Richard Bachman - Fugarul

Apărut în Suspans nr 27 cu titlul Fugi sau mori

Cine se aşteaptă ca cele 101 de capitole ale romanului publicat în 1982 sub pseudonimul Richard Bachman să aibă mare legătură cu filmul omonim din 1987, suspect de bine primit de critică ţinând cont de calitate, va avea o mare surpriză. Plăcută. În afara ideii jocului de televiziune şi a atmosferei sumbre, cartea este la ani-lumină distanţă de film, este unul dintre rarele momente în care King/Bachman s-a „jucat” abordând SF-ul într-o distopie nu foarte îndepărtată de cea din Marşul cel lung. Mereu surprinzător pentru mine este că sub pseudonimul Bachman King a abordat teme, motive şi poveşti pe care poate altfel nu le-ar fi scris niciodată, ca şi când acest alter-ego (ucis de cancerul pseudonimului) i-a acordat o nesperată libertate. America fantastică a anului 2025 este o ruină în varianta din Fugarul, spaţiu de coşmar unde Ben Richards, eroul cărţii şi unul dintre cetăţenii haoticului Co-Op City, undeva la vest de Detroit, încearcă să supravieţuiască. Un 1984 în care nu îl mai asculţi pe Fratele cel Mare, dar în fiecare zi Ei au grijă să te distreze suficient pentru a nu mai avea timp să gândeşti. Sau, şi mai grav, să te împotriveşti. Nici nu ai mai avea nevoie de Fratele cel Mare cât timp ai televiziune. Un spaţiu totalitar şi post-cyberpunk, dominat de violenţă şi sărăcie extremă, murdar şi bolnav, în care singura distracţie accesibilă a rămas gama generoasă de emisiuni-concurs. Multe dintre ele soldându-se cu moartea sau măcar rănirea gravă a participanţilor. Cel mai de succes este „Fugarul”, organizat de Games Network. Foarte puţini ajung să concureze. Dintre candidaţi cei mai mulţi sunt respinşi la examenele extrem de dificile de la preselecţie. Ţinând cont de reguli şi mai ales de previzibilul final al emisiunii nu se poate spune că cei selectaţi ar fi norocoşi.

Ben Richards este unul dintre milioanele de învinşi. Face parte din clasa lumpenilor fără vreo speranţă. Şi-a pierdut slujbele mizere, apoi orice şansă de a mai lucra vreodată. Este unul dintre milioanele de şomeri. Ca şi ei, mănâncă rar şi prost, se îmbracă în zdrenţe, a renunţat de multă vreme la fumat. Nu şi-ar fi permis. În registre apare ca un cetăţean-problemă, ce refuză să accepte regulile. O oaie-neagră. Un paria. Nu există asistenţă medicală pentru cei ca el, nu există resurse, nu există decât, uneori, mici ajutoare sub formă de hrană de proastă calitate. Tot ce ai nevoie se găseşte pe piaţa neagră, unde ai nevoie de bani. New Dollars. Ben nu a mai văzut de multă vreme aşa ceva. Uneori se teme că doar şi-a imaginat că există. Soţia, Sheila, se prostituează pentru ca familia să poată supravieţui. Fiica, Cathy, în vârstă de doar câteva luni, este bolnavă de gripă şi are nevoie de antibiotice. Disperat, Ben Richards se înscrie la „Fugarul”, deşi este aproape sigur că va fi respins. Este prea slab şi destul de bolnav, pentru că nu poţi arăta ca un atlet atunci când mănânci doar uneori. Paradoxal sau nu, este unul dintre cei aleşi. Iar regulile, cunoscute de toată lumea, sunt surprinzător de simple. Fugi sau mori.

Odată selecţionat, devii un inamic al statului şi ai doar două avantaje: un avans de 12 ore şi o sumă de bani, suficientă de altfel pentru a trăi o lungă perioadă. Dacă totul merge cum este prevăzut, oricum nu vei avea timp să cheltuieşti prea mult dintre ei. Câştigi 100 de New Dollars pentru fiecare oră de supravieţuire, 100 pentru fiecare agent sau poliţist pe care îl omori şi un miliard, o sumă imposibil de înţeles, dacă reuşeşti să rezişti 30 de zile. Nimeni nu a reuşit vreodată. Recordul actual este de opt zile şi câteva ore, de care nimeni nu s-a mai apropiat de multă vreme. Oricine dă informaţii despre tine câştigă 100 de dolari, cine te omoară – 1000. Mai primeşti şi o minicameră video, cu care trebuie să te înregistrezi în fiecare zi, două filmuleţe de 10 minute, pe care le expediezi prin poştă pe adresa organizatorilor, ca o dovadă că eşti în viaţă. Dacă nu trimiţi înregistrările, eşti eliminat şi pierzi banii. Orice ai spune, Games Network va cenzura sau modifica înregistrările. Pentru că nu trebuie să uiţi – acum tu eşti inamicul public numărul unu. Te poţi duce oriunde în lume, absolut oriunde, doar că după douăsprezece ore de la start după tine pornesc şi Vânătorii, unităţile de elită ale Games Network, care nu au ratat niciodată. Oricine te poate trăda pentru bani. Chiar şi cel mai bun prieten. Devenit o vedetă a celui mai fascinant spectacol mediatic al epocii sale, o epocă cenuşie, brutală şi ucigaşă, Richards nu are de ales şi îşi începe fuga. Lumea întreagă este deschisă în faţa sa.

