30 Sep 2007

Sweet Rhapsody – 26 Noiembrie 1975

0 comments
1975 ramane anul in care Queen a confirmat ca una dintre cele mai puternice si originale trupe, fiind anul in care a lansat A Night at the Opera (urmat in 1976 de completarea A Day at the Races), creatie considerata si astazi de foarte multi ca cel mai bun disc al trupei. E suficient sa spui Bohemian Rhapsody. Turneul pentru A Night at the Opera a fost si cel mai mare si mai reusit de pana atunci, Queen cantand in Anglia, apoi in SUA, pentru a cuceri in final si Japonia, unde trupa a fost primita cu un entuziasm fanatic, ce avea sa ramana specific niponilor. De altfel, Queen este si astazi in Japonia una dintre cele mai populare trupe, iar numarul de albume si bootleguri lansate exclusiv in Japonia este uluitor. Turneul A Night at the Opera este relativ bine documentat cand vine vorba de bootleguri, existand cam 15 – 20 de inregistrari, de calitate variabila, majoritatea incomplete, dar oferind o imagine suficient de clara. Avem de altfel si doua inregistrari video, una din 1 Mai 1975, Tokyo (doar trei piese si un intro – sosirea trupei si conferinta de presa) si concertul de la Hammersmith Odeon, din 24 Decembrie 1975 (incomplet), editat pe caseta video.

Sweet Rhapsody este inregistrarea celui de al doilea concert din 26 noiembrie 1975, sustinut la Free Trade Hall din Manchester, Anglia, de la inceputul turneului. Al doilea, pentru ca nu era ceva iesit din comun in acea perioada pentru trupa sa sustina cate doua concerte in aceeasi zi. Calitatea este foarte buna, dar in nici un caz excelenta (exista si o a doua versiune, mult mai buna, dar foarte rara), iar setlistul, desi standard pentru turneu, are cateva surprize pentru cei nefamiliarizati cu aceasta parte din istoria trupei. Dupa cate se pare, concertul este incomplet, lipsind In the Lap of the Gods, desi unii colectionari spun ca piesa nu a fost cantata la al doilea concert din Manchester. Pana in prezent, nu exista o inregistrare a primului concert din 26 noiembrie 1975, cele care circula sub acest nume fiind falsuri (alte concerte, colaje, etc). Trupa de deschidere a fost Mr Big, iar concertul a inceput in jurul orelor 21.00.

Firesc pentru turneu, concertul incepe cu Bohemian Rhapsody intro (banda), piesa introdusa cu “Ladies and gentlemen, a night at the opera !”. Dupa “I’m just a poor man” si finalul interludiului de opera, trupa apare in sfarsit pe scena, pe secventa rock. “Just can’t do this to me, baby …”, si se trece fluid in Ogre Battle, una dintre cele mai bune compozitii de inceput, o capodopera foarte puternica in concerte, chiar in cele in care trupa nu se gasea in cea mai buna forma. Ogre Battle este genul de creatie complicata, cu mai multe faze, specifica trupei in perioada de inceput, piesa impartita in mai multe episoade diferite, cu o puternica incarcatura epica. Iar Freddie reuseste o interpretare de invidiat, chiar daca este cel de al doilea concert din acea zi. Doua concerte, fiecare de peste o ora, in aceeasi zi… Cate dintre trupele de astazi ar fi capabile de asa ceva ?

Freddie “Thank you. Good evening, everybody ! You’re feeling fine ? We’re just feeling right, so it’s gonna be some good fun here tonight. We’d …(raspunde publicului) yes, yes, yes , what’d you want ?” Raspunsul strigat din public este “Liar !” Freddie “ Before we do those sweet little thingies, a new number for you, this is called Sweet Lady !” Intotdeauna este interesant sa auzi astfel de piese, putin cunoscute, in concert, iar Queen nu se fereau sa experimenteze. Fata de versiunea de studio, fara prea multa forta, varianta live este foarte placuta, poate putin mai lenta, dar Freddie compenseaza prin vocea puternica si bine modulata, iar Roger se aude mai clar decat cu alte ocazii. O surpriza placuta pentru cei putin familiarizati cu setlistul din anii ’70. “You call me sweet, like I’m some sort of a cheese…” Funny. Dupa o mica improvizatie de final, Freddie “Thank you. By the way, I forgot to say how nice it is to be here in Manchester, and it’s really nice to do two shows, to see you in the second now. Right now, I’d like to drink a toast to all you lovely people here. Cheers ! We’ll carry on with a number called White Queen”.
Una dintre cele mai bune piese Queen din toata istoria trupei, o compozitie Brian May, iar in versiunea din Manchester 75 acesta face cateva mici improvizatii, foarte inspirate pentru a completa un Freddie care atinge notele inalte fara cea mai mica ezitare, cursiv si fluent. O versiune deosebita si prin solo-ul de bas, marca John Deacon, intercalat in pasajul instrumental al piesei, unul dintre cele mai frumoase pe care le-am auzit in vreun concert Queen. Pacat ca mai tarziu astfel de interludii vor disparea, erau cu adevarat speciale si definitorii pentru trupa.

Brian “This is Flick of the Wrist”. O compozitie tipica pentru Queen pe Sheer Heart Attack, cu versurile sumbre si tonul general agresiv, dur. Avea sa fie editata si ca single, alaturi de Killer Queen, o alegere inspirata, iar versiunea din acest concert este foarte, foarte buna, foarte rapida si puternica. Interesant este ca se trece apoi la capodopera trupei, Bohemian Rhapsody, pe atunci inca “proaspata”. Freddie “Thank you. Thank you very much. I’ll tell you what, we’d like right now to do a special little medley for you, about four songs who rode up into one, and we’ll start with a number, a segment from a number called Bohemian Rhapsody.” Medley-ul era ceva obisnuit pentru Queen in anii ’70, iar Freddie reuseste o interpretare superba a unei partituri vocale foarte dificile. Dupa prima parte din Bohemian Rhapsody si un solo foarte reusit marca May, se trece in Killer Queen (foarte buna versiunea), apoi la fel de fluid in partea finala din March of the Black Queen (complexa piesa care anunta Bohemian Rhapsody si stilul lui Mercury de a compune), marcata de duetul Freddie-Taylor (o voce interesanta, foarte aspra si puternica), pentru a termina cu ultima parte din Bohemian Rhapsody. Nothing really matters …

