodate si prea conservatoare, fiind gustate si redescoperite abia mult mai tarziu.

So You Wanna Get Married, Eh? (1886)

Phantom Crane (1891)


Making Game of the Hunter (1880)

Foto : www.imamuseum.org ; artrenewal.org ; the-athenaeum.org ;

Mark Ryden (1963 - )

Pictor si grafician american, Mark Ryden s-a nascut pe 20 ianuarie 1963 in Oregon. Absolvent al Art Center College of Design din Pasadena in 1987. Locuieste in prezent in Eagle Rock, California. Inspirat in prima faza de Dali, Magritte, Bosch, mai tarziu de Pop Art, Ingres, Balthus. Prima expozitie personala : “The Meat Show” (1998). A realizat numeroase tablouri, desene, coperti de albume (intre care Michael Jackson – Dangerous). Unul dintre cei mai bine cotati artisti contemporani pe piata de arta, dar si unul dintre cei mai controversati.

Exista pictori atat de stupefiant de originali, atat de stranii, atat de diferiti, incat ajung sa iti placa infricosator de tare. Genul de pictori pe care tu ii adori, iar cunoscutii te privesc nu fara teama. Sa nu te apropii de fragilitatea psihica mult dorita. Ca un drog, iar Mark Ryden este adesea un Lewis Caroll in supradoza. Care a stiut sa construiasca un univers fantastic atat de vast si de « altfel » incat fie ajungi sa il respingi violent, cu spaima cu care te feresti de un dement in plina criza, fie ajunge sa te fascineze pana in buza obsesiei. Imbinarea de Pop Art, grafica de anii ’40 – ’50 ai secolului trecut, elemente de arta naiva si o doza serioasa de fantastic pana la suprarealism, adaugandu-se tuse dense de morbid, grotesc si ridicol, Mark Ryden este prin excelenta un artist obscen de modern. Chiar postmodern. Dar in egala masura se simte ca este tributar si indragostit de clasic, de peisajul si portretul renascentist, cu nu putine adaugiri baroce, culori pastelate si bine conturate, personaje – mai ales copii, animale antropomorfizate si jucarii – ivite dintr-un cosmar incarcat de LSD, arhetipuri desprinse dintr-un imaginar in care se amesteca personaje din cartile si benzile desenate ale copilariei, desene animate, regi, cuburi, cifre, zodii, sange, carne adusa dintr-o macelarie ideala, forme distorsionate si viziuni autiste, totul filtrat printr-o prisma viu si divers alcatuita.

Snow White (1997)

Este neclar la Mark Ryden unde incepe creatia si unde se termina imaginarul, unde este un Mark Ryden care se joaca si juxtapune temele si imaginile deja obisnuite pentru el si unde este un Mark Ryden care povesteste in imagini doar ceea ce vede. Copii cu priviri reci de killer in orele libere, iepurasi sfaramati si plini de sange, galeria personajelor din Alice in Wonderland transformata in echipa de orori, plante si legume umanizate pana la bucurie si boala, Lolite morbide si muribunde, norisori din vata de zahar veche, nuduri de o senzualitate rece, ursuleti veseli si pufosi, bebelusi dolofani si carabusi luciosi, Abraham Lincoln conducand un trenulet, extraterestri rubiconzi si clovni veseli. Cam asta ai putea sa scrii intr-un dictionar de motive si simboluri Mark Ryden, fiind departe de a prezenta macar jumatate.

The Angel of Meat (1998)

Aidoma girafei lui Preda sau notelor bune la algebra superioara, Mark Ryden este un artist care pentru multi nu poate exista. Chiar le-ar fi mai bine daca nu l-ar descoperi vreodata. Le-ar ramane certitudinile, o « arta frumoasa si normala », dar mai ales siguranta ca nimeni nu a reusit sa le trepaneze craniul si sa extraga de acolo esenta din care se distileaza visul ce amesteca reveria si cosmarul. Pentru altii este insa obligatoriu.

Little Boy Blue (2001)

Aici veti gasi pagina oficiala Mark Ryden, de unde am ales cateva lucrari. Merita vazute toate, mi-a fost foarte greu sa aleg doar cateva. Si candva, cumva, voi reusi sa pun mana macar pe un desen original. Aici un scurt si laconic interviu.

Foto : myartspace.com, artnet.com ; markryden.com

California Brown Bear (2006)

Alegory of the Four Elements (2006)

The Meat Magi (1997)

The Butcher Bunny (2000)

Corkey Ascending to the Heavens (1994)

Fernando Botero (1932 – )

Artist columbian, originar din Medelin, incepe sa deseneze si sa picteze din copilariei, initial marcat de luptele de tauri, unul dintre subiectele sale favorite. Pasionat de avangarda si experiment, marcat de timpuriu de arta naiva si suprarealism. Se muta la Bogota in 1951. Prima expozitie personala la doar 19 ani, cu deosebit succes. Este inca din primii ani unul dintre cei mai bine vanduti artisti columbieni, reprezentant al noului val postbelic.