Iniţial, Richards pare doar un alt concurent, şi dacă s-ar paria că trăieşte mai mult de 24 de ore nu s-ar găsi mulţi amatori să mizeze pe el. Numai că în scurt timp organizatorii îşi dau seama că Richards este mai bun sau măcar mai norocos decât toţi cei dinaintea sa. Îşi face rost de acte false, îşi găseşte surprinzători aliaţi în rândurile proletariatului ce organizează o perpetuă rezistenţă, reuşeşte să scape din câteva capcane ale poliţiei şi chiar să ucidă câţiva urmăritori. Cei din clasa de jos, cei controlaţi, cei îmbolnăviţi de radiaţii şi muncind, atunci când au unde, în condiţii de exterminare, ajung să vadă în concurentul celei mai populare emisiuni un erou. Cel care nu avea nici o şansă la început s-ar putea să fie cea mai bună „achiziţie” pentru Games Network, emisiunea are o cotă de audienţă depăşind cele mai optimiste aşteptări, iar Richards este pentru cei înţepeniţi în faţa magiei mediatice personajul zilei. Chiar şi temuţii Vânători par să îl scape adesea printre degete. Atât de bun, încât s-ar putea să primească o ofertă la care nimeni nu se aştepta. Publicul va şti doar că Richards a fost prins şi ucis. Iar cel care se numea Richards va putea începe o nouă viaţă. Cu totul diferită de ce a fost înainte. Iar faptul că a concurat la Fugarul pentru a-şi salva copilul va fi doar o amintire urâtă.

Un Richard Bachman pe care l-am evitat mult timp din cauza filmului şi îmi dau seama că a fost o greşeală. Ofensiva mediatică nu mai este un mijloc de propagandă, este totul, este Alfa şi Omega în această distopie, iar Fugarul nu mai e de multă vreme o emisiune de succes, ci a devenit Emisiunea esenţială, motorul unei lumi alcătuite din imagini glamoroase şi violenţă. Poate fi interpretat ca o critică, ca un avertisment, ca o utopie întunecată. Ca un viitor foarte probabil. Un Bachman bun, ce nu trebuie ratat.

Stephen King - Ur

Apărut în revista Suspans nr 27 cu titlul Aplicaţia Ur

Cine este deja familiarizat cu scrierile lui Stephen King ştie deja, cu siguranţă, că această nuvelă a fost publicată în februarie 2009 online, exclusiv pentru Kindle, şi era a doua oară când King lansa în premieră un text pe Internet, după succesul înregistrat în 2000 cu Riding the Bullet, povestire inclusă ulterior în Everythings Eventual şi ecranizată, surprinzător de bine, în 2004. O nuvelă excelentă, de altfel, această Riding the Bullet. Ur a fost, aşa cum era de aşteptat, un succes. Şi nu doar datorită ineditului metodei de promovare, ci mai ales pentru că este un King poate mai puţin cunoscut, dar bun, atât pentru subiectul în sine, cât şi datorită legăturilor cu universul Turnului Întunecat. După cum mărturiseşte în mai multe interviuri, King este un pasionat de gadget-uri, de tehnologie, ceea ce nu se prea suprapune cu imaginea pe care mi-o formasem despre autorul lui Misery, cu acea maşină de scris ce îşi pierdea treptat literele. Recitind nuvela şi suprapunând ideea unui „King Kindle” asupra imaginilor şi fotografiilor cu Stephen King în faţa uneia dintre maşinile sale de scris (cum a fost acea Olivetti portabilă la care a scris Carrie sau Blaze) Ur îţi dă un sentiment straniu, aproape de teamă în faţa schimbării. Chiar şi în faţa unui laptop sau unui procesor de text, Stephen King pare o prezenţă neobişnuită. Dar pe Kindle? Lumea chiar se schimbă.

Personajul din Ur, bibliovorul profesor Wesley Smith, colecţionar şi cititor de cărţi, cu un mic apartament ce seamănă tot mai mult cu un vast depozit de carte şi publicaţii diverse, plus notiţe, caiete şi hârtii de care cu siguranţă a uitat, este la început tot atât de nepotrivit în rolul de posesor al unui Kindle. Demodat nu doar prin materia predată, ci mai ales prin pasiunea sa pentru cartea clasică, pentru parfumul de hârtie îngălbenită şi acea notă aspră a rândurilor ieşite proaspăt din tipografie, Smith este din acest punct de vedere anacronic. Unul dintre ultimii dinozauri îndrăgostiţi de o borgesiană bibliotecă. O pasăre Dodo a catalogării, indexării şi lecturii. Mai mult, pentru a-şi impresiona iubita, o antrenoare ce lucrează la acelaşi colegiu, mai ales că cei doi trec prin prima criză serioasă a relaţiei, Smith face şi el pasul spre Noua Eră Digitală. Demodatul cititor îşi cumpără un Kindle. Nu doar că acest Kindle vine suspect de repede, dar spre deosebire de toate celelalte este… roz. Un gadget mic şi roz pentru un profesor în care, aşa cum se ştie, zace ascuns un scriitor. Doar în toţi profesorii de literatură engleză din toate cărţile din toate lumile zace ascuns un scriitor, ca o sarcină discretă şi totuşi prezentă, ce se dovedeşte în majoritatea cazurilor o banală sarcină extrauterină, neviabilă. Ce se ascunde însă într-un Kindle?