Dupa un medley foarte gustat de public, Bring Back that Leroy Brown (experiment interesant, cantat doar partial), urmat de o surpriza. Freddie “Thank you, thank you very much. Thank you. Ok, Ok. Would you … We’re gonna do some, no, request time comes later on. But right now – how are the balconies doing ? Are you alive ? Ok, this is a number called Brighton Rock. Una dintre compozitiile tipice pentru Brian May, iar publicul reactioneaza cu atat de mult entuziasm, si este prima inregistrare live din istoria trupei in care apare Brighton Rock S-ar putea sa fie si prima oara cand a fost cantata pe scena. Lucky Manchester. Iar versiunea oferita de Brian May este incredibila, cu numeroase improvizatii, schimbari de ritm, un adevarat regal memorabil. Fie si pentru aceasta versiune de Brighton Rock, si concertul este excelent. Exista posibilitatea ca Brighton Rock sa fi fost cantata si la concertul de dupa amiaza, din aceeasi zi, dar in lipsa unei inregistrari …

Odata incheiat Brighton Rock, trupa canta o parte din Son and Daughter, o piesa care va dispare din setlist nu peste mult timp. Freddie anunta urmatoarea piesa “I’m trying to do another
number from this little album here (ANATO). Let me see, let me see… I think we’ll do a number called The Prophet’s Song
.” Alta compozitie foarte dificila, pentru care Freddie folosea numeroase efecte de delay, si una dintre putinele piese “mistice” ale trupei, in spiritul vremii. Varianta din Manchester nu este totusi stralucita, fata de alte concerte. Dupa Stone Cold Crazy (mai rapida decat in anii urmatori) Freddie “Thank you. Thank you very much. This one is called Stone Cold Crazy. (neclar) Ok, let’s take some requests. (se cere din nou Liar) Liar, we’ll do that, what else ? What else ? Keep Yourself Alive ? We will do that. Anymore ? Seven Seas of Rhye ? We will do that again. Anymore, anymore, come on.” Se cere “In the Lap of the Gods”, iar Freddie anunta “We’ll do the Lap of them” (daca a fost cantata, piesa nu se regaseste pe bootleg). “And this one is called Doing Alright”. Dificil sa nimeresti live armoniile complicate din studio, dar rezultatul este suficient de bun, mai ales tinand cont de lungimea piesei (sase minute). Publicul incepe sa bata din palme, iar Freddie le cere “Don’t speed it up, don’t speed it up, sing with us ! That’s better !” si se trece in KYA. “Everybody join in. That’s it. With us. Thank you, the balconies, stay with us ! Come on, don’t be shy ! Thank you everybody for being here tonight ! Everybody, Keep Yourself Alive”. Cred ca rifful de la inceputul acestei piese este imposibil de uitat, iar dupa mai bine de o ora si jumatate de concerte Freddie reuseste sa cante piesa pana la capat, iar Brian May surprinde din nou prin forta si capacitatea de improvizatie. Cu cele peste cinci minute, este o piesa lunga si foarte catchy. Roger “Ok, you might remember this one, it’s called The Seven Seas of Rhye !” Cat de diferit va suna piesa in turneul The Works.

Urmatoarea este indelung asteptata Liar, clar una dintre piesele clasice Queen, din pacate prea putin cunoscuta de fanii din anii ’80. Interesant este ca in partea de solo Brian canta un pasaj care imi aminteste surprinzator de mult de Great King Rat. Now I’m Here se gasea in acea perioada la finalul setlistului, dar era la fel de plina de energie, desi oboseala se face simtita deja in interpretare, impresie data si de tempo-ul mai lent. Pentru final Freddie a ales una dintre piesele sale preferate, celebrul deja cover dupa Jailhouse Rock, foarte reusit si foarte gustat de public, chiar daca mult mai rapid si mai hard decat originalul. God Save the Queen, “Good night, sweet dreams”, finalul unui concert excelent.

Este fascinant cum inca din perioada de inceput a trupei, la ani distanta de stadioanele pline pana la refuz, Queen isi formase o comunitate de fani, fidela si foarte pasionata, care stia albumele, piesele, versurile, dialoga cu trupa, venea la concerte, etc. Iar Freddie este inca de atunci surprinzator de comunicativ, de deschis, reusind sa dirijeze publicul asa cum isi doreste.

Puncte forte : calitatea foarte buna, unul dintre primele concerte ANATO, White Queen, Flick of the Wrist, Bohemian Rhapsody, Brighton Rock, Keep Yourself Alive, Liar, comentariile lui Freddie, atmosfera foarte calda si entuziasta.

Concluzii : clar unul dintre cele mai bune concerte din 1975, recomandat tuturor, in pofida calitatii doar foarte bune. Un concert exemplar pentru ce reprezenta trupa in acea vreme, de ascultat. Mai mult, obligatoriu de ascultat pentru fani.

Piese :

CD 1

01. Opening
02. Bohemian Rhapsody (Opera & Reprise)
03. Ogre Battle
04. Sweet Lady
05. White Queen
06. Flick Of The Wrist
07. Bohemian Rhapsody
Killer Queen
The March Of The Black Queen
Bohemian Rhapsody (Reprise)
08. Bring Back That Leroy Brown
09. Brighton Rock
Guitar Solo
10. Son And Daughter (Reprise)
11. The Prophet's Song
12. Stone Cold Crazy

CD 2

01. Doing Allright
02. Keep Yourself Alive
03. Seven Seas Of Rhye
04. Liar
05. Now I'm Here
06. Jailhouse Rock
07. God Save The Queen

Coperta : www.queenbootlegs.nl

28 Sep 2007

Alice Sebold - Minunatele oase

0 comments
Biblioteca Polirom, 2003. Cred ca este si singura carte de Alice Sebold tradusa la noi, pentru ca doar pe aceasta am gasit-o/citit-o. Si cu deosebita placere. In ultima vreme am avut noroc, mi-a placut tot ce am citit, nu m-am mai plictisit cu pagini interminabile si sufocante.

Minunatele oase este primul roman semnat Alice Sebold, fiind un bestseller in America si aducandu-i autoarei celebritatea. Nu prea am incredere in bestseller-uri, dar de data aceasta lozul este castigator. Desi subiectul este morbid si dureros : o fetita de 14 ani, Susie Salmon, este violata si ucisa de unul dintre vecini. Se pare ca vechea poveste cu fantomele care nu se pot desprinde de Pamant este adevarata, pentru ca Susie ajunge in Raiul ei personal, de unde priveste lumea ca un spectacol. Isi vede ucigasul care ii ascunde cadavrul si reuseste sa dispara in final, in ciuda suspiciunilor, continuandu-si seria de crime ; parintii care nu reusesc sa depaseasca vreodata pierderea fiicei ; fratele si sora care cresc si se obisnuiesc pe cat posibil cu lipsa ei ; vecinii, profesorii, rudele ; intamplarile si schimbarile din viata de zi cu zi. Practic, avem doua planuri intrepatrunse, doua naratiuni : Susie in Rai, fiind un observator al vietii de familie si intriga politista, cautarea furibunda a dovezilor pentru pedepsirea asasinului, fara prea mare succes.

