Philip Roth – Sanul

Termin “Sanul”, una dintre nuvelele semnate Philip Roth, publicata initial in 1972, cu sentimente amestecate : clar nu este cea mai importanta dintre scrierile sale, mai curand o interesanta dovada de imaginatie si virtuozitate stilistica, si nu pot spune ca m-a impresionat in mod deosebit. Poate, pe undeva, pot spune chiar ca m-a dezamagit. Sa vedem, pas cu pas, de ce. In definitiv, e o cartulie pe care o termini lejer in cateva ore, fara sa fortezi, asa ca sa incercam, Cinabru, sa nu ne intindem dupa prostul obicei. Philip Roth este unul dintre scriitorii americani speciali pentru mine, fie doar pentru “Complexul lui Portnoy”, una dintre cele mai amuzante si scandaloase carti citite vreodata. Imi amintesc si astazi editia Univers si cum realmente ma cutremuram de ras citind aventurile eroului dependent de o anumita parte feminina esentiala. Cu interesante variatiuni.

Din start trebuie spus ca Roth merita un zece cu mare plus pentru idee : un profesor de literatura , David Kepesh pe numele sau, prins intr-o relatie agonizanta din care ar vrea sa scape dar nu are curaj, mai interesat de materia predata decat de realitatea din juru-i, se trezeste peste noapte transformat intr-un…san. Sau in cuvintele autorului : “ Sunt un san. Un fenomen care mi-a fost descris in diferite variante ca fiind “un masiv influx hormonal” sau “o catastrofa endocrinopatica” sau/si “o explozie hermafroditica de cromozomi” s-a petrecut in corpul meu in ziua de 18 februarie 1971 si m-a transformat intr-o glanda mamara deconectata de orice forma umana”. Un san grotesc, urias, de vreo 70 de kilograme, cu un sfarc mereu erect de 13 centrimetri (ce va juca un rol falic in scurt timp) din care izvorasc si doua fire de par, ca doua antene. Nu stim daca este un san frumos, Roth nu se spune, pentru ca dimensiunile ar face chiar sanul desavarsit o abominatie. Undeva, in adancul acestui san ivit din imaginatia dementa a unui demiurg cu serioase probleme, se gaseste David Kepesh. Sau constiinta lui, memoria, sinele sau. Este practic un bolnav paralizat, inchis intr-un…san, din care nu poate evada, nu se poate sinucide – si aceasta este cred cea mai cumplita conditie – si nu poate fi eutanasiat, pentru ca valoarea sa stiintifica este imensa. Nu vede, nu poate mirosi, dar aude si mai ales simte. Simte cu o intensitatea colosala, pentru ca totul este doar piele foarte sensibila, iar lipsa altor simturi ii potenteaza tactilul la un nivel insuportabil. Descopera intamplator, cand o infirmiera ii face toaleta, ca senzatiile sunt de o delicioasa intensitate, aproape orgasmica, dar fara acea eliberare a ejacularii. Tremurand in focul unui orgasm care nu va mai veni niciodata, frustrant si in acelasi timp acaparator, Kepesh isi devine o victima a propriilor placeri. Fusese un barbat normal, cu o sexualitate medie, cu o relatie poate nu perfecta, dar multumitoare. Cand Claire, partenera sa, va reincepe sa-l viziteze, in scurt timp David va reusi sa o convinga sa inceapa mici jocuri erotice, mergand pana la “sex” asa cum putea fi el conceput acum, folosind drept falus sfarcul sanului de 75 de kilograme.

Aici imaginatia lui Philip Roth nu se dezminte si face tumbe ce amintesc direct de Dali, desi filiatia directa este Gogol – Kafka. Dar in Nasul sau in Metamorfoza nu am putea avea imaginea unui san urias, perfect rotund si plin de tesut, san care a fost candva David Kaplan si care acum isi “penetreaza” fosta iubire. O penetreaza avid, se lasa mangaiat, supt si lins, dar cu toate ca este mai excitat si mai activ decat oricand in trecut – primind chiar “felatii” generoase – nu se poate elibera. Aceasta imposibilitate fizica a ejacularii apare ca o metafora pentru soarta lui David Kepesh. Intr-o reinterpretare senzual-postmoderna a metamorfozarilor din trecut, transformarea intr-un san, simbolul prin excelenta al maternitatii, feminitatii si prin extensie al erotismului feminin prin ochiul masculin mediu, nu este un vis, ci un cosmar. Asa cum lichidul seminal nu se poate elibera din David Kepesh, pentru ca de fapt nu mai exista, nici David nu se poate elibera din san. Poate pentru ca nici el nu mai exista ?