După cum realizează Smith în scurt timp, Kindle-ul său roz nu are doar o culoare stranie. Are şi o opţiune specială, experimentală. Ur Functions, cu secţiune de cărţi, arhivă de ştiri şi Ur local (în construcţie). În secţiunea de cărţi Smith va găsi 17.894 de titluri avându-l ca autor pe Ernest Hemingway, găsite în 10.438.721 de Ur. Descarcă un roman inedit de Hemingway, Cortlands Dogs. Costă 7.50 dolari. După primele pagini Smith trăieşte fascinaţia terifiantă a pasionatului de carte şi mai ales de Hemingway. Este categoric Hemingway, sau un imitator perfect. La o căutare sumară sunt alte peste 20 de titluri de Hemingway, şi doar în câteva dintre Ur-uri, titluri de care nimeni nu a auzit. Milioane de Ur-uri sau tot atâtea dimensiuni, cum începe să înţeleagă profesorul Smith. Tot atâtea realităţi. Lumea în care el există nu este decât una dintre acestea, dimensiuni paralele ce pot fi straniu de asemănătoare sau cumplit de diferite. Într-unele autorul căutat nu a existat, în altele nu a scris, alteori a scris mai puţin sau mai mult, nu există capodoperele sale sau, dimpotrivă, există zeci de alte titluri. Faulkner nu există în nici un Ur. Există mai mulţi Wesley Smith. Într-unul dintre Ur-uri Poe a trăit până în 1875 şi a scris nu mai puţin de şase romane. Capodopere de care nimeni nu a ştiut, mii de romane, milioane de volume, comoara unui librofag ajuns în Paradis. Zile întregi petrecute descoperind, răsfoind, citind, chiar dacă Smith înţelege fără să vrea să accepte că nu va putea niciodată măcar să vadă toate titlurile ce îl interesează. Kindle-ul Ur i-a prezentat un număr colosal de universuri, prea multe pentru a fi măcar acceptate de mintea umană. Până când Wesley Smith înţelege că în secţiunea de ştiri poate găsi ziarele de a doua zi din Ur-ul în care trăieşte chiar el. O poate face şi în multe dintre celelalte realităţi, descoperind cu oroare că în alte Ur-uri lumea s-a sfârşit printr-un holocaust atomic, că alte figuri politice minore au ajuns la putere sau că asasinate celebre şi cruciale pentru istoria lui Smith nu au avut loc de fapt. Printr-un mic gadget roz Smith poate prevedea viitorul şi, atunci când este nevoit, îl poate schimba. Dar aşa cum se întâmplă în 11/22/63, viitorul va rezista schimbării cu o forţă proporţională intensităţii cu care ar fi modificat. Când încerci să construieşti un viitor alternativ, mult mai favorabil ţie, s-ar putea să aduci în Ur-ul tău forţe şi fiinţe pe care ai fi sperat că nu le poţi imagina.

Ideea centrală din Ur fascinează prin simplitatea sa, chiar dacă Stephen King nu este primul – şi categoric nu va fi nici ultimul – care a abordat tema descoperirii unui număr imens de scrieri ale autorilor deja canonizaţi în panteonul clasic. Numai cine a fost fascinat la vremea sa de un autor sau altul poate înţelege ce ar însemna să descopere un titlu inedit al scriitorului pe care, poate, îl idolatrizează deja. Dar câteva zeci? Dar milioane? Un caleidoscop colosal al realităţilor paralele imaginabile şi posibile, văzute de un profesor de literatură engleză. Ur este, în esenţa sa, o poveste pentru cei fascinaţi de carte şi o interpretare a schimbării pe care a adus-o e-book-ul în acest univers, altădată puţin prăfuit, cu rafturile uşor curbate din cauza greutăţii, colecţionari maniaci de toate vârstele, vânzători, specialişti, editori şi librari, scriitori geniali sau scribuleţi insignifianţi. Un univers labirintic şi imposibil de conceput sau de înţeles de o singură minte umană, dacă te gândeşti doar la colosalul spaţiu pe care l-ar ocupa un catalog complet al tuturor cărţilor publicate vreodată într-un singur Ur. Ţinând cont de cantitatea imensă de celuloză tipărită şi, acum, de biţi, un astfel de Turn Babel al cărţii ar fi, categoric, depăşit în fiecare clipă. O poveste fără sfârşit. Câte titluri ar avea un asemenea catalog? Ar încăpea într-un Kindle?

Revista de Suspans - din 1 octombrie

Pe 1 octombrie va apărea primul număr al Revistei de Suspans, o nouă publicaţie electronică lunară, unde puteţi citi recenzii de carte şi film, prezentări, ştiri, eseuri, interviuri, proză şi poezie, cam tot ce ţine de literatura de suspans, horror, SF, fantasy, etc. Şi nu numai. Redactor-şef - Mircea Pricăjan. 

” De la 1 octombrie a.c., vă invit să-mi fiţi alături — mie şi echipei pe care am strâns-o în jurul meu — la lansarea unei noi publicaţii electronice. Este un mensual care îşi va împrospăta ediţia la fiecare 1 a lunii. Este o revistă independent, neafiliată, pe care am înfiinţat-o cu forţe proprii şi la care au pus umărul o mulţime de oameni la care ţin mult. Şi cărora le mulţumesc şi acum, aici.

Vizitaţi, deci, adresa http://revistadesuspans.ro/, vedeţi cam ce vom oferi şi la 1 octombrie, lunea viitoare, reveniţi pentru întregul sumar. Vă asigur că aşteptarea a meritat şi că multe vom putea face împreună de aici înainte. The sky is the limit.

                                                                                                                                     Mircea Pricăjan ”

Înaintea lansării oficiale puteţi citi blog-ul sau pagina de Facebook. Sau să vă înscrieţi la newsletter. Vă asigur că merită şi va fi ceva foarte, foarte interesant. Mai e un pic. Doar câteva zile. În numărul 1 voi avea şi eu două recenzii, sper să vă placă. 

Alexandru Paleologu despre fumatul pipei

- Fumatul pipei era un gest de dandy?

- Greu de zis. Eu am fumat prima dată pipă şi abia pe urmă m-am constrâns să trec la ţigarete, fiindcă era ciudat ca un tânăr să fumeze pipă în societate. Apoi, am revenit la pipă. Fumatul îţi asigură o gesticulaţie dezinvoltă, tocmai de aceea oamenii neînvăţaţi cu societatea fumează excesiv, ca să aibă une contenance. Sigur că, în legătură cu pipa, era vorba şi de a-ţi adăuga un fel de însemn de prestigiu, un obiect pe care să-l ţii în colţul gurii aşa, ca un englez, ca un amiral sau... ca un idiot. De fumat, m-am lăsat, pentru că n-am mai avut chef. 

Breviar pentru păstrarea clipelor. Filip-Lucian Iorga în dialog cu Alexandru Paleologu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012, pg 222-223

Foto: cartearomaneasca.ro

În curând...