Susie Salmon nu vrea sa se detaseze si sa nu ii mai pese, nu vrea sa se rupa de trecut. Prefera sa priveasca din Rai, sa coboare din cand in cand in lumea reala, sa se materializeze pentru o secunda sau doua si chiar sa posede trupul unei prietene, pentru a-si implini o veche dorinta. Este fascinant sa vezi cu Sebold reuseste sa construiasca un personaj cat se poate de veridic, ce te face sa crezi ca asa stau lucrurile in Rai. Esti mai intelept, mai resemnat, mai curios. Si la un moment dat te rupi de tot, pentru ca nu te mai intereseaza. Susie nu o va face pana la sfarsit. Chiar cand rememoreaza violul si uciderea sa, o face destul de detasat. Toate sunt departe. O intereseaza mai mult ca familia sa reziste celui mai cumplit lucru : pierderea unui copil. Vocea narativa este perfect adaptata, presupun ca asa ar vorbi o fetita de 14 ani, peste medie, ajunsa in Rai dupa o experienta de cosmar. Cu acest amestec de maturitate, naivitate, intelepciune, regret si un varf de cutit de dorinta de razbunare. Ceea ce te poate face sa accepti miza esential tragica a cartii : ce simte un copil care este violat si ucis de un dement, cum rezista o familie care trece prin asa ceva si cum un gest atat de absurd poate exista ?

Fiecare are Raiul sau, dar acesta se poate intrepatrunde cu ceilalti, asa ca Susie se intalneste din cand in cand cu rude, prieteni, vede victimele ucigasului ei. Iti construiesti propriul Rai, care este mai curand o extensie a memoriei tale, cu locuri familiare si prietenoase, pana cand inveti sa il controlezi. Pentru ca latura de bildungsroman se refera tocmai la adaptarea si controlul vietii vesnice. Destul de plictisitoare pana la urma, sau cum spune Sebold la inceput, este o sechestrare intr-o lume perfecta. Tonul folosit, cu exceptia unor scene mai dure, are o poezie si un ritm aparte, care il fac placut, hieratic in anumite pasaje si profund feminin, foarte potrivit temei. Pentru ca este o tema dificila : acceptarea pierderii unui copil, intr-un mod violent, absurd prin brutalitate.

O carte ce merita nota 9 cu usurinta, pentru ca ramane o carte placuta, citita in cel mult o zi (Sebold stie sa imbine si sa dozeze partea de thriller si partea meditativa), si la care s-ar putea sa revin candva. Minunatele oase … Recomandata. E ca un film bun.

Sfintii inchisorilor - Monahul Pimen Barbieru

0 comments
A fost staretul Manastirii Cetateni. Dumnezeu il invredniceste sa gaseasca moastele Sfantului Ioanichie. Participa activ in grupul de partizani condus de colonelul Gheorghe Arsenescu, acestia depunand chiar un aspru juramant de lupta in fata parintelui. Cand gardienii il intrebau cu ura la ce se uita pe cer el le raspundea: "Astept sa se pogoare ingerii, sa-i alunge pe draci".

Monahul Pimen Barbieru-Staret si haiduc in "banda" lui Arsenescu

26 Sep 2007

Demonoid – the end ?

5 comments
Unul dintre cele mai populare trackere de torente, Demonoid.com, e cazut de mai bine de 24 de ore, cel putin de atunci am observat eu. Din cea am vazut in alte parti, e destul de nasol, si s-ar putea sa fie finalul pentru Demonoid, dupa o mutare intempestiva si neinspirata in final in Canada. Pana acum cica nu exista un comunicat oficial al administratorilor, ceea ce mi se pare destul de firesc, tinand cont de numarul asociatiilor care doresc sa ii beleasca. Cica responsabila de data asta este CRIA - Canadian Recording Industry Association.

Demonoid.com este trackerul meu preferat, pentru ca era foart e ordonat, foarte bogat, si gaseam aici trei categorii mai rare : comixuri, muzica clasica lossless si horror-uri de tot felul, mai ales cele din 70 – 80. Fara Demonoid, bleah, nu prea cred ca voi mai downloada prea multe, din simplul motiv ca nu gasesc ce vreau. Life sucks, Demonoidu e grav bolnav, si nu mai am comixuri.

Alte vesti proaste ?

De ce mi-ar fi dor, daca mi-ar fi dor ?

13 comments
Cineva m-a intrebat de curand de ce mi-e dor. Era o veche prietena. Nu o mai vazusem de prea mult timp. Mai vorbim pe messenger sau la telefon, pentru ca amandoi suntem ocupati, casatoriti si extrem de responsabili. Si nu prea mai avem timp sa traim. Cinabru, de ce ti-e cel mai dor, m-a intrebat ea, si erau clopotei-clopotei in glasul ei. Poate ar fi trebuit sa ii spun ca de ea. In romane asa as fi facut. Eram in viata reala. I-am spus ca nu stiu si clopoteii au tacut. Avem sa ne mai auzim candva, mi-a facut placere sa te mint si de data asta, bye bye, dear, would you like a cup of tea ?

Iggy Pop, The Passenger… I am a passenger…get into the car…we’ll ride through the city tonight. Giorgia… Love of my Life. The Vibrators….Baby Baby…. Won’t you be my girl… and I say….baby baby baby….

De ce ti-ar fi dor, Cinabru, daca ai avea timp sa te gandesti ? Dar mai ai timp pentru tine vreodata sau trebuie sa fii mereu responsabil si zambitor, sa iti rasucesti dimineata cheita in speranta ca arcul nu se va rupe astazi ? Daca m-as gandi ca mor, in camp de mohor, mi-ar fi dor (in ordinea inversa a numerelor de pe desfasurator) :

5. Mi-e dor sa mai fiu tanar, sa mai am romantice si incalcite plete, parpalacul meu verzui si ghetele scorojite, sa mai merg la cinemateca de pe Eforie, sa mai vad Operatiunea Monstru de patru ori in cinci zile, sa imi iau in fiecare luna programul si sa-mi reinoiesc periodic abonamentul. Mi-e dor sa vanez filmele actorilor si regizorilor preferati, mi-e dor sa aud din spate raraitul “Tarrrkovski …. Il adhorrrr”, sa mai merg cu Ktistai la un film din care nu am priceput prea mult, sa fumez in fata cinematecii in asteptarea ore fatidice si a lui Slayer, sa astept un anume film si sa merg la un internet-café ca sa ma uit pe IMDB. Vreau sa revad Adevarata fata a fascismului si sa ma termin de ras, vreau sa chicotesc cu iguana Iosif, vreau sa plang la Calauza din cauza intensitatii, vreau sa merg la Birth of a Nation, vreau sa vad filme de arta si pelicule criptice, vreau sa am timp sa fac toate astea.