Tinut departe de ochii presei si ai publicului, innebunit de aceasta placere ce devine dureroasa, David Kepesh se prabuseste tot mai adanc in propriul cosmar, ajunge sa creada ca totul este doar un vis urat, ca a paralizat, ca a orbit, ca este un monstru tinut in viata pentru stiinta, ca este in coma si totul este doar un vis prelung dat de sedative. Dar acest cosmar este o realitate. Nu se poate elibera in nici un fel. Si treptat va pierde cu totul controlul.

Si tocmai in acest punct am simtit ca Philip Roth m-a dezamagit. Parca s-ar fi plictisit de poveste – ceea ce pentru o asemenea poveste este direct o crima literara – si a terminat totul intr-un amalgam de sentinte, panseuri si regrete edulcorate si subtiate pana la ridicol. In locul dramei omului care a devenit un san oribil, a omului prins intr-o capcana din care nu poate evada, lipsit chiar si de speranta sinuciderii, Roth esueaza pe o plaja plina de reverii hippiote si filosofeli ieftine. Pacat. Finalul distruge o carte ce ar fi putut deveni Metamorfoza secolului trecut. Cel putin una dintre ele. Aventura barbatului ce devine san merita citita. Dar finalul….nu.

Queen – In the Beginning (1971 – 1972)

Dupa aproape doi ani de concerte, Queen avea in sfarsit un basist potrivit – John Deacon – cateva piese proprii ce aveau sa fie inregistrate pe primul album, cativa fani – nu prea multi inca. Departe de legenda de mai tarziu, era una dintre trupele ce incerca sa se impuna pe piata engleza la inceputul anilor ’70. Ce nu avea – si avea mare nevoie –era un contract cu o casa de discuri. Iar pentru a-l obtine, in perioada septembrie – octombrie 1971 si ulterior ianuarie – februarie 1972 inregistra primul demo la De Lane Lea Studios, proaspat deschise in Londra. De fapt, arnajamentul era in favoarea trupei : testa echipamentele nou-noute de la De Lane Lea Studios, inregistrand piesele proprii. Ceea ce, din cauza perfectionismului celor patru, avea sa dureze destul de mult. Nu stim exact cand si cum a fost inregistrat demo-ul, si majoritatea biografiilor trupei dadeau in trecut perioada septembrie – octombrie 1971. Se pare ca de fapt cel putin o piesa a fost inregistrata in perioada ianuarie – februarie 1972, dar, asa cum se intampla mai mereu cand vine vorba de Queen, mai ales in anii de inceput, avem prea putine certitudini.

Mai mult, intr-un numar mai vechi al revistei editate de fan clubul londonez se spunea ca cele cinci piese au fost inregistrate pe data de 18 septembrie 1971. Dar tinand cont de cat lucra trupa la o singura piesa, este practic imposibil. Mai multe informatii aici.

Acest prim demo cu cinci piese, inregistrat in formula care va ramane constanta si va insemna Queen – Freddie, Brian, Roger, John – avea cinci piese. Si pret de multi ani a ramas una dintre cele mai dorite inregistrari neoficiale, mai ales dupa ce Queen Productions negase (in stilul deja caracteristic) existenta inregistrarii. In final, cu cativa ani in urma, acest prim demo a aparut ca bootleg, sub titlul “In the Beginning”, “As It Began” si ulterior “De Lane Lea Demos”. In ciuda diferitelor denumiri, este pana la urma aceeasi inregistrare. Sursa trebuie sa fi fost chiar banda originala, dar ceea ce a ajuns la noi nu este prima generatie de copii, ci a doua sau a treia – sunetul nu este perfect, are mici caderi si diferente, un usor fasait. Dar pentru un demo suna excelent. Queen era inca de atunci o trupa surprinzator de buna si de “legata”, se simte ca a gasit acel echilibru necesar, iar cele cinci piese, desi inca departe de varianta finala, erau suficient de complicate pentru a surprinde.

