4 Dec 2012

Evil Dead (1981)

13 comments

Apărut în Revista de Suspans nr 2 cu titlul Demoniada

Îmi voi aduce întotdeauna aminte de prima oară când am văzut filmul lui Raimi. Casetă originală, dar dublată în germană, aşa că am pierdut destul de mult din poveste. Cinci tineri rămân peste noapte într-o cabană pierdută în pădure. Nu foarte original. Din întâmplare sau nu, găsesc în pivniţa casei un manuscris vechi, probabil legat în piele de om, şi înregistrarea pe bandă a unor vechi ritualuri sumeriene. Ritualuri care trezesc la viaţă misterioşi demoni pseudo-sumerieni, ce îi posedă rând pe rând pe cei cinci, metamorfozându-i în creaturi sinistre şi malefice. Dacă nu eşti deja posedat, vei fi. Dacă eşti urmărit de un demon, vei fi probabil sfârtecat. Şi apoi te transformi şi tu în demon. Nu poţi părăsi cabana, pentru că, afară, acea forţă demonică poate controla pădurea. Nu poţi fugi, pentru că singurul pod a fost distrus. Singura ta şansă este să rezişti până dimineaţă. Paradoxal, cel care va rezista este personajul lui Bruce Campbell, deşi la început părea primul candidat la statutul nu prea dorit de victimă devorată. Şi fără happy-end, dar cu posibilitatea unei continuări, ceea ce s-a şi întâmplat. Creaturi dezmembrate, sânge, mult sânge, personaje transformându-se în monştri supurând de lichide şi cleiuri inimaginabile, urlete, incantaţii, senzaţia de claustrofobie şi damnare. Eram în egală măsură fascinat şi terifiat. Evil Dead a fost pentru mult timp capodopera absolută în topul personal când vine vorba de horror clasic, mult peste alte titluri de referinţă, în bună măsură pentru că dincolo de stângăcii sau erori, avea atmosferă, construia o poveste dementă şi totuşi credibilă, te făcea să te temi. Mi-era frică. L-am revăzut periodic, şi senzaţia este de fiecare dată aceeaşi. Iar povestea din spatele filmului este poate la fel de interesantă.

În spatele camerei cu Raimi şi Campbell

Oricine în afară de Sam Raimi ar fi renunţat la Evil Dead/ Book of the Dead. Poate că un regizor deja consacrat nici nu ar fi început ceea ce părea un proiect între idilic şi nebunesc. Nici nu era primul său film. Împreună cu fratele său, Ted Raimi, şi adesea în colaborare cu Bruce Campbell, eroul viitoarei trilogii Evil Dead şi un nume emblematic atunci când vine vorba de pelicule de serie B, Sam Raimi regizase mai multe filme, majoritatea pelicule pe 8 mm, producţii independente ce s-au bucurat de relativ succes. Erau filme cu buget aproape inexistent, în care actorii îi erau şi prieteni, de regulă neplătiţi, decorurile erau improvizate, costumele erau găsite la magazinele de vechituri. Iar greşelile inerente deveneau libertăţi creative. Dar acum era vorba de o producţie „profesionistă”, un lung-metraj care ar fi trebuit să rivalizeze cu alte titluri de referinţă pentru horror, precum Omen, Texas Chainsaw Massacre sau Exorcistul, amestec de Lovecraft, mitul casei bântuite, demoni şi foarte mult sânge. În ciuda entuziasmului aproape fanatic al celor doi fraţi Raimi, secondaţi de Campbell, avea să dureze un an şi jumătate până când Evil Dead a fost gata. 

Cam 12 săptămâni pentru filmările efective, restul pentru post-producţie şi mai ales pentru strângerea de bani. Perioadă în care producătorul – regizor – scenarist a rămas adesea fără fonduri, actorii şi asistenţii au venit şi au plecat, cei mai încăpăţânaţi sau suficient de curajoşi au trecut nu doar prin perioade de austeritate financiară maximală, dar şi prin accidentări cât se poate de reale. Campbell ajunsese chiar să ipotecheze una dintre puţinele proprietăţi ale familiei. Şi totuşi, după o perioadă cumplit de lungă, filmul a fost terminat şi lansat. Chiar dacă nu a fost un succes colosal de casă, gata să îi ofere lui Raimi comoditatea financiară şi gloria îndelung visată, avea să devină rapid un adevărat cult-movie şi unul dintre titlurile de referinţă ale genului. Nu în mică măsură datorită lui Stephen King, care a văzut filmul şi a fost încântat de el, cea mai bună recomandare pentru un film de gen. Un fel de „Regele Recomandă”. Raimi şi Campbell reuşiseră. Era un horror intens, crud, şocant, sângeros şi, mai ales, neobişnuit.