Kindle WIFI - primele impresii

Nu sunt pasionat de gadget-uri şi tehnologie. Nu am habar ce apare şi mai ales ce e ”fashion”, nu înţeleg ce rost are un telefon cu nu ştiu ce funcţii, şi de când am renunţat la jocuri nici nu pot spune cu exactitate ce configuraţie are laptop-ul meu. Esenţial este că merge. Aşa că am tot amânat cumpărarea unui e-reader. Dar nu acesta a fost principalul motiv. Sunt un pasionat al cărţii clasice, mai ales cartea veche, luată dintr-un anticariat nu foarte aglomerat şi poate cu rafturile un pic prăfuite, cartea îngălbenită şi cu un parfum aparte, cu note de tutun uscat, lemn şi clei de oase, cartea cu o poveste şi măcar un proprietar, poate chiar unul care a recitit-o şi a făcut însemnări sau note pe pagini, cartea cu o ştampilă conţinând magicul termen ”libris” pe pagina de gardă şi o semnătură cu dr. sau av. Nu doar pentru că astfel poţi găsi rarităţi la un preţ de nimic, dacă ştii ce şi unde să cauţi, eventual ai un dram de noroc. Nu doar pentru că uneori ediţiile vechi sunt mai bune, măcar ca traducere, decât cele noi. Mai ales pentru că teancurile de cărţi nou-nouţe din librării, cu toate că sunt frumoase şi interesante, unele chiar excelente, nu au o istorie în spate, sunt identice una ca alta până la tirajul de 500-1000 de exemplare. Clone de celuloză. Eram aşadar cu totul în afara publicului-ţintă. 

M-am jucat cu un Kindle într-un showroom, aşteptând să fie gata actele pentru vreo cumpărătură teribil de casnică, unul din acele aparate strălucitoare şi pseudo-lovecraftiene ce populează şi acaparează bucătăria modernă. Nu mă aşteptam să-mi placă. Mi-a plăcut. Poate în anumite limite m-a fascinat. Cărţi electronice aveam, dobândite mai mult sau mai puţin legal, majoritatea în engleză şi franceză, mai ales clasici descoperiţi pe tot soiul de site-uri. Cu avantajul major că erau gratuite şi uşor de luat. Pasiunea colecţionării, plus că nu ocupau loc fizic şi mai ales nu trebuiau aranjate şi şterse de praf, coşmarul oricui are o bibliotecă măcar decentă ca spaţiu ocupat. Le mai citeam pe laptop, dar era incomod. Interesul pentru e-readere s-a transformat în pasiune, pasiunea în obsesie, într-un final, după îndelungi deliberări, am ajuns posesorul unui Kindle WiFi. Luat de la Azerty, care s-au mişcat surprinzător de repede. Factorul decisiv a fost preţul, plus că nu vroiam altceva decât să citesc fără să mă distragă altceva.  

Primele impresii:

- mult mai uşor decât mă aşteptam, aproape că nu îl simţi. De unde şi teama să nu-l scap din greşeală. 

- înveţi destul de repede să umbli cu el, simplu şi intuitiv. 

- se citeşte uşor, după un update de soft se mişcă rapid, fără ghosting şi alte probleme, reţine pagina la care ai rămas. 

- ai 1.25 giga disponibili, eu am folosit până acum cel mult 300 de mega, măcar să le citesc pe toate şi să pun altele. Fireşte, iniţial au intrat King-urile pe care nu le citisem, Lovecraft, Orwell, povestirile lui Hoffmann în tălmăcire franţuzească, ceva Bradbury. 

- mă temeam să nu fie obositor pentru ochi, dar nu este mai mult decât o carte clasică, fie şi după câteva ore. După ce te obişnuieşti ţi se pare că numai aşa ai citit toată viaţa.
- se copiază orice foarte uşor, după ce îl cuplezi la USB apare ca ”hard” extern. Şi pe urmă copy/paste în Documents. Pentru uşurinţă eu am organizat totul în directoare, deşi Kindle nu le vede. 

- după înregistrare poţi organiza titlurile pe categorii, dar cum nu ţin foarte multe pe el ar fi o muncă inutilă. Se poate, dar nu-i văd rostul. 

- nu ştiu cât ţine bateria, l-am încărcat complet în prima zi şi acum aştept să văd când rămâne fără combustibil. Deşi e folosit zilnic nu dă semne de oboseală. 

- nu reflectă lumina ciudat, nu este lucios, dar ai nevoie de o sursă exterioară de lumină pentru citit. 

- nu am încercat cărţi româneşti, deci nu ştiu cum vede diacriticele. Când o fi cazul...

- aşa cum ştiam nu afişează corect majoritatea PDF-urilor, mai ales cele cu multe imagini - luate în principal de pe DacoRomanica - dar pe acestea oricum le citeam pe laptop. Plus că revistele de epocă şi ziarele chiar sunt prea mari pentru un ecran atât de mic. La fel şi Pif-urile. 

- pentru convertire în mobi folosesc Calibre. Foarte bun, suficient de rapid, n-am avut probleme de conversie. 

Kindle WiFi vine într-o cutie de carton cu logo, înăuntru doar reader-ul şi un cablu mini-usb. Nimic mai mult. Elegant, uşor, ecranul parcă un pic mai mare decât îmi păruse în showroom. Nu am wifi acasă, aşa că l-am înregistrat la un prieten mai norocos din acest punct de vedere. Acum am şi reclame, dar îmi plac, am luat şi două cărţi gratuite de la Amazon, să văd ce şi cum. O să mai iau, pe partea de clasici oferta e colosală. Şi se mai găsesc şi în alte părţi, tot gratuit. Trebuie să îi iau şi o copertă, măcar să îl protejez mai mult. Până atunci îl ţin în cutia de carton atunci când nu-l folosesc. Cu toate că sunt prin definiţie cusurgiu nu i-am găsit încă defecte, să văd cum se comportă pe termen lung. Până acum intră în categoria achiziţii inspirate, aşa că revin la Dark Tower 7. Până când se va traduce la noi cred că va mai trece un timp. Recomandat. Poze n-am. 