A studiat la Madrid si Florenta, admirator al lui Velasquez, Goya si al marilor maestri renascentisti. Pictor, sculptor, istoric de arta, eseist, celebru pentru stilul sau profund personal : figuri in stil naiv, obeze, rotunde, de o surprinzatoare inocenta. Realizeaza in general portrete, dar si naturi moarte sau peisaje, sculpturi in acelasi stil aproape caricatural, exagerat, umflat. S-a stabilit in New York in anii ’60. Este in prezent un artist de succes, controversat si adulat, foarte bine platit, cu o cota invidiabila pe piata de arta. Si de o originalitate care te face sa il adori sau sa il detesti.

Creatiile lui Fernando Botero par desprinse dintr-un vis naiv al unui geniu nebun, amintindu-mi pe alocuri de alt artist preferat, Mark Ryden. O lume fantastica, absurda dupa normele obisnuite, ironica si ironizata, dincolo de limitele esteticului clasic, dar o lume superba, frumoasa, inocenta, o lume in afara umanitatii si Creatiei. In egala masura personajele sale au ceva fotografic, de instantaneu umoristic, de parodie. De la oameni obisnuiti la personalitati, de la compozitii celebre la scene cotidiene sau fantastice, Botero a incercat cam totul. Omuletii lui obezi, diformi, vazuti de unii critici drept grotesti si ridicoli, au o frumusete induiosatoare sau, adesea, o tristete sau o falsitate apasatoare. Portrete marca Botero pot fi evocari, reprezentari, nostalgii, erotice, critici, atacuri, acuze, declaratii de iubire, manifeste estetice, poezii vizuale, fragmente de vis sau cosmar burlesc. Omuletii construiti din sfere si straturi de sunculita. Si seducatoare dar diforme nuduri.

Paradoxal sau nu, Botero este si unul dintre cei mai mari fani ai pictorului Botero. Atat de mare, incat adesea ajunge sa isi cumpere sau rascumpere propriile lucrari. Asa ca tot el are probabil cea mai mare colectie Botero din lume. Eu m-as multumi cu o singura lucrare. Macar atat.

Galerii online : aici, aici si aici

Loving Couple

Gardening Club (1997)

Dancing (2002)

Monalisa (1977)

The General and His Family (1977)

Crucifixion (1991)

Mademoiselle Riviere (1979)

Banistas (2000)

Surse imagini : boteroinvenice.com ; lablaa.org ; museumsyndicate.com ; studioesseci.com ; the-athenaeum.org

Cea mai pretioasa carte pe care o am

Leapsa pornita de la Terorista si ajunsa la mine de la Adinab. Cea mai pretioasa carte pe care o am… A fost si greu, si usor sa aleg. Unele sunt speciale pentru ca mi-au placut enorm, altele pentru ca le-am gasit foarte greu, le-am primit de la cineva special sau ma leaga o amintire oarecare de acel titlu/autor. Unele m-au costat un rinichi, altele au ajuns la mine stupid de ieftin. Unele au venit de la prieteni, pentru altele am economisit ceva timp.

Dar cea mai pretioasa, conform tuturor criteriilor, castigatoare detasata, este Le Livre d’Art, o enciclopedie de arta in franceza, 10 volume in piele rosie, aparuta la Grolier. A fost cumparata prin anii ’70 (cred) de bunicul meu vitreg, desenator ca ocupatiune, si nu cred ca isi imagina vreodata ca o sa ajunga pe mana mea. Le-a pastrat in perfecta stare. Noroc de bunica-mea.

Habar n-am cat ar putea sa coste, sau cat a fost cu multi ani in urma, n-am avut curiozitatea sa caut. Ramane cel mai valoros cadou bibliofil primit pana acum. Doar ca cele 10 volume s-au strans in vreo patru, poate chiar cinci ani. De prin clasa a 10 pana hat departe, spre jumatatea facultatii. Pentru ca trebuiau sa ajunga de la Kiriat-Yam, Israel, la Bucuresti, via avion, si fiecare cantarea destul. Intr-un roman rusesc le-am cantari in puduri, asa fiecare volum are pe la un kilogram si ceva, aproape de doua. Si cum bunica-mea nu avea incredere in posta sau curier – si nici eu – singura solutie era sa aduca unu-doua volume de cate ori venea in Romania. Norocul meu ca pe atunci venea in fiecare an. Vorba vine, noroc. Numai io stiu cu ce frica stateam sa nu se piarda, sa nu se strice, sa nu le ia teroristii drept ostatice. Pe volume, nu pe bunica-mea. Pe care ne-ar fi returnat-o cu scuze. Sau ne-ar fi cerut despagubiri pentru stresul care ii astepta.