După cum povesteşte Bruce Campbell în autobiografia sa If Chins Could Kill. Confessions of a B Movie Actor (poate cea mai bună sursă de bucătărie internă a filmului) turnarea filmului a devenit repede o aventură cu accente de supravieţuire. Bugetul a fost strâns de la investitori, prieteni, cunoscuţi, prieteni ai unor prieteni, împrumuturi, ipoteci, şi oricum se va dovedi insuficient, echipa rămânând fără bani pe la jumătatea peliculei. Raimi nu avea un canal de distribuţie, nu avea actori profesionişti, nu avea specialişti în efecte speciale, nu ştia prea bine ce camere să folosească. Multe dintre trucurile de cameră – unele impresionante pentru o producţie cu buget restrâns – au fost realizate prin improvizaţii inspirate, ataşând camera de bucăţi de lemn, scripeţi, maşina lui Raimi, pentru că ar fi costat prea mult să închiriezi echipamentele standard pentru industrie. Printre ele s-au numărat Vas-o-Cam-ul, unde camera se mişca pe o masă improvizată, unsă generos cu vaselină; Shaky-Cam, aici camera fiind prinsă de o bucată zdravănă de cameră, pe care operatorul o ridica şi începea alergarea; scenele cu demonii levitând erau realizate cu Ellie-Vator-ul, un fel de balansoar care îl suspenda practic pe nefericitul actor în aer cât era nevoie; iar geamurile se spărgeau cu Ram-O-Cam-ul, un teu din lemn, care lovea fereastra înaintea camerei. Un buget restrâns poate scoate la iveală inventatorul din fiecare cineast.



Cabana aleasă pentru film, decrepită şi sinistră fără prea mari modificări, distrusă ulterior într-un incendiu misterios, a trebuit renovată integral din fondurile echipei, şi  oferea oricum condiţii mizerabile, mai ales iarna. A devenit ulterior un loc mitic pentru fanii filmului, mai ales că echipa îngropase la final o mică lădiţă, un soi de capsulă a timpului, în amintirea Evil Dead. Conţinea un cartuş tras, o „monstră” de sânge fals şi o prezentare sumară a filmului. Se pare că ar fi fost găsită mai târziu de câţiva fani care au împins pasiunea mult prea departe.  Lentilele de contact Scolero purtate de actori erau mari, grosolane, făcute din sticlă, aproape că nu vedeai prin ele şi ar fi trebuit scoase după cel mult 15 minute. Ceea ce nu se întâmpla aproape niciodată, iar durerile erau cumplite. Protezele pentru costumele demonilor, făcute în principal din ipsos, reuşeau adesea nu doar să irite pielea actorilor, dar şi să smulgă în mare măsură orice urmă de păr. Depilare marca Evil Dead. Sângele era un amestec de sirop Karo şi colorant alimentar, iar când se usca devenea o adevărată armură, aproape imposibil de îndepărtat altfel decât cu apă fierbinte, ceea ce nu exista în cabană. Responsabil pentru machiajele poate primitive, poate stângace, dar eficiente şi mai ales ieftine, era un anume Tom Sullivan, şi ceea ce a făcut cu puţinul aflat la dispoziţie este şi astăzi de admirat.

În timpul castingului rolul era prezentat la maniera „te transformăm într-un monstru, te acoperim cu un machiaj scârbos, eşti posedată de un demon, îţi ataci iubitul şi el îţi taie capul”. Suna promiţător. Se mergea mult pe improvizaţie, scenariul era vag, replicile la relativa inspiraţie, şi privind cu onestitate jocul celor cinci este rigid, stângaci şi pe alocuri ridicol. Din fericire, povestea nu cerea performanţe artistice deosebite, erau necesare doar victime. Fiecare actor avea să fie plătit cu suma fabuloasă de 100 de dolari pe săptămână. Şi atât. Oricum, exceptându-l pe Bruce Campbell, ceilalţi au mai jucat foarte rar sau deloc, retrăgându-se din show-business. Iar Campbell, oricât şi-ar dori astăzi, nu va scăpa niciodată de eticheta „Ash din seria Evil Dead”. În ultimele zile de filmări, în plină iarnă şi fără suficienţi bani pentru a-şi plăti cazarea, întreaga echipă rămasă a ales să se mute în ulterior celebra cabană. Pentru încălzire – mobila de care nu mai era nevoie. Pentru cheltuieli – multe speranţe, dublate de răbdare. Filmările au fost relativ încheiate pe 23 ianuarie 1980. Va mai dura mult, iar o bună parte din film va fi turnată de fapt ulterior, până când Evil Dead a apărut pe ecrane.