Foto: amazon.com

Peterson - Nutty Cut

Tutun : virginia, burley, black cavendish

Aspect tutun : ribbon

Aroma : piersică, un pic de lichior, intensă, parfumată

Tărie : scăzută

WAF : mediu

Prezentare : cutie de 50 g

În ultimul timp am fumat mult mai puţin decât în trecut. Şi ca într-o rememorare a debutului ca fumător de pipă am început iar să evit afumăturile şi virginiile naturale în favoarea câte unul aromatic uşor şi plăcut, nu prea complex, şi ceva mai uşor de acceptat de soţie. Şi pe piaţa românească cele mai tentante din acest punct de vedere rămân aromaticele de la Peterson, variind de la medii la bune. Am fost curios de Nutty Cut de când îl văzusem pe site-urile magazinelor din afară, şi am luat până la urmă o cutie, împărţită frăţeşte cu un fost coleg care încearcă şi el să facă primii paşi în domeniu. Interesant, chiar plăcut, şi din ce mi-a spus pentru un începător este chiar excelent. 

Amestec de trei tutunuri, bucăţele mai mari de virginii aurii şi cele uleioase şi întunecate de cavendish, este un aromatic tipic, destul de umed. Mirosul iniţial mi-a amintit de un tutun care mi-a plăcut enorm la vremea lui, Sundays Fantasy, şi pentru care făcusem o nefirească pasiune ţinând cont de calitatea cel mult mediocră - piersică, puţin alcool, foarte puternic. Nici un miros de tutun. Producătorii spun că au adăugat rom, nuci macadamia (de unde şi numele) başca nişte nucă de cocos. Se aprinde uşor dacă este aerisit un pic, şi arde suficient de bine pentru un aromatic clasic. Gustul în prima jumătate este dominat de nucă şi de o plăcută dulceaţă, cu unele note vagi de rom, pentru ca apoi să îşi facă simţită prezenţa virginiile şi un pic de burley. Ca mai toate tutunurile aromatice, cu accente de prăjitură, ajunge destul de amar spre final, chiar neplăcut. Se cere fumat lent, chiar prea lent, pentru a simţi mai bine casing-ul, altfel gustul amar şi chiar un pic iute se grăbeşte a-şi face simţită prezenţa. Ultimele pufăituri capătă acel gust neplăcut de cenuşă, dar deja m-am obişnuit cu aromaticele. Prea puţine sunt cele care nu au această problemă. Miros în cameră destul de plăcut chiar şi pentru militanţii anti-fumat, fără probleme deosebite de condens sau pişcături de limbă. 

Nutty Cut de la Peterson e un aromatic interesant, de vară, uşor şi prietenos cu începătorii. Nu este memorabil, nu e genul de mixtură pe care a-i fuma-o cutie după cutie, dar este o alternativă în oferta Peterson ce mi-a plăcut. Merită încercat. Şi mă bucur că am făcut-o. 

Freddie Mercury - 5 septembrie 2012

Îmi vine greu să-mi imaginez cum ar fi arătat astăzi Freddie Mercury. 

Un Freddie trecut de 60 de ani, suprapus peste imaginea deja iconică din Magic Tour, Freddie cu geacă galbenă şi mustaţă, şi cu atât mai puţin peste cea din Crazy Tour (79) sau anii 74-75, cu un Freddie slab ca o grisină, îmbrăcat în satin alb şi cu plete pe care şi le îngrijea şi aranja cu multă grijă înainte de fiecare concert. 

Freddie la Hyde Park şi Earls Court în 1976, pentru trei seri incredibile, în turneul sud-american din 1981 unde se bucura de un succes incredibil, comparabil cu Queen-Mania niponă, Freddie ireal de tânăr la Hammersmith în 74 şi 75, Freddie la Houston în 1977, una dintre cele mai bune înregistrări video ale trupei, Freddie la finalul anilor 70, pe 26 decembrie, revenind la Hammersmith Odeon pentru, poate, cel mai bun concert al trupei din toată istoria sa. Freddie în turneul Hot Space, cu o energie incredibilă, Freddie revenind în 84-85 cu The Works şi scena inspirată de Metropolis. Freddie pe aceeaşi scenă cu Cliff Richard, în 1988, cu unica versiune live a In My Defence. Un Freddie purtând o mască de Halloween cu chipul lui Richard Nixon într-un interviu din 1976, parca, un Freddie care apărea tuns, gelat şi cu o mustaţă inedită în clipul Play the Game şi îi făcea pe spectatorii primului turneu cu noua imagine, The Game (1980) să îi arunce pe scenă aparate de ras.

 Freddie cucerind impetuos şi strălucitor Japonia încă din 1975, când trupa avea o energie fantastică. Freddie înconjurat pe scenă de domnişoare pe biciclete la Paris, după jumătatea anilor 70. Freddie pe umerii lui Superman, Darth Vader, Freddie aruncând banane în public mult înainte de secvenţele din I'm Going Slightly Mad, Freddie dând interviuri în anii 80 cu o stranie nervozitate, fumând ţigară de la ţigară şi condimentând totul cu fuck-uri sau celebra ”I'm just a musical prostitute" sau înduioşătoarea ”I'm a very loving person, you know". Freddie în trening galben, pregătindu-se pentru concertul de la Budapesta din Magic Tour, mai bun decât Wembley şi, cred, decât Knebworth. Freddie pe coperta Mr Bad Guy, seducător şi nonşalant, sau serios şi fără celebra mustaţă pe coperta superbului album Barcelona din 1987. Freddie în rol de Great Pretender. 

Freddie cu barbă şi arătând nesperat de bine în perioada The Miracle, când toată lumea spera ca trupa să revină cu un nou turneu. Freddie, ireal de slăbit şi în costumul său straniu, sub care ascundea un tricou matlasat, în outake-urile pentru I'm Going Slightly Mad. Finalul cu These are the Days... 

Nu ştiu cum ar fi arătat Freddie astăzi. Poate s-ar fi retras din Queen, poate se dedica unei cariere solo, eventual unui musical la care tot visa în ultimii ani ai vieţii, eventual o versiune profund personală a Phantom of the Opera. Poate ar fi devenit producător. Poate se retrăgea cu totul din muzică. Nu ştiu cum ar fi fost şi ce ar fi făcut Freddie astăzi, şi dacă petrecerea aniversară ar mai fi păstrat ceva din atmosfera scandaloasă a celor din anii 80. Nu ştiu. Pot doar să-mi imaginez. Dar mi-ar fi plăcut, mai mult decât orice altceva, să fi avut şansa de a afla. 