Piese :

Keep Yourself Alive : cu un intro destul de diferit de versiunea care va fi inregistrata pe Queen I, pe chitara acustica, piesa suna mult mai soft – in mare parte din cauza masterizarii -, Brian May improvizeaza inspirat pe alocuri, Mercury nu suna aproape deloc precum pe viitorul album, iar marea surpriza este Roger Taylor, care reuseste o partitura experimentala, chiar peste cea de pe album.

Night Comes Down : una dintre piesele practic uitate mai tarziu, desi este cel putin interesanta pentru partea de chitara a lui Brian. Versiunea a fost considerata atat de buna de catre trupa incat mai tarziu a fost inclusa pe Queen I, fiind singurul demo care a ajuns pe album.

Great King Rat : una dintre piesele mele preferate din perioada de inceput a trupei, versiunea de Great King Rat de pe primul demo suna mai putin finisat decat varianta inregistrata pentru album. Mercury nu suna la fel de bine ca in varianta de pe album sau in concertele de mai tarziu, mai slab si mai lipsit de nuanta. Surpriza este si de aceasta data Brian May, in timp ce Roger este destul de “palid”.

Jesus : o piesa abandonata ulterior (pana acum nu s-a gasit macar o inregistrare live) dar interesanta pentru mesaj. Versiunea demo seamana destul de mult cu cea finala, dar este – paradoxal sau nu – mai buna : armoniile vocale suna mai bine decat in varianta finala, piesa demo este mai lunga, are un solo de chitara marca May si portiuni mai dure. Ramane un mister de ce trupa nu a preferat aceasta varianta.

Liar : cea mai buna piesa de pe primul demo Queen, Liar seamana foarte mult cu varianta aleasa in final pentru album, dar este mai putin “inchegata” si lucrata. Partea de chitara este fenomenala, pur si simplu, si cred ca Brian May incorporeaza elemente care se vor regasi in Great King Rat si chiar Brighton Rock. Mercury suna la fel de bine ca si mai tarziu, dar pe partea de backing vocals mixul nu este prea reusit.

Acest prim demo Queen nu mai este astazi o raritate, dar e greu de spus cat ar interesa pe cineva care nu este cu adevarat pasionat. Nu are calitatea unui produs oficial, nu suna la fel de bine ca piesele in varianta finala, si totusi merita ascultat.

O mica leapsa de la Pas cu Pas

Citesc acest blog de ceva timp, si cu multa placere. E scris bine, e scris interesant, e scris cu talent. Adesea sunt surprins placut de recenziile de carte de aici, si sincer de cateva ori am citit o carte “din cauza” a ce citisem aici. Asa ca o leapsa de la Pas cu Pas ma bucura, chiar daca ii raspund cu o condamnabila intarziere.

1. Cit timp acorzi internetului ? Cu tot cu jobul, trec lejer de 10 ore pe zi. In weekend reduc doza pe cat posibil. E mult, dar ce sa fac, trebuie.
2. Cel mai interesant blog pe care-l citesti ? Of, asta e o intrebare dificila, foarte dificila. Ii citesc pe toti cei din blogrol cel putin o data pe zi, posibil mai des. Imi place sa recitesc anumite postari. Posibil ca pe viitor sa descopar si alte bloguri interesante. Daca ar fi sa recomand cateva – chiar daca e greu sa aleg – as zice Tomata, Terorista, Demaio, Turnavitu, Dracu, Krossfire,

Cezar Paul-Badescu. Si toti ceilalti din lista. Toti au ceva de spus.
3. Trimite leapsa la 5 bloggeri: cine vrea sa o ia mai departe, foarte bine. Dar mi-e lene sa pun linkuri.

Pas cu pas, multumesc inca o data.