Revăzut astăzi, Evil Dead nu pierde absolut nimic din farmecul original, mai ales dacă încerci să nu îl asociezi cu cele două continuări, cu bugete ceva mai generoase, Evil Dead 2 şi Army of Darkness. A doua este poate cea mai bună parte a seriei, cu efecte speciale reuşite, convingătoare, o poveste mai bine închegată, personaje mai clar conturate şi un Ash mult mai apropiat de imaginea super-eroului combinat cu playboy. A treia însă e un soi de comedie horror, destul de dezamăgitoare în ansamblu, deşi schimbarea pe care o aduce în istoricul seriei a fost interesantă, şi poate reuşea în alte condiţii să fie mai mult. Ar fi fost interesantă şi o a patra parte. Prima, Evil Dead, filmul original, are destule defecte şi stângăcii, rezultatul dual al lipsei de bani şi experienţă, dar în mare măsură a fost pentru horror ceea ce a reprezentat filmul lui Romero din 1968, Night of the Living Dead. O reluare a unei teme deja clasicizate – ideea tinerilor captivi într-o casă bântuită pare inepuizabilă în producţiile de gen – s-a făcut într-o manieră violentă, cu vagi accente de umor negru, sângeroasă până la canibalizarea sensibilităţii privitorului, inspirată şi crudă, şocantă şi tensionată. Poate personajele nu sunt memorabile, poate se mai putea lucra la efecte, poate… Dar în ciuda tuturor neajunsurilor atmosfera şi felul în care este spusă povestea demonstrează că Raimi a găsit soluţia câştigătoare la primul său lung metraj de gen. O revitalizare. Şi o recomandare.


3 Dec 2012

Richard Bachman - Thinner

3 comments

Publicat în Revista de Suspans, nr 2, cu titlul Cura ”minune”

Când Stephen King publica în 1984 acest roman, sub pseudonimul Richard Bachman, părea că acel alter-ego mai avea înaintea sa destui ani. Şi multe titluri posibile într-un iluzoriu dar dorit portofoliu. Pornit mai mult ca o joacă şi permiţându-i lui King să publice două titluri într-un singur an, ceea ce ar fi fost prea mult după standardele industriei pentru un singur autor, Richard Bachman devenise în timp nu doar un scriitor destul de popular, dar făcuse trecerea de la fantoşă cu trăsături vagi şi rol preponderent utilitar la un personaj surprinzător de real, cu o biografie, trecut, regrete, secrete şi chiar o soţie, o anume Claudia Inez Bachman (un nume întâlnit ulterior în saga Dark Tower). O ficţiune… reală. Şi a cărui presupusă fotografie apărea pe coperta a patra a primei ediţii din Thinner, unul din acele King-uri (sau Bachman-uri) din păcate încă netraduse la noi, deşi versiunea cinematografică din 1996 s-a bucurat de ceva succes la centrele de închirieri din anii 90. Richard Bachman era un autor ce părea cât se poate de real, dar poate că tocmai insistenţa lui King de a construi acestui alter-ego o biografie şi o existenţă convingătoare şi verosimile i-au provocat „cancerul de pseudonim”, maladie fatală în astfel de cazuri. Thinner a fost ultimul roman publicat de King sub acest nume, înainte ca un anume Steve Brown să descopere şi să demonstreze ceea ce destui bănuiau deja. King şi Bachman erau una şi aceeaşi persoană. Dezvăluire care l-a ucis pe Bachman (aveau să mai apară, mai bine de un deceniu mai târziu, alte două titluri purtându-i semnătura), dar i-a inspirat lui King interesantul roman Jumătatea întunecată. Şi poate că în arhiva lui King mai există măcar un titlu bachmanian.

Thinner este povestea unui avocat corupt şi obez, arogant şi obtuz, Billy Halleck, angajat într-o luptă fără şanse de succes cu zecile de kilograme de osânză. Un exemplu negativ şi un anti-erou perfect pentru o societate în care curele de slăbire minune, comprimatele şi tratamentele, dietele şi exerciţiile sunt noile sutre în căutarea trupului perfect, hollywood-ian, de care Halleck este tot mai departe. Nu că i-ar păsa. Iubeşte mâncarea sub toate formele ei, de la fast-food la reţete rafinate, îşi iubeşte soţia şi fiica, are suficienţi prieteni pentru ca în micul orăşel din New England să facă parte din „lumea bună”, departe de orice griji şi necazuri. În felul său, Billy Halleck este cum nu se poate mai fericit. Obez, dar fericit. Îşi trăieşte propria versiune a visului american şi nimeni şi nimic nu ar putea să-l scoată din mica bulă de siguranţă şi echilibru. Antipatic prin suficienţă şi monstruos prin volum, Halleck este din start unul dintre personajele king-iene imposibil de simpatizat. Un erou principal de partea căruia nu te poţi situa, chiar dacă din obişnuinţă ai putea să-ţi doreşti asta.