4. Mi-e dor sa mai imi petrec zile si nopti jucandu-ma ca un maniac. Jagged Alliance 2 (plus moduri), Baldur’s Gate 2 (plus addon si moduri), Might and Magic 6-7, Fallout 2 si Fallout Tactics, Heroes 2, Warcraft 2, Diablo 2, Max Payne, Magic the Gathering (Shandalaar), Mortal Kombat, la acelasi birou descleiat, pe acelasi calculator astmatic care dadea semne ca va crapa, cu sunetul scurgandu-se din boxe chinezesti negre de jeg, cu monitorul AOC care palpaia si dadea mereu sa moara (a mai trait ani buni in aceeasi agonie). Sa stau zile si nopti pe cate un joc, sa arunc scrumiera dupa scrumiera in cosul de gunoi slinos din coltul camerei, sa ma duc la baie doar in caz de extrema urgenta, sa mananc pe apucate, sa beau cantitati industriale de cola, sa nu raspund la telefon, sa fac rost de FAQ, sa imi sun un prieten pentru o rezolvare, sa printez zeci de pagini de tips and tricks, sa fac schimb de save-uri. Mi-e dor sa nu am job, sa nu am responsabilitati si facturi, programari si obligatii, datorii si rate, sa pot sa ma joc la infinit ce vreau, cum vreau, cand vreau. Numai ca fiind viata reala nu prea pot da pauza sau load game. Astept bugurile, crashul sau game over.

3.Vreau sa mai am varsta magica la care timpul si curiozitatea ma faceau sa stau zile intregi la BCU, in sala de publicatii si periodice. Ar fi trebuit sa imi pregatesc licenta, apoi masterul, dar preferam sa citesc ziare si reviste de sfarsit de secol XIX sau din perioada interbelica, multe avand mult prea putin legatura cu ce cautam eu. Mai ales spre toamna, cand afara era un soare auriu si fetele veneau dureros de flou-flou, de iti era greu sa te mai uiti prin Nikipercea, Adeverul sau Gandirea, iti fugea mintea la delicioase aventuri niciodata materializate, pentru ca erai om serios si timid. Mirosul de hartie veche, grafica de o minutiozitate frapanta, vignetele si decoratiunile, fotografiile adesea surprinzator de clare pentru acele vremuri, randurile semnate de nume mari (acum uitate), praful de aripa de fluture cartarescian care iti ramanea pe degete si care te anunta ca numarul acela din Cuvantul a inceput sa se descompuna, grija ca pentru moaste cu care umblai cu publicatii vechi de decenii si chiar mai mult … Carnetul si mapa in care iti notai ce ti se parea interesant : declaratii politice, fapte diverse, crime, anunturi, fragmente de foiletoane si editoriale, cuprinsuri, date, indici, rezumate … Nu am fost un student prea stralucit, simpla obligativitate a invatatului e cumplita, dar mi-e dor sa ma intorc la BCU, sa cer o colectie de ziare vechi (unora le stiu si acum cota), cate o carte drept completare, si sa ma uite Sfintii Arhangheli sub lumina palida a veiozei, pipand cenusa din paginile galbui. Si luptand cu pofta de a fuma. Cu adevarat, cand esti jos, nimeni nu te mai cunoaste.

2. Si adevarat va spun voua ca mi-e dor sa mai am iarasi varsta binecuvantata a tineretii. Blestemata varsta, Ippolit. Sa n-ai nimic si totusi sa ai totul, pentru ca esti liber. Sa iti aduni maruntisul pentru un pachet de tigari ieftine si pe urma sa umbli habauc dupa un foc, pentru ca nu ai bricheta. Sa asculti casete trase la a saptea mana si nu mp3-uri sau flacuri. Sa fii teoretic student si sa preferi sa hoinaresti prin oras de la sase dimineata, pentru ca nu ai unde sa te duci, nici ce face acasa, doar cu un bun prieten, cel putin la fel de nebun ca si tine, si cu care sa vorbesti despre tot si nimic. Sa iti iei impreuna cu el carti, cd-uri cu jocuri pirat din Regie sau de la Sf Gheorghe, sa mergeti impreuna la Institutul Francez pentru net, sa asculti Burzum si Landser, sa vezi filme de pe casete video, sa afli cine sunt Jenna Jameson, Derrida si Griffith, sa faci politica la o bere, sa bei pana te aduni de pe jos, sa ii aduni si pe altii, sa mergi la concerte underground, sa pui la cale atentate si revolutii, sa nu depinzi de nimeni, sa mergi la petreceri cu mult black metal si in final o placuta uitare de sine, sa bei ce vrei, sa uiti sa mananci, sa iti cheltui banii aiurea, sa nu iti pese cum esti imbracat si sa alegi doar ce iti place, sa ai idei si sa le sustii cu fanatism, sa nu iti pese ce va fi maine, sa fii etern si inconstient ca intr-o buna zi vei muri. Intr-o zi toate acestea si multe altele se termina, Ippolit. Tu nu stii inca. Eu am aflat. In fiecare zi, in drum spre slujba si responsabilitati, imi doresc dureros ca acest tren sa se opreasca si sa pot cobori.