A l’interieur (2007)

Regie : Alexandre Bustillo ; Julien Maury
Scenariu : Alexandre Bustillo
Distributie : Beatrice Dalle ; Alysson Paradis ; Nathalie Roussel

Ce ai face daca tot ce ti-a ramas de la marea iubire ar fi copilul lui, scapat ca prin minune dintr-un cumplit accident de circulatie ? Cum ai reusi sa te impaci cu pierderea si sa mergi mai departe, sperand ca fiul tau, pe care nu ti-l va lua nimeni, ti-ar aduce fericirea pe care ai pierdut-o ? Dar, mai ales, ce ai face daca doar cu o zi inainte de nastere o straina ar veni in casa ta si ar incerca sa iti ia copilul nenascut, prin orice mijloc ? “A l’interieur”, pelicula franceza care prezinta o asemenea poveste, este un film excelent. Este unul dintre putinele horror-uri vazute in ultimul timp care m-a speriat. Foarte sangeros, foarte tensionat, regizat alert si foarte “strans”. Fara timpi morti. Spre deosebire de nord-americani, in mare parte datorita influentei italiene – pentru a-l mentiona doar pe Fulci – si al unei cenzuri mai laxe, horror-urile europene sunt adesea surprinzator de violente, spre gore, incalca tabuuri sacre in SUA si pot oferi surprize placute fanilor genului. Nu merg la fel de departe ca horror-urile asiatice (bazate mai ales pe snuff), dar sunt excelente. Socante, surprinzatoare, schimband adesea cliseele din cinematografia americana de gen.

“A l’interieur” este regizat de Alexandre Bustillo (care semneaza si scenariul) si Julien Maury, nume de care sunt convins ca vom mai auzi, si inca de la lansare a surprins placut (premii, recenzii bune, etc). Fara sa aiba actori cunoscuti, fara efecte speciale complicate, fara un buget ametitor, “A l’interieur” reuseste ceea ce alte filme de gen rateaza : sa spuna o poveste buna, socanta, sa te sperie si sa te faca sa iti incui usa in fiecare seara. De mai multe ori. Atmosfera este perfecta pentru un thriller cu puternice accente gore, regia este “stransa” si bine facuta. Este insa extrem, extrem de violent pe alocuri si foarte tensionat. Nu va asteptati la un gore ieftin, este cu totul altceva. Si in ciuda unor mici scapari de scenariu, nu va fi un film dupa care va odihniti bine.

Primele cadre m-au dezorientat. Un copil de cateva luni pluteste in lichidul amniotic, ascuns in uter, iar din voice-over o voce ne spune ca acesta este copilul ei, si nimeni nu i-l va putea lua. Brusc, un soc violent zguduie si inunda cu sange totul, si ne gasim in mijlocul unui accident de masina, cu un singur supravietuitor vizibil : tanara mama, Sarah. Cateva luni mai tarziu, pregatindu-se de nastere, inca incearca sa depaseasca amintirea accidentului in care si-a pierdut iubitul. Dar in noapte dinaintea internarii in spital, o femeie misterioasa ii bate in usa, cerandu-i sa o lase sa dea un telefon. Cum Sarah refuza, necunoscuta – al carei nume nu il vom afla, dar care se dovedeste unul dintre cele mai terifiante personaje negative vazute vreodata – ii spune ca tot ce vrea este copilul. Copil la care ar avea dreptul, copil pe care Sarah nu il merita, copil care are nevoie de o alta mama. Si nici o usa nu o va impiedica sa intre sa isi ia copilul. Necunoscuta, cu un aspect surprinzator de gotic si reactii de o cruzime cumplita, reuseste sa intre in casa, o ataca pe Sarah incercand sa ii scoata copilul din burta cu o foarfeca de croitorie, si doar printr-un miracol mama reuseste sa se inchida in baia de la etajul casei.

Tot restul filmului este un joc de-a soarecele si pisica, intre Sarah, plina de sange si ingrozita, ascunsa in baie, stiind ca in curand va naste, si straina care nu ezita sa ii ucida pe toti cei care vin sa o verifice pe viitoarea mama. Si ii ucide foarte “grafic”. Este unul dintre cele mai sangeroase filme vazute vreodata (and that’s saying something). Fara sa cada in gratuit sau ridicol, fara sa devina un banal gore de amatori. Simpla idee de a scoate un bebelus din uter, printr-o "cezariana" de acest fel, este terifianta.