Numai Orbitorul l-am asteptat la fel. Cine a prins primul volum, la prima editie, stie la ce ma refer. Si stie cat de greu trece timpul cand vrei sa afli ce s-a mai intamplat.

Fiecare volum este dedicate unei teme/perioade : Originile artei occidentale, Arta italiana pana in secolul XIX, Arta in Flandra si Olanda, Arta in Germania si Spania pana in secolul XX, Arta in Franta in secolele XIV – XIX, Arta in Marea Britanie si America de Nord pana in secolul XX, Impresionisti si post-impresionisti, Arta moderna, Arta in China si Japonia, Interpretarea artei. In afara unei introduceri, volumul are o serie de scurte biografii ale marilor artisti ai vremii, cu ilustratii, un scurt istoric / prezentare teoretica a subiectului, urmate de o sectiune generoasa de lucrari definitorii, color sau alb negru. De la pictura la grafica, schite, sculptura, arhitectura. Calitatea este cel putin impresionanta, la nivel de Taschen, spre exemplu, dar pe hartie lucioasa, tare. O frumusete. Imi pare rau ca nu am si volume pentru anii ’80 – 2000, dar asta este.

Mai jos, cateva poze.

Zinaida Serebriakova (1884 - 1967)

Zinaida Yevgenyevna Serebriakova s-a nascut in Ucraina, in 1884, intr-o familie de artisti. A ramas in istoria artei mai ales pentru portretele sale, dar si pentru scenele de gen si peisaje. Remarcabile sunt lucrarile – inclusiv nudurile – dedicate frumusetii feminine, sub toate aspectele sale, de la senzualitatea adolescentina la forta maternitatii si misterul batranetii. Un talent extraordinar, o mana delicata si in egala masura sigura, cu un simt al culorii de invidiat. Cel putin la fel de interesante sunt autoportretele sale. Un artist plastic extraordinar, din pacate prea putin cunoscuta astazi. Ma bucura enorm sa descopar lucrari de o asemenea frumusete, circumscrise catorva teme generoase, dar in acelasi timp surprinzator de diverse.

Studii de arta la Petersburg, incepand din 1901 sub indrumarea lui Rupin. Lucreaza si in atelierul lui Braza. Calatoreste in Italia in doua randuri, se inscrie in 1905 la Academie de la Grande Chaumiere din Paris. Interesata mai ales in prima faza de traditiile si frumusetile Rusiei, realizeaza in primii ani ai carierei mai multe scene rurale, dar si compozitii tinzand spre monumental, scene orientale, peisaje, cateva piese mitologice. Dupa Revolutia din 1917, cand pierde practic totul, reuseste sa supravietuiasca lucrand ca grafician, fara sa adopte realismul socialist. Pleaca in toamna anului 1924 la Paris, pentru a realiza o pictura murala. Nu se va mai intoarce niciodata in Rusia, reusind sa ii aduca alaturi de ea pe doi din cei patru copii. Va calatori in Africa mai tarziu. Deosebit de populara mai ales in Rusia, unde dupa 1966 sunt organizate mai multe retrospective. Moare la Paris in 1967, la 82 de ani.

Anglia (1953)

Dupa micul dejun (1914)

Albirea tesaturilor (1917)

Nud (1930) - fiica artistei, Katia

Autoportret (1909)

Model dormind (1941)

Nud Katya Serebriakova (carbune)

Foto : art-catalog.ru

Legaturi :

Biografie pe Wikipedia

O superba si foarte bogata galerie de lucrari pe www.art-catalog.ru

Paolo Vincenzo Bonomini (1756 – 1839)

Nascut in 1756 la Bergamo, Italia. Artist local, stilul sau fiind o interesanta imbinare de rococo si neo-clasicism. Prea putin cunoscut in restul tarii si cu atat mai putin in strainatate, a fost pictor, decorator de interioare, caricaturist, desenator. O biografie prea putin interesanta.

A realizat mai multe fresce si picturi, dar ramane in istoria artelor plastice datorita scenelor sale macabre, infatisand schelete. Purtand costume de epoca si surprinse in activitati cat se poate de banale - pictand, rugandu-se, pozand ca model, muncind, plimbandu-se – personajele sinistre sunt pictate cu un uimitor realism si pasiune pentru detaliu. Dar si cu o doza de umor si caricaturizare. Un artist cel putin interesant.

Ciclul de lucrari de gen purta numele de Scene di scheletri viventi sau Danza Macabre. Comparat de unii istorici ai artei cu Goya, dar fara a avea geniul, profunzimea si talentul acestuia. Moare in 1839 la Bergamo.

Foto : Wikimedia Commons