1.Dar cel mai mult, dragii mosului, imi lipseste vinatoarea de carti. Voi scrie candva multe despre asta, despre reguli, despre senzatie, despre locuri, despre bani, despre istoria acestui gen uman. Voi scrie, altadata, ceva si tot nimic, nu-i asa ? Cea mai importanta realizarea solitara si profund personala este biblioteca, paradisul borgesian si nu numai. Mi-e dor sa mai merg prin anticariatele raspandite prin tot orasul, sa gasesc o carte pe care o cautam de mult la un pret derizoriu sau dimpotriva inaccesibil, sa trec noi titluri in catalog, sa le pun pe rafturi, sa schimb ordinea lor in biblioteci, sa citesc de ici, de colo, sa fac schimburi, sa imi cheltui banii de mancare pe carti, lasandu-mi doar de tigari, sa fac datorii pentru ele, sa caut disperat anumiti autori si anumite titluri. Mi-e dor sa am timp pentru hoinareala. Azi imi cumpar ce ma intereseaza online, pachetul vine la posta, ma duc sa il iau si cam asta e tot. Stiu exact ce voi gasi. Lumea aceasta s-a dezvrajit la randul ei. Voi scrie despre carti altadata. Sunt atat de multe de scris.
Ma incurajeaza ca puiul meu mai mare obisnuieste sa mangaie cotoarele cartilor din rafturi minute intregi, fascinat de simfonia de culori si litere. As avea atatea sa-l invat.
Cam de acestea mi-e dor. Si de altele. Daca mi-e dor. Daca am timp. Daca am noapte. Daca am rabdare sa ma gandesc ca mi-e dor.

Iar centaurii isi injectau in artere iarba de mare pisata in whisky…

25 Sep 2007

Creionul Ikea – adagio pentru penare si hartie

6 comments
Cu mult timp in urma un bun prieten mi-a facut cadou doua creioane de la Ikea. Nici nu stiam pe atunci exact ce e Ikea, ce face ea si ce gasesti pe acolo. Nu stiam mai ales ca au creioane. Nu sunt un fan al creioanelor. Sau al stilourilor. Si mai ales nu al pixurilor care curg. Am fost socat sa aflu ca Mircea Cartarescu inca mai scrie de mana, in caiete, rand cu rand, cu pixul. Nu stiu ce fel de pix, dar retin din Jurnalul sau cat se bucura cand gasea un caiet mai fin, un caiet aparte, o opera de arta papetarica (si daca nu exista, ce daca ?). Nu mi-au placut niciodata creioanele. Mi-au placut pixurile “cu tus”, cum le spuneam. Cu varful fin, cu tus negru, am primit vreo 6 sau 8 din Israel si m-au tinut ceva, pana prin facultate. Nu am mai cautat de atunci. Poate as mai gasi. Am pastrat un singur pix cu tus, uscat si sterp. De mult timp m-am dezvatat sa mai scriu de mana.

Spuneam ca am primit doua creioane Ikea. Unul l-am daruit mai departe, cuiva special. Pe celalalt l-am pastrat. Cu multe decenii in urma o revista avangardista romaneasca se numea socant P..a, iar exhibarea numelui acestui nobil si esential membru masculin pe coperta a scandalizat pana la isterie onorabilitatea burgheza. Daca mi-as face o revista astazi, i-as spune creionul ikea. Pentru ca e singurul creion care mi-a placut vreodata. Desi mai am doar unul.

Creionul Ikea nu este prea mare. Creionul Ikea este de lungimea unui deget aratator nu prea lung si care nu arata nimic, doar sta drept. Drept ca un creion. Ca toate celelalte creioane. Doar ca este Ikea. Creionul Ikea arata ca un creion de tamplar, doar ca este mai mic. Nu am vazut niciodata un creion de tamplar. Se ascute usor, pentru ca are carnea din lemn moale si adevarat, iar daca te uiti cu atentie se vad mici aschii microscopice prin ele. Prea mici pentru a te intepa. Se scrie usor, foarte usor cu un creion Ikea. Aremuchii bine gandite si este foarte usor, iar mina pare din grafit. Am crescut cu creioanele chinezesti, lungi si subtiri, rotunde, cu desene criptice si proto-pokemonice, care lasau dare cenusii pe hartie si isi pierdeau mereu varfurile.

Folosesc creionul meu Ikea mai ales in autobuze si tramvaie, cand citesc si vreau sa imi notez ceva. Am obiceiul de a nota numarul paginii interesante pe ultima foaie a cartii, sub forma pg 24, pg 46, etc. La pagina respectiva pun un mic asterix. Creionul Ikea stie sa faca toate acestea. Nu este insa bun pentru desen sau pentru retusuri, doar pentru notite. Incape usor in orice buzunar. Este absurd de comod. Doar ca ma tem ca intr-o zi, tot ascutindu-l, voi ramane fara creion.

Daca m-ati intreba ce imi doresc, ar fi o cutie din lemn, cu miros de lemn si fara lac, in care sa fie 100 de creioane Ikea, si o ascutitoare din lemn, cu lama taioasa din lemn si o guma de sters din guma. Imi place sa am un creion Ikea. Nu imi place altceva de la ei. Doar creioanele.

Piticii se muscau de ureche… Nu mai aveau creioane.

23 Sep 2007

Claudia Golea – Planeta Tokyo

7 comments
Daca o citesti pe Claudia Golea, una dintre cele mai valoroase prozatoare ale noului val, iti dai seama in prima faza de doua lucruri : Japonia actuala nu mai are prea multe in comun cu imaginea-sablon traditionala si Claudia Golea are stofa de scriitoare. Ba chiar si talent. Planeta Tokyo este, sa zicem, primul volum din ciclul dedicat Orientului, continuat de Tokyo by Night si Vara in Siam. Nu m-am interesat cine e Claudia Golea, ce face dansa si daca parintii ei stie, imi ajunge imaginea din cartile ei : o tipa care bea, fumeaza, uneori se drogheaza si face sex cu cine vrea, pentru ca asa vrea, care a trait in Franta, Japonia si Thailanda, cu un talent autentic si puternic, dar si cu un usor strabism care presupun ca este really charming. Asa ca nu pot spune daca ce povesteste Golea in cartile ei chiar s-a intamplat.