Treptat, aflam mai multe despre motivele intrusei, vedem cum toti cei care incearca sa o ajute pe Sarah sunt ucisi violent, intelegem ca nu exista nici o scapare – cam pana spre final am crezut ca cea care isi doreste copilul nu este umana – intr-o dezlantuire de nebunie si cruzime, totul avand in spate dorinta de a lua copilul nenascut. Iar pentru aceasta ucide, mutileaza, se auto-mutileaza, rezista la rani si atacuri care ar ucide pe oricine altcineva. Totul spus magistral de bine, restrans la spatiul unei case, o tensiune palpabila, cumplita. Ideea unui psihopat ce nu poate fi oprit, desi deloc originala, este tratata de aceasta data intr-o cheie magistrala, ce imbina scenele sadice, socante, cu tensiunea de a sti ca dincolo de usa se afla cineva care vrea sa iti ia totul. Cumva, ajungi sa simpatizezi cu asasina, ajungi sa o intelegi si chiar sa iti fie mila. Iar finalul, cand toate piesele puzzle-ului sunt la locul lor, este pur si simplu insuportabil, o scena de un realism si o intensitate la care am rezistat cu greu.

Greu sa scrii despre o asemenea capodopera a genului fara a spune prea multe despre subiect. Si da, este o capodopera si un semn ca europenii incep sa devina nume mari in cinematografia de profil. Iar dupa ce am vazut si cateva creatii spaniole si italiene, se pare ca ne asteapta numeroase surprize placute. “A l’interieur” este unul dintre cele mai bune horror-uri facute vreodata. Pur si simplu.

Sfintii inchisorilor - Preotul Coriolan Buracu

Spre rusinea mea, iata un alt nume din lunga lista a victimelor Gulagului romanesc despre care nu stiam absolut nimic, pana cand HotNews.ro a publicat un nou episod din serialul dedicat Sfintilor inchisorilor comuniste. O biografie fascinanta, ce incepe in preajma Marii Unirii si se termina in 1964, dupa ani buni de inchisoare si sacrificii, fara ca parintele sa fi renuntat vreodata la convingerile sale. Un destin eroic, si din pacate o personalitate istorica practic uitata.


Preotul Coriolan Buracu, apostolul Armatei Romane in cele doua razboaie mondiale

Queen - Las Palabras de Amor (Demo)

Claire Castillon – Insecta

Termin de citit volumul cu un sentiment rar : acela de incantare. Cartea este nesperat de pe gustul meu, chit ca e mai curand de dimensiunile unei brosuri (vreo suta de pagini, un pic peste) si te lasa cu gandul ca ai fi vrut mai mult. Are nerv, are stil, are forta, intreaga carte este strabatuta de un vant friguros de dementa si imaginatie bolnava, cu accente sadice care mi s-au parut delicioase. Nu ma mai mira acum ca un critic a primit din partea autoarei un pachet surpriza : o pereche de fudulii, inca sangerande. Demonstratie directa ca domnisoara Claire Castillon are testicule literare serioase. Ca sa o spun frumos.

Insecta este un volum de povestiri, unitare ca stil si invartindu-se in acelasi univers tematic. Marea tema pentru Castillon pare sa fie feminitatea – cel putin de aceasta data – sub toate formele ei, de la legatura dintre mama si fiica (aproape intotdeauna maladiva si distructiva) la cea dintre prietene sau o femeie la o varsta anume si universul intreg, ce ii devine adversar. Ciudat ca barbatii, atunci cand apar, sunt pe un plan foarte indepartat, mai mult accesorii femeiesti decat personaje in sine, figuranti ce isi spun replica si dispar in multime. Rolul lor este cel mult in reproducere si sustinere financiara, nu sunt lasati sa se implice, mai ales intre mama si fiica. Am vazut-o pe Castillon ca pe o Mary Cassatt postmoderna, diforma si in antiteza cu ideea de familie si blanda, fertila maternitate, care a renuntat la umanitate in favoarea literaturii, construind scene de o violenta inedita, ce mi-au amintit de Palahniuk in momentele sale decameronice din Bantuitii. Fiecare povestire incepe straniu si se termina aproape intotdeauna tragic pentru privitorul neavizat, fara nimic bun, frumos, salvator, mantuitor. Nu este o carte pentru hippiotii de duminica sau pentru cei cu stomacul sensibil, este o carte socanta prin imagistica si nu prin limbaj – care in buna traditie borgesiana este pastrat la nivelul unei simplitati de cristal. Femei care isi ucid una din cele doua fetite, pentru ca si-au dorit doar una ; femei care ii provoaca unicului copii septicemii, injectandu-l cu “decoctul” fecalelor mamei ; cupluri mama-fiica angrenate intr-o ura reciproca ce ajunge la paroxism si care este singurul lor mod de comunicare ; femei bolnave de gelozie, banuind pretutindeni tradari, incesturi, calomnii. Sunt doar cateva exemple de situatii si personaje din lumea creionata in Insecta, o lume bolnava, fara nimic “normal” (in masura in care cei care o populeaza ar putea macar intui normalitatea), o lume fara limite morale, fara interdictii respectate, umpluta de o fauna diversa si totusi egala siesi. Este lumea cat se poate de reala in care traim acum, in aceste clipe, o lume in care ne pierdem de la o zi la alta. Si unde dementa din paginile lui Claire Castillon este deja comuna in paginile de stiri diverse ale ziarelor.