Nici chiar tragedia prin care trece într-o noapte nu este de nedepăşit pentru Halleck. Mai curând un incident neplăcut peste care va trece repede. Când accidentează mortal o ţigancă din şatra venită pe neaşteptate în oraş, avocatul nu îşi face nici o problemă. Sigur, a fost vina lui, ar fi trebuit să conducă mai atent. Dar aici el este Billy Halleck, poliţiştii care anchetează cazul îl respectă şi îi sunt apropiaţi, judecătorul îi este bun prieten şi nimeni nu s-ar aştepta ca în oraşul lui să fie condamnat. Poate că asta se întâmplă în filme şi în povestirile nereuşite din reviste, acolo unde justiţia triumfă asupra tuturor obstacolelor, dar în lumea reală Billy Halleck ştie că el va câştiga. El câştigă întotdeauna, cât nu este vorba de pierderea câtorva zeci de kilograme. După un proces sumar, este achitat, aşa cum toţi ştiau că se va întâmpla. Iese triumfător din tribunal. Viaţa este aşa cum trebuie să fie, în perfect echilibru şi nimic nu s-a schimbat. Iar când bătrânul Taduz Lemke, conducătorul grupului de ţigani, se apropie de el, Halleck nu poate să-şi stăpânească dezgustul în faţa declasaţilor, a „celorlalţi”, care cred că se pot pur şi simplu apropia de un avocat american. Numai că Lemke nu face decât să îi atingă obrazul. Şopteşte un singur cuvânt. „Thinner”.

Nebunia de moment a unui bătrân care a pierdut pe cineva drag, şi vede cum cel vinovat scapă nepedepsit? Posibil. Doar că începând de a doua zi Billy Halleck vede cum începe să slăbească. Visul său şi mai ales al soţiei, după zeci de diete şi tratamente începute şi repede abandonate, începe să se împlinească. Totul este bine în cea mai bună dintre lumile posibile, doar că în scurt timp Halleck realizează nu doar că slăbeşte nefiresc de repede, kilograme bune în fiecare zi, dar oricât ar mânca, în pofida şi chiar în ciuda lăcomiei sale legendare, nu mai poate să pună măcar un gram de grăsime la loc. Este din ce în ce mai slab. Emaciat. Şi nu este singurul care plăteşte pentru nedreptatea făcută, iar singurul care îl poate elibera este straniul Lemke, dispărut împreună cu ţiganii săi undeva în necunoscut. Iar Billy Halleck, cândva un învingător, nu mai are foarte mult timp să îl găsească.

Interesantă este reprezentarea grupului de ţigani, mai curând preluat din imaginarul european, ţiganii mitici, misterioşi, nomazi, posesorii unei magii obscure şi care totuşi funcţionează fără ca lumea civilizată să fie măcar conştientă de existenţa acesteia, cu atât mai curând să o înţeleagă. Văzuţi din start la nivelul micii comunităţi închise ca potenţiali agresori, un plus de care nimeni nu are nevoie şi pe care nimeni nu îi vrea, mereu în trecere, sunt atât de stranii şi în antiteză cu „lumea bună” încât respingerea este o reacţie firească şi instinctivă. Murdari, gălăgioşi, altfel, nu este o surpriză pentru nimeni că vor pierde în faţa unui avocat atât de cunoscut şi influent. Numai că aşa cum se întâmplă de multe la King (şi nu numai) aceşti excluşi din comunitate sunt şi cei care ascund puteri uitate, foarte vechi şi mereu neliniştite. Şi de fiecare dată când îşi fac apariţia într-o comunitate, fie ca grup, fie personificaţi într-un singur individ, aceşti „străini” se dovedesc răzbunători sau de-a dreptul malefici.

Thinner poate fi privit ca o critică a obsesiei americane şi globale pentru diete şi regimuri extreme, un basm pentru obezi transformat în cel mai cumplit coşmar, atunci când slăbirea este atât de rapidă încât nu mai poate fi controlată. Obezul de mai ieri se transformă treptat într-o umbră. Poate ca viziunea lui King asupra mitului „ţiganului rătăcitor”, un soi de magician aparent de bâlci, în realitate periculos şi ininteligibil. Oricum, este un Bachman bun, un thriller destul de diferit ca fir epic de ecranizarea reuşită din 1996, prea puţin cunoscută din păcate, şi oferă suficiente surprize pe parcurs şi mai ales la final pentru a merita să fie citit. Dacă ar mai exista măcar un Bachman inedit…

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This