Avem doua posibilitati. Fie Claudia inventeaza, si atunci are o imaginatie pe cinste. Fie e in parte, cel putin, autobiografie, si atunci a dus o viata care ar face invidios orice scenarist chitit pe succese de box-office. Oricum ar fi, e o carte foarte bine scrisa, o incursiune intr-o Japonie cu droguri, afaceri, traditii pervertite, yakuza, familii bogate sau dimpotriva, love-hotels, prieteni si inamici pe care Claudia-san, o gaijin aparte, le descopera pas cu pas. Este o Japonie occidentalizata care a rupt deja cu traditia, o Japonie in care distractia si pofta de viata ating cote periculoase. Claudia-san experimenteaza totul, de la sex la droguri puternice, ajungand la un moment dat sa fie internata intr-o clinica de psihiatrie din Japonia, de catre familia care o gazduia, fiind “acuzata” de schizofrenie. Este poate cea mai puternica si bine realizata parte a romanului, amintind prin atmosfera de “Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Stilul Claudiei-san mi-a amintit, daca e sa ne referim la spatiul literaturii nipone contemporane, de Ryu Murakami din “Albastru nemarginit …” Acelasi ritm alert, aceeasi atentie in construirea veridica a personajelor, aceeasi lipsa de pudoare narativa, termeni duri folositi pentru a explica si nu pentru a soca, iar Claudia Golea are in plus o dezarmanta sinceritate (ori o imaginatie de invidiat). Diferentele numeroase si adesea frapante dintre civilizatia si traditiile occidentale (si prin extensie romanesti) si cele nipone sunt prezentate inspirat de autoare. E o lume vie, veridica, unde sincer mi-ar placea sa ajung. Numai ca ar trebui sa car si nevasta, si copiii, si catelul, si biblioteca, si… Asa ca mai bine le citesc aici. Plus ca Golea reuseste sa distruga multe dintre cliseele pe care le au cei care cunosc Japonia din brosurile de reclama sau din Shogun. Dupa ea, toate cliseele cu samurai, traditii si cha-no-yu se cam duc dracului.

Planeta Tokyo este o carte exceptionala pentru cei care vor sa citeasca si altceva, ceva nou, ceva proaspat. Claudia Golea, o gaijin care a inteles Japonia ca putini altii, are talentul de a scoate in evidenta tocmai ceea ce este aparte, interesant, special. Plus ca treptat poti sa si inveti ceva japoneza, cat sa te descurci un pic. Imbinand la nivel stilistic traditia americana cu scrisul jurnalistic, cu multe verbe, fraze scurte, efecte puternice, termeni adesea “tari”, Claudia-san este o surpriza. Cel putin a fost pentru mine. Mi-a placut, dupa cum am spus deja, mai ales portiunea din spitalul de psihiatrie. Autoarea are un talent aparte in construirea dialogurilor, imbinand romana si japoneza foarte cursiv. Cu siguranta ca pudibonzii vor fi revoltati : “domne, nu e bine, asta se drogheaza si umbla cu barbati, chiar pe bani”. Altii vor spune ca Golea inventeaza. Cinabru spune ca Golea scrie bine, scrie proaspat, scrie cu nerv si sper ca nu se va opri aici.
In curand imi voi completa seria cu French Coca Cola. Dupa care le voi avea pe toate. Despre care voi mai scrie. Candva.

21 Sep 2007

21 – 22 septembrie 1939

11 comments
Pe 21 septembrie 1939 premierul Armand Calinescu, “omul de otel care distrusese Garda de Fier” (si care coordonase cu un an inainte si lichidarea lui Corneliu Zelea Codreanu, alaturi de 13 dintre adeptii sai), era asasinat de o echipa legionara, condusa de un anume Miti Dumitrescu, legionar neincadrat. Atentatul de o simplitate brutala a avut loc in zona Eroilor, chiar unde se gaseste astazi o mica piatra memoriala, intr-o stare jalnica. Practic, atentatorii au blocat masina premierului si s-au napustit asupra acesteia. Armand Calinescu a deschis portiera, fiind doborat de focurile de arma. A fost ucis pe loc. Ulterior, echipa a plecat spre sediul Radiodifuziunii, aflat la mica distanta, unde au intrat in studio, intrerupand emisia, pentru a anunta ca moartea lui Codreanu fusese in sfarsit razbunata. S-au predat, in stilul deja consacrat de echipele legionare de sacrificiu.

Represaliile ordonate de un rege dezlantuit, ramas fara omul pe care se baza cel mai mult, au fost cumplite. Atentatorii au fost torturati cateva ore, apoi adusi la locul asasinatului, unde au fost impuscati mortal. Cadavrele celor sase membri ai echipei au ramas pe caldaram, alaturi de cele ale altor trei legionari, ucisi in aceeasi zi la Prefectura Politiei. In aceeasi dupa-amiaza se constituie un nou guvern, cu doua schimbari importante : Gheorghe Argesanu premier, Gabriel Marinescu ministru de Interne. Cei doi au supervizat cea mai cumplita represiune din istoria contemporana a Romaniei.

In total, au fost asasinati 252 de legionari : 147 de legionari din 55 de judete (desi ordinul cerea 3 din fiecare judet al Romaniei) si 95 aflati deja in arest in diverse lagare si inchisori, unii fara forme legale. Practic majoritatea cadrelor de conducere formate sub indrumarea lui Codreanu a fost masacrata in noaptea de 21 – 22 septembrie 1939, legionarii fiind executati de plutoane formate ad-hoc. Unii dintre legionari, desi membri marcanti ai Miscarii, au fost crutati. Altii, fara functii sau grade, impuscati. Mai mult decat atat, cadavrele celor executati aveau sa fie aruncate pe strazile oraselor, in piete, spanzurate de stalpi de telegraf sau de barne, cu pancarte pe care se putea citi “ Aceasta va fi soarta tradatorilor de tara”. Spectacolul macabru a durat 2-3 zile, copiii de scoala fiind adusi sa vada cadavrele. Aproape toti cei ucisi fusesera retinuti doar pentru apartenenta la Miscarea Legionara, si nu pentru alte delicte.

Majoritatea cercetatorilor fenomenului legionar sunt de acord ca daca acesti lideri si Codreanu insusi nu ar fi fost asasinati, istoria Miscarii ar fi fost cu totul alta, si asasinatele din perioada statului national-legionar nu ar fi avut loc. Un episod sinistru din istoria secolului trecut, astazi aproape uitat.

Richard Brautigan - La pescuit de pastravi in America

2 comments
Ai citit Brautigan ? Iti place Brautigan ? Ai inteles ceva din Brautigan ? Trei intrebari. Raspunsurile mele sunt da, da, nu. Cu toata sinceritatea, La pescuit de pastravi in America este una dintre cele mai faine carti pe care le-am citit vreodata, dar nu pot da nici un motiv clar pentru care mi-a placut atat de mult. N-am priceput nimic. Practic, nu se poate spune ca in cartea asta se intampla ceva, ca are un fir narativ, fie el si fragmentat, ca poti povesti cuiva despre ce este vorba. Vad ca si Luciat recunoaste ca e o carte scrisa foarte bine, dar nu a priceput nimic. Si atunci, de ce dracu mi-a placut atat de mult ?