O carte pe care o recomand oricui. Fie place, fie dezgusta, ingrozeste, starneste ura. Oricare ar fi rezultatul, merita citita. Mai mult, trebuie citita. Claire Castillon este o voce aparte, cu un curaj deosebit de a spune ceea ce viseaza, un stil placut si echilibrat, o imaginatie maladiva, bolnava, dementiala. Un autor cu personalitate. Si genul de femeie pe care o iubesti cu adevarat, si te eviscereaza milimetru cu milimetru, fara a inceta insa sa iti zambeasca, secunda cu secunda. Si cand scriu eviscereaza, nu este o figura de stil.

Sfintii inchisorilor - Ecaterina Gata

Iata un nume pe care nu l-am auzit niciodata, pana la acest episod al serialului Sfintii inchisorilor, semnat de aceiasi Cezarina Barzoi si Ionut Baias. Ecaterina Gata a facut parte din Miscarea Legionara, mai exact din cetatuia Ecaterina Teodoroiu, condusa de o figura legendara a legionarismului, Nicoleta Nicolescu. Arestata pentru prima oara in 1938, cu ocazia prigoanei anti-legionare dezlantuite de Carol al II-lea, este eliberata abia in 1940. Se va dedica vietii monahale, avand-o ca indrumatoare pe Maica Mihaela. Va fi rearestata in perioada comunista, anchetata cu brutalitate si in final ucisa, dupa ce “indraznise” sa o scuipe in fata pe sinistra Ana Pauker. Aceasta ii ceruse sa renunte la convingerile politice si credinta crestina, in schimbul libertatii, ceea ce Ecaterina Gata nu a acceptat. Cu pretul vietii.

Sfintii inchisorilor - Ecaterina Gata

Gore Vidal – Orasul si stalpul

Un roman gay pentru ambele sexe. Aceasta sintagma cu care era prezentat in Cotidianul romanul lui Gore Vidal m-a cam nelinistit. Nu citesc literatura gay, nu ma intereseaza cultura gay, nu vreau sa aflu mai multe si nu vreau sa-mi deschid mintea. Nu sunt chiar atat de european, aleg sa nu imi pese. Tinand cont de tema si reclama, ma asteptam la un roman revoltator, cu scene pe langa care Sade sa fie un dulce copil, o pledoarie dezgustatoare in favoarea sexului intre barbati, cu descrieri hiper-corecte din punct de vedere anatomic, eventual ceva trucuri, tehnici si sfaturi pentru masculii care vor sa manance budinca si sa-si descopere reciproc sexualitatea (ok, South Park). In loc de asta, ”Orasul si stalpul” este un roman care in ciuda temei ramane practic soft, plin de aluzii si eufemisme, iar sensibilitatea cititorului este ferita de socuri si imagini gay. Poate doar scena de final sa fie socanta, mai curand prin incarcatura emotionala.

Jim Willard si Bob Ford au fost colegi de scoala si cei mai buni prieteni, iar dupa absolvire se hotarasc sa plece intr-o scurta excursie, departe de tot. Excursie care se transforma intr-o scurta relatie homosexuala – din fericire sau din pacate pentru unii Gore Vidal nu da prea multe detalii “tehnice” – iar la final Jim isi da seama ca ceea ce simtise alaturi de Bob era ceva cu totul neasteptat. Ca o paranteza, aceasta pudoare in detaliile erotice se va mentine pe tot parcursul romanului, iar cei care se asteapta la scene explicite vor fi dezamagiti. Insinuari, eufemisme, aluzii, nimic mai mult. Poate doar cu exceptia finalului. Cu siguranta ca la aparitie cartea a revoltat si dezgustat, fiind un roman gay, dar astazi pare inocenta fata de alte titluri.