Foto: http://monroe-land.com

Vlad Muşatescu - De-a bîza

Cel mai greu când vine vorba de tetralogia avându-l ca erou principal pe mereu flămândul şi zăbăucul detectiv Al Conan Doi este să alegi care este romanul preferat. De fiecare dată când reciteşti una dintre cele patru părţi eşti precis (ca să-i cităm pe ostrogoţi) că aceea este şi cea mai reuşită, numai că fiind vorba de Vlad Muşatescu aceste recitiri sunt periodice şi dese. De-a bîza încheie ciclul de cărţi pseudo-poliţiste cu o nouă şi distrugătoare aventură a lui Al Conan Doi, însoţit de eternii Biba, Babane şi Babacu (sincer, îi eclipsează atât de uşor pe nesăraţii Cireşari) de această dată scriitorul nostru fiind pe urmele temutei Filiere Francezu. Şi cum un pasionat de enigme poliţiste ştie că este de datoria sa, spre disperarea Miliţiei, să rezolve orice enigmă îi iese în cale, Buflea porneşte din nou la drum. Fuge de feliuţa de brânză de veci, fuge de regim, fuge de agitaţie, măcinat de acea necesitate profund personală de a rezolva mistere. Fără să ştie că mulţi ani înainte de Filantropica principiul poveştii care stoarce bani era prezent, fără a fi condensat într-o replică memorabilă. Dar funcţiona atât de bine...

După ce este ejectat fără menajamente din clinica Institutului de Endocrinologie, unde organizase un nocturn şi sardanapalic ospăţ din merindele colegilor de salon puşi la îngrăşat, distrugând definitiv orice speranţă a specialiştilor de a reduce cu măcar câteva grame cele câteva tone ale colectivului de obezi, Al Conan Doi revine acasă. Acasă, unde totul este minunat, scrumiera plină de chiştoace, bătrâna Erica este gata de o bătaie cotidiană şi zdravănă, iar bulgăroaica Penke este, din fericire, absentă. Pentru că în acea zi nefastă Al băieţelule primeşte vizite. Mai întâi cuplul alcătuit din Gherigogu şi eventuala sa fiică, Flory, cele două persoane de serviciu, destul de dubioase ca aspect, gata să aibă grijă de curăţenia casei pentru două sute de lei. Pe zi. Plus ce se bea şi se mănâncă. Şi în ciuda imaginii mizere cei doi au un apetit ce rivalizează cu cel al detectivului. Şi un talent aproape chaplinian de a distruge tot ce ating, transformând locuinţa tihnită din Calea Moşilor într-un dezastru cu pereţi şi prize. Iar când reuşesc să se prăbuşească însoţiţi de cazanul din baie, detectivul mai primeşte vizita unui pretins frate vitreg şi pe cea a unei cucoane destul de trecute, cu părul portocaliu şi pasionată de scriitori, care zor-nevoie vrea ca blajinul detectiv să o ia de nevastă. Cu greu, detectivul reuşeşte să evacueze menajeria bipedă şi stridentă, ce îşi pusese în minte să îl uşureze de televizor, radio şi alte valori. Dar un detectiv nu doarme niciodată, şi din orice mărunţiş scoate un indiciu. Nu cumva cei patru sunt parte dintr-o reţea mai importantă? Nu cumva este mai mult aici decât pare la prima vedere? 

Retras pentru un mini-concediu la Valea cu Urşi, cantonul unde îl aşteaptă trupa de şoc a celor trei nepoţi - rotofeiul mezin Babacu, blonduţa Biba şi atleticul Babane - încleştat în lupta cu lucrările pomicole şi ”jardiniere”, cariera de bucătar amator şi pasiunea de pescar, Al Conan Doi reîncepe investigaţiile. Convins de copii să viziteze motelul Craiul Munţilor din apropiere, Al Conan Doi este sigur în scurt timp - şi acesta este, ca de fiecare dată, semnalul pentru dezastru - că se află în faţa unui nou complot. O nouă enigmă. Fauna aciuiată la motel, sub conducerea apoplecticului responsabil Grebencea, unchiul frumoasei şi inocentei Lili Mamulea, este la fel de diversă şi colorată ca în capitală. Şeful neîncoronat şi clientul răsfăţat este arhitectul Maximilian Prior, cu prietenii săi Cezar Schiledi şi Alexandru Gai. Şi nu numai. Bogat şi elegant, gata oricând să facă cinste tuturor, generos cu prietenii mai vechi şi mai noi, de ocazie sau stabili. O celebritate locală. Pândită cu toată atenţia de un grup de bişniţari extrem, dar extrem de dubioşi - Jimmy Navarrelli, trompetist bulevardier şi înţolit decadent de hippy, cu pantaloni evazaţi, plete şi restul accesoriilor la modă, însoţit de seducătoarea Dragodana Tatu şi secondat de Begibeg Mehmet Ali, sunt pentru Conan Doi, fără îndoială, eroii negativi ai anchetei. Plus restul celor care se învârt pe acolo, aruncând cu bani şi fiind într-o vacanţă aparent permanentă. Se pare că turismul românesc funcţiona teribil de bine la Craiul Munţilor. Toată trupa se ospătează pe rupte, uneori pe banii unchiului Al, alteori la invitaţia lui Prior, mese în buna tradiţie a romanelor, condimentate cu Pepsi şi sticle pântecoase de Dimple, preferatul lui Prior. Merg la petreceri ce degenerează într-o încăierare generală şi distrugerea parţială a mobilierului. Spionează şi încearcă să afle ce-i cu pretinşii studenţi hippioţi. 