La pescuit de pastravi in America este o sintagma-valiza, pe care Brautigan o umple cu orice sens gaseste necesar, La pescuit … devenind nume propriu, loc, activitate, titlu, personaj, sport, dorinta si absolut orice altceva. Devine un termen universal valabil pentru universul autorului. Dar, asa cum se preciza in textul de respingere a cartii de catre Viking Press : "Domnul Brautigan ne-a oferit in 1962 spre publicare o carte intitulata La pescuit de pastravi in America. Inteleg insa din referate ca nu este despre pescuit." Involuntar sau nu, umorul absurd este imens. La fel ca in toata cartea. Referintele, umorul trimiterile, paralele, aluziile, citatele, totul este dens si straniu. Si da, este si nu este despre pescuitul de pastravi. Iar hipopotamii au fiert in bazinele lor. Nici pastravii nu sunt ceea ce s-ar presupune.

N-as putea spune nici macar in ce curent si stil il pot incadra pe Brautigan, fostul beatnic. Habar nu am. Pare un poem dadaist, suprarealism, modernist, post-modern, futurist, experimental, dement, un text genial sau o farsa inspirata, o improvizatie de drogat sau o creatie minutios daltuita. Inca nu am citit si In zahar de pepene, dar daca este similar am descoperit un nou autor genial. Dau un exemplu "Spre sfarsitul dupa-amiezei, cand cabinele telefonice au inceput sa se intunece pe la muchii, am pontat de plecare si am pornit-o spre casa. La cina am mancat pastravul cocosat. Data prin malai si prajita in unt, cocoasa avea dulceata sarutului Esmeraldei". Iar traducerea semnata Liviu Bleoca este exceptionala. Cred ca a fost un adevarat cosmar sa il talmacesti pe Brautigan.

Intr-un fel, La pescuit de pastravi in America ar putea fi privita ca o epopee a unei existente, privita prin prisma unui interes unic, scrisa si apoi fragmentata in bucatele de mozaic, multe fiind aruncate. Dar o asemenea explicatie, desi linisteste cititorul bulversat, nu prea mai are vreo valoare in fata lui Brautigan. Dracu stie de ce mi-a placut. Dar mi-a placut. Enorm. Cititi-o macar pentru stil.

Nota : 10 (nu stiu inca de ce, dar fie doar pentru stil si merita).

Sfintii inchisorilor - Gheorghe Jimboiu

0 comments
Serialul semnat de Cezarina Barzoi si Ionut Baias continua pe HotNews.ro cu un nou episod, dedicat lui Gheorghe Jimboiu, un extraordinar exemplu de credinta si daruire crestina, unul dintre martirii putin cunoscuti au Gulagului romanesc. Legionar, a facut parte din rezistenta anti-comunista, fiind arestat in 1949. Impresioneaza prin forta credintei sale crestine, care l-a ajutat sa reziste in temnita si sa-i sprijine si pe cei din jurul sau. A murit in 1963, la Aiud.

Gheorghe Jimboiu-Un inger in trup

19 Sep 2007

Sfintii inchisorilor - Cardinalul Alexandru Todea

1 comments
O viata ca un scenariu de film, asa s-ar putea traduce trecerea pe pamant a cardinalului Alexandru Todea. Fervent anticomunist este arestat si condamnat la munca silnica pe viata. Supravietuieste iadului din temnitele comuniste si duce o lupta titanica pentru refacerea Bisericii Unite. Finalul vietii ii va fi consacra triumful si-i va turna balsam pe rani. In aceeasi biserica in care cu 49 de ani inainte a fost consacrat in clandestinitate episcop, Cardinalul Todea s-a imbratisat cu Papa Ioan Paul al II-lea.

Cardinalul Alexandru Todea - Un strigat si-o lumina in pustiu

17 Sep 2007

Peter Beagle – Un loc placut si numai al lor

6 comments
Aceasta carte a lui P. Beagle, o poveste moderna cu stafii, a fost o placuta surpriza pentru Cinabru. Exista carti pe care le cumperi pentru ca stii sigur ca ar fi bune ; altele pe care le cumperi pentru ca ai citit o cronica ori ai rasfoit volumul intr-o librarie, ori poate ai gasit fragmente de text pe site ; in fine, a treia categorie sunt cartile pe care le cumperi pentru ca ti-a placut titlul. Asa am ajuns sa iau “Un loc placut si numai al lor”. Si nu mi-a parut rau.

Cartea, aparuta in 2004 la Polirom, este chiar o poveste moderna cu doua (chiar trei) fantome, un batran fost farmacist care locuieste de aproape doua decenii intr-un cavou din cimitir, un corb intelept si sictirit, un paznic misterios, o vaduva evreica si vesela, plus figuratie. Totul se desfasoara intr-un cimitir (ma rog, cea mai mare parte a cartii), un cimitir curat, ingrijit, de film american. O tandra meditatie asupra mortii, Marii Treceri, cartea lui Beagle pacatuieste tocmai prin romantarea unui subiect ancestral, dar mereu actual : ce se intampla cu noi dupa ce murim ? Fara sa recurga la artificii metafizice si greoaie, autorul alege varianta prezentarii prin intermediul personajelor. In locul Raiului, Iadului, Purgatoriului, Judecatii, luminii albe, te trezesti inchis in corpul tau, in sicriu, in timp ce esti purtat spre mormant. Initial crezi ca visezi, apoi incepi sa te zbati innebunit, iar intr-un tarziu (de regula dupa ce deja ai fost acoperit de tarana), te trezesti la marginea gropii, stiind ca esti mort, dar perfect linistit. Nu poti fi vazut decat de oamenii cu adevarat speciali. Si apoi, incepe. Incepi sa uiti. Care era muzica preferata, ultima carte citita, numele sotiei, mancarea preferata, adresa, ce meserie ai, ce scoala ai facut, cu cine te-ai culcat, ce culoare iti place, cum ai murit, cum te cheama, unde esti, cum se merge, cum se rade, cum iti aduci aminte. Cand uiti totul, nimeni nu stie ce se intampla. Unii spun ca te stingi si incetezi sa existi, altii ca ajungi in alta lume, sau ca esti judecat si trimis Sus sau Jos. Sau, de ce nu, iti petreci eternitatea plimbandu-te pe pamant. Nimeni nu stie. Nici autorul, nici personajele. Dar in aceasta perioada de trecere, ele trebuie sa se adapteze, sa reziste cat mai mult, sa iubeasca, sa faca tot ceea ce nu au mai avut timp. Si desi sunt eterne, practic nu mai au timp. Laura si Michael, cei doi tineri morti prea devreme, indragostiti postum, sunt vegheati de batranul Rebeck si corbul sau, incercand sa recupereze in cateva zile o viata.