Cei doi se despart, fiecare pleaca pe drumul lui, dar Jim ramane cu speranta ca se vor revedea si totul va fi la fel. Pentru tot restul romanului va trece dintr-o relatie in alta, va ajunge iubitul unui vestit star de cinema – asa aflam ca la Hollywood numarul homosexualilor este impresionant, chiar daca multi au cate o iubita de fatada – apoi al unui scriitor ratat, ajunge sa se indragosteasca de o femeie fara a putea sa suporte sa o atinga, incearca relatii pasagere si este de fiecare data dezamagit. Se simte respins, un monstru, un bolnav incurabil si totusi intelege ca este homosexual, pur si simplu, si ca nu poate schimba nimic. Jim Willard nu are profunzimea necesara pentru a deveni un damnat, pentru a se sinucide sau pedepsi in vreun fel. Avand adanc intiparita in creier amintirea acelor prime zile cu Bob, simte ca doar cu acesta va putea recupera paradisul pierdut. Nu este deloc un putin tragic – iar Gore Vidal nu incearca sa transforme cartea intr-o drama interioara – cat un tip obisnuit, dar gay, care trebuie sa ascunda asta, trebuie sa functioneze intr-o societate care l-ar respinge sau chiar distruge, facand in egala masura parte din lumea sa subterana. Aceasta dualitate, care il fascineaza pe Vidal si il face pe Jim sa caute in zadar o solutie, este cheia intregului roman. Jim nu poate fi cu adevarat fericit, pentru ca este gay. Nu prea corect dpv politic, dar aceasta este realitatea. Iar obsesia sa, Bob, se va dovedi in final o simpla obsesie si nimic mai mult. E adevarat, terminata brutal si murdar.

Straniu este si ca desi critica a vorbit de un roman gay, Gore Vidal nu prezinta intr-o lumina prea placuta comunitatea si modul de viata. Nu ma asteptam – tinand cont mai ales de perioada in care a fost publicat romanul – la o prezentare roz, apologetica, eventual hagiografica. Dar autorul are pe alocuri accente implicit inchizitoriale, ceva bolnav, murdar, slinos transpare adesea din relatiile intre barbati, ceva nenatural. Poate nu monstruos, abominabil, dar in nici un caz nu este un roman care sa te convinga sa renunti la convingerile homofobe. Relatiile dintre homosexuali par dominate de promiscuitate si o anumita disperare a experimentului, cuplurile se leaga si se despart rapid, fara prea multe sentimente, nu gasim nimic din farmecul iubirii dintre un barbat si o femeie. Chiar daca Vidal evita sa raneasca sensibilitatea cititorului prin detalii scabroase, ceva nedefinit si intunecat transpare prin tesatura narativa.

Este un roman de dragoste, pana la urma, cronica unei obsesii in lumea gay, o lume ascunsa pe atunci, despre care nu se vorbea si se prefera ignoranta. Nu este cel mai bun roman din colectia Cotidianul, cel mult unul mediu, si nu stiu daca fara componenta gay ar mai fi fost citit altfel decat ca o banala “histoire d’amour”, cu final previzibil si totusi dureros. Nu l-as recomanda, dar nici nu spun ca nu trebuie citit.

Concert Judas Priest pe 11 iulie

Dupa Iron Maiden si Manowar, vom avea inca un concert la care in urma cu cativa ani doar speram : Judas Priest. In Romania. Pe 11 iulie, la B’ESTFEST AFTERSHOCK. Biletele costa 75 RON si se gasesc de maine la Diverta sau pe www.myticket.ro

Mai multe detalii aici.

Foto : www.judaspriest.com

Sfintii inchisorilor - Parintele Evghenie Hulea

Noul episod al serialului Sfintii inchisorilor este dedicat unei figuri putin cunoscute, parintele Evghenie Hulea, un calugar/partizan care a inteles sa isi faca fata de Romania si fata de Biserica sprijinind grupul Paragina. A fost inchis, torturat, eliberat, arestat din nou si ucis in inchisoare. Fara a face vreun compromis pana la sfarsit.

Pacat ca un astfel de sacrificiu este prea putin cunoscut, asa ca serialul de pe HotNews.ro este o restituire necesara.

Sfintii inchisorilor - Parintele Evghenie Hulea