Iar când arhitectul este anunţat că a primit din Germania (probabil Federală) o moştenire colosală - o jumătate de milion de mărci şi un Mercedes - apare şi marea problemă. Pentru toate acestea trebuie plătite taxe, taxe consistente, şi nu ştiu cum se face că celebrul arhitect pur şi simplu nu are bani îndeajuns. Dar când e vorba de un Mercedes pe motorină şi o avere în mărci, deşi nu este indicat cursul de schimb al vremii, nici nu se pune problema de bani când ai prieteni. Prieteni care nu ezită să te sponsorizeze, doar o să-i răsplăteşti regeşte atunci când încasezi prima tranşă a moştenirii. Şi, cum bine îşi dă seama Al Conan Doi, cu tot cu ostrogoţii, cei trei tineri bişniţari şi-au pus în cap să îi răpească lui Maximilian Prior fericirea de fi pe jumătate milionar. Cu orice preţ. Şi cât mai repede. Aşa că redutabilul şi gurmandul detectiv se dedică, şi de această dată, misiunii sale, pe care până la final vom realiza că a înţeles-o alandala. Şi când toate personajele se strâng la cantonul de la Valea cu Urşi, pentru un asalt final, este clar că nu va mai rămâne mare lucru din idilica locuinţă. Angrenaţi în prinderea celor trei bişniţari, cei patru care au speriat Craiul Munţilor vor descoperi cine era Francezu şi ce era cu misterioasa lui filieră. Total pe dos decât descoperise zăbăucul detectiv.

De-a bîza este, cred, cel mai cinematografic dintre romanele ciclului, şi este un mister pentru mine de ce nici un regizor nu s-a apucat să le ecranizeze, mai ales înainte de 1989, când se bucurau categoric de o popularitate şi mai mare. Ar fi ieşit un ciclu de comedii ce puteau rivaliza, bine puse în scenă şi cu o distribuţie de calibru, cu saga celebrelor BD-uri. Posibil şi atunci să fi avut nevoie nu doar de fonduri, ci şi de pile serioase. Posibil. Personajele îmbină acelaşi umor onomastic tipic (Jimmy Navarrelli, Dumnezeule) şi comicul de situaţie, gagul, distrugerea amuzantă, prăvălirea cadrului şi eroilor unii peste alţii la propriu şi la figurat. Indignarea lui Al Conan Doi, detectiv, jurnalist neînfricat şi autor de policier-uri mereu nepublicate în faţa decadenţei hippiote a nesfintei treimi conduse de trompetist, scenele de mulţime îngrămădite în jurul mesei, unchiul şi nepoţii la pescuit sau aducând gospodăria părintească la un pas de faliment agricol, Viţica şi restul vieţuitoarelor de la canton, Grebencea patronând adunarea ca un servil mafiot de provincie, tomnatecul cavaler Prior ce pare urmărit mai curând de ghinion decât de noroc... O nouă menajerie în ultima aventură a lui Al Conan Doi. Momentan De-a bîza este cel mai bun roman din serie. Până le iau la recitit şi pe celelalte. 

Foto: okazii.ro

Stephen King - Blockade Billy

Prima dată când sunt cu adevărat dezamăgit de o carte purtând semnătura lui Stephen King. Au mai fost nuvele care nu m-au încântat, au fost şi romane pe care le-am citit mai greu, eventual după un abandon sau două, dar Blockade Billy este primul titlu care a ajuns să mă plictisească. O carte scoasă în condiţii grafice invidiabile, hardcover, cu o copertă frumoasă şi o poveste editorială mult mai interesantă decât cea ascunsă între coperţile sale. Şi aşa cum îi stă bine unui autor de calibrul lui King în lumea editorială teribil de capitalistă reeditată ulterior în mai multe formate, de colecţie sau nu, mai scumpe sau mai ieftine, inclusiv ca audiobook. Trist că e mai mult un obiect de colecţie decât o carte memorabilă, oricât de pasionat ai fi de King. Fiind prima ediţie scoasă de Cemetery Dance, cei ”vinovaţi” şi de ediţia aniversară a IT, din păcate încă inaccesibilă pentru mine, nu include şi net superioara Morality. Poate data viitoare.

Blockade Billy este o povestire din lumea baseball-ului, una dintre obsesivele pasiuni ale lui King, dar pe care cred că o împărtăşeşte un procent infim din cititorii săi aflaţi în afara spaţiului geografic şi eventual cultural marca USA. Ori dacă nu eşti cunoscător s-ar putea să ratezi şi să nu reuşeşti să apreciezi mult din construcţia epică a nuvelei, încărcată de cronici fragmentare de meciuri, termeni specifici şi tot arsenalului spectatorilor de baseball. Mi s-a întâmplat şi în The Girl Who Loved Tom Gordon, unde măcar structura unui meci de baseball era reprodusă în structura narativă a cărţii. Este şi unul dintre rarele titluri de King unde nu apare nici un element supranatural, mai curând un thriller. Un thriller sportiv, destul de modest însă. Asta deşi premisa era destul de atrăgătoare.

În lumea baseball-ului, cu echipele, ritualurile, istoria, dramele şi mai ales eroii săi, a existat cândva, spre sfârşitul anilor 50 (mai exact în 1957) un jucător apărut aproape din senin. William Blakely, dar publicul l-a cunoscut sub numele de Blockade Billy. A jucat pentru Titans din New Jersey, o echipă care ar fi putut ajunge foarte sus datorită lui. Cine ştie, poate ar fi ajuns să câştige campionatul. Oricât de mici ar fi fost şansele, ajungea să îl vezi pe Blockade Billy măcar într-un meci şi ajungeai să crezi că e posibil. Cel puţin aşa îşi aminteşte naratorul, Granny Grantham. Fostul antrenor al puştiului minune. Blockade Billy a fost unul din acei jucători de baseball la care doar visează cele mai multe echipe. Doar că ceva s-a întâmplat, ceva atât de şocant încât Blockade Billy a dispărut pur şi simplu din istoria sportului. Şi în bună măsură din cauza lui a dispărut şi echipa. Nimeni nu îşi mai aminteşte de el. Nimeni nu mai vrea să-şi amintească.