Spuneam ca in ciuda premisei exceptionale, Beagle pierde cartea din frau, in pofida stilului sigur si a suflului de prozator, tocmai prin romantismul desuet si prin cliseizarea prin sentimentalizare a personajelor. Adesea, acestea nu mai sunt personaje, ci simboluri, ceea ce da o impresie de glazurare, de artificial, de dezechilibru. Nu distruge cartea, catusi de putin, dar era mult mai bine fara. Cel putin pentru gustul meu. Care este mai frust adesea. Oarecum Beagle iti aminteste mereu ca citesti o carte de fictiune, pierde atmosfera de “asa ceva este posibil, as vrea sa vad”.

Paradoxal sau nu, este o carte cu happy ending, nu voi spune mai mult. Cititi-o. Este ca un film bun, pe care il vezi intr-o seara ploioasa, pe care ti-l vei aminti un timp cu placere, dar il vei revedea doar daca este la televizor, la o ora care sa-ti convina.

Nota finala : 8 din 10

16 Sep 2007

Knut Hamsun - Foamea

14 comments
Colectia Literatura editata de Cotidianul a revenit dupa o lunga asteptare, intr-o lunga vara fierbinte, cu numarul 40 - Knut Hamsun, Foamea. Romanul de debut care l-a propulsat pe Hamsun ca una dintre marile personalitati ale literaturii secolului XX, adevarata locomotiva care a adus sau readus in atentia lumii cultura nordica, laureat la Nobelului pentru Literatura in 1920, iar mai tarziu condamnat moral pentru convingerile sale national-socialiste. Doar varsta inaintata si cariera sa literara au impiedicat un laureat al Premiului Nobel sa ajunga in fata instantei.

Dar dincolo de personalitatea sa controversata, Hamsun este un caz ciudat dintr-un motiv cat se poate de simplu. De fapt, doua. Primul ar fi ca nici o alta carte nu a mai avut forta si greutatea volumului sau de debut, scriitorul parand ca a dat sinteza talentului sau aici, fara a mai reusi acelasi nivel indiferent de subiect si timp. Al doilea motiv, si pentru cel mai interesant, este ca Hamsun a fost si primul care a lansat ca tema centrala "foamea".

Foamea - romanul esential pentru Hamsun

Scriere cu puternice accente autobiografice, cu accente naturaliste puternice (care au ajutat la succesul cartii), este povestea "aventurilor" unui alter-ego al lui Hamsun, un tanar potential scriitor, sarac, rusinat pana la obsesie de saracia sa, infometat, fara locuinta, fara bani, amanetandu-si tot ce are (incercand chiar sa isi vanda nasturii si ochelarii), torturat de foame. Egocentric si arborand o falsa demnitate, nevoit sa isi paraseasca mizera camera inchiriata, din lipsa banilor, eroul nostru se preumbla famelic pe strazile din Christiania (Oslo), meditand febril la un viitor articol care ii va aduce cu siguranta macar zece coroane, in timp ce nu are nici macar cativa ore pentru paine. Amaneteaza tot ce poate, incearca sa se angajeze in slujbe ridicole, mizere (respins de fiecare data), scrie cu un bot de creion pe o murdara banca de parc, isi "ataca" pe rand prietenii in speranta unui imprumut, se perinda prin redactii in speranta unui avans. Se lasa chiar arestat, pretextand a doua zi ca este un jurnalist de succes care si-a uitat cheile dupa o seara de petreceri, in timp ce priveste tremurand la micul dejun gratuit oferit colegilor de celula. Ajunge chiar sa ceara dintr-o macelarie un oscior cu carne invechita, "pentru cainele meu", os pe care il roade cu furie intr-un gang.
Mitoman, egocentric, isi construieste o imagine triumfala, pentru a nu recunoaste nici macar o clipa ca este sarac lipit si mort de foame, iar ideea de a cere mila celorlalti il sufoca. Are chiar curajul unor avansuri amoroase, incheiate printr-un esec senzual previzibil. Isi joaca rolul si fata de straini, se prezinta ca un mare scriitor, un filosof celebru, o personalitate, inventeaza strazi, persoane, averi, intamplari, intr-un edificiu paranoic inspaimantator. In final, satul sa tot depinda de imprumuturi si plati mizerii, paraseste Christiania la bordul unui vas, angajat ca om bun la toate.

Povestea nu este neaparat speciala, iar unele dintre gesturile si iesirile personajului sunt gratuit-teatrale, dar ceea ce a stupefiat este acribia cu care Hamsun descrie foamea, cu minutiozitatea unui cercetator care a descoperit o noua boala. Febra, lesinul, starile de absenta sau dimpotriva de hiperactivitate, halucinatiile, durerile de cap si stomac, senzatia de sfarseala… Magistral. Un personaj care frizeaza schizofrenia din cauza mizeriei, construind povesti in care ajunge sa creada, si totusi Hamsun are inspiratia de a nu-l tranforma intr-un cliseu. Un roman modest ca numar de pagini, dar urias.

13 Sep 2007

Sfintii inchisorilor - Traian Trifan

0 comments
Un nou episod al serialului Sfintii inchisorilor, pe HotNews.ro, dedicat lui Traian Trifan, avocat, prefect al Brasovului in perioada Statului National-Legionar, inchis pret de multi ani in inchisorile Gulagului romanesc, unde a fost un simbol al credintei si rezistentei.

Traian Trifan- Avva si erou al demnitatii crestine romanesti

13 Septembrie

0 comments
Rasfoind Wikipedia, imi dau seama ca astazi se implinesc 108 ani de la nasterea lui Corneliu Zelea Codreanu, intemeietorul si "Capitanul" Miscarii Legionare, una dintre cele mai controversate si interesante personalitati ale istoriei romanesti, din pacate in buna parte inca necunoscuta. Dar este de mirare ca nu avem o biografie solida a lui Codreanu, atat timp cat cea mai buna lucrare dedicata Miscarii Legionare ramane cea a lui Heinen ? Exclud aici atat scrierile hagiografice, unele dintre ele de-a dreptul ridicole, cat si atacurile viscerale si adesea la fel de stupide. Mi se pare ca Ion Cristoiu ar fi anuntat la un moment dat ca va scrie o ampla monografie Codreanu, dar vad ca proiectul a murit in gaoace. Stiu ca spre exemplu la Arhivele Centrale din Bucuresti cantitatea de documente privind legionarismul si in special pe Codreanu este impresionanta, dar cine sa mai aiba rabdare sa treaca prin dosare prafuite de acum mai bine de jumatate de secol...

Tot pe 13 septembrie s-au mai nascut