William Blakely, alias Blockade Billy, este unul din acei eroi king-ieni aparent netoţi şi chiar idioţi, bun până aproape de perfecţiune într-un singur domeniu - în cazul lui baseball-ul - şi ascunzând în adâncurile unei minţi lipsite de suflu un secret întunecat. Când iese pe teren, Blockade Billy este un rege, un zeu, şi reuşeşte chiar să ajute la câştigarea unor partide aparent imposibile. Acolo, în faţa publicului, este o vedetă. Un singur lucru este ciudat, chiar dacă iniţial nimeni nu acceptă : adesea adversarii au accidente neobişnuite. Nu grave, dar suficient cât să-i scoată momentan din joc. Iar când Blockade Billy iese de pe teren, recade în absenţa sa stupidă, repetă mecanic replicile celorlalţi, ca o bizară ecolalie, şi pare că în realitate nici nu există. Fără baseball ceva se rupe în Blockade Billy. Ca un roboţel programat pentru o singură activitate, şi care scos de pe bandă înţepeneşte sau repetă haotic şi fragmentar linii dintr-un cod integrat anapoda. Iar antrenorul său, chiar dacă în primă fază îi acceptă ciudăţeniile, bănuieşte că puştiul este altceva decât spune.

Blockade Billy putea fi o nuvelă interesantă. Putea fi, dar nu este. Prea mult baseball dacă nu te interesează subiectul, personaje slab construite şi bidimensionale, un fir epic previzibil şi un final pe care ajungi destul de repede să îl prevezi. Poate a fost o eroare abordarea ”realistă”, poate un Blockade Billy supranatural ar fi fost mult mai interesant. Aşa rămâne un titlu pe care nu l-ai recomanda cuiva care vrea să îl descopere pe King, mai curând un titlu de colecţie pentru completişti. Mai ales că şi ediţiile hardcover apărute până acum arată foarte bine. O dezamăgire, şi mă văd nevoit să o declar cu tristeţea fanului şi nemulţumirea cititorului de King.

PS: o recenzie semnată de Mircea Pricăjan puteţi citi în Suspans.ro.

Esoterica Tobacciana - Blackpool

Tutun : virginia

Aspect tutun : broken flake

Aroma : puternică, un pic a închis, a pivniţă umedă, dar şi dulceagă

Tărie : medie

WAF : scăzut

Prezentare : pungă 8 oz

Prin bunăvoinţa lui Zudo am încercat o monstră din acest tutun de la Esoterica, prezentat cu acel entuziasm al producătorului drept o mixtură de tip english cu un adaos de licorice. Lemn dulce, carevasăzică. Cum nu îmi amintesc să fi gustat aşa ceva merg pe încredere. Foarte umed în pungă, un amestec de virginii închise la culoare, încâlcite într-un talmeş-balmeş broken flake, Blackpool avea o aromă mai curând de închis, de umed, prea puţin din mirosul dulce la care m-aş fi aşteptat. Nu e un aromatic, în ciuda esenţei de licorice, este între un tabac natural şi unul aromatizat uşor. Nearisit, arde destul de prost şi este puţin prea greu. Aerisit ceva timp se schimbă surprinzător de mult, devenind un tutun ce ar putea merge în rulajul cotidian. Ar putea, pentru că virginiile folosite sunt bune şi corect prelucrate, dar tocmai notele dulcegi de lemn-dulce, deşi estompate, s-au dovedit a nu fi tocmai pe gustul meu. Mirosul în cameră s-a dovedit deloc plăcut pentru nefumători, un WAF surprinzător de scăzut. Uscat arde bine, fără înţepături de limbă, fără condens. Merge, dar mai sunt şi altele. 

Blackpool nu a fost cel mai bun tutun Esoterica încercat (cred că acela ar fi Penzance-ul fumat la întâlnirea aniversară de acum doi ani, un flake excepţional) dar nu a fost nici rău. Undeva spre medie, interesant ca experienţă, dar fără acel ceva special care să îl facă memorabil. Interesant, dar nu cred că sunt amator de lemn-dulce. Chiar dacă fumez cu plăcere aromatice. 

11.22.63 în versiune românească

Deşi nu sunt un fan al e-book-urilor (sunt comode, sunt uşor de cărat, dar nu au farmecul unei cărţi de modă veche) nu am mai aşteptat şi am citit 11.22.63 în această formă. O carte foarte bună, surprinzător de bună chiar, mai ales că sunt destui care tot anunţă o inexorabilă decădere a lui Stephen King. Decădere ce tot întârzie, din fericire. Am şi scris entuziasmat despre ea, şi cred că am aşteptat-o de când fusese anunţată aproape cum pândesc apariţia lui Doctor Sleep. Când va fi... Aşa că eram curios cum va arăta ediţia românească, chiar dacă a durat ceva până la apariţie. 

Arată bine, chiar foarte bine. Hardcover masiv, similar ca format seriei negre în care au apărut primele patru volume ale Turnului Întunecat (abia aştept Lupii din Calla, să văd cum o tălmăceşte Mircea Pricăjan), cu titlul un pic schimbat în JFK 11.22.63. Coperta cu portretul lui Kennedy, pe galben şi roşu. Câteva greşeli de tipar, nimic grav însă, genul de carte frumoasă şi ca obiect, nu doar ca aventură livrescă.

Traducerea (exemplară) este semnată de Ruxandra Toma, care a stilizat şi Stephen King-ul meu preferat, Oraşul BântuIT (despre care îmi tot promit să scriu) tradus de Mihnea Columbeanu. Felicitări pentru ediţie, mai ales că e un titlul king-ian ce merită. Sper să apară la Nemira şi alte titluri, ar fi timpul pentru Cujo, Rose Madder, pentru un set complet al romanelor semnate Bachman şi, mai ales, pentru traducerea volumelor de povestiri - Night Shift, Skeleton Crew, Hearts in Atlantis, Nightmares and Dreamscapes, etc. Un prim pas a fost deja făcut cu La asfinţit, dar celelalte sunt chiar mai bune. 

O singură problemă. Una mică de tot, dar importantă pentru maniaci. În episodul revenirii în Derry în loc de ”maidan”, spaţiul magic şi terifiant din Oraşul BântuIT, în traducere se foloseşte originalul englez, Barrens. Maidan suna mult mai bine, mai ales când ai recitit de câteva ori IT. Poate sunt cusurgiu, poate doar fanatizat. Poate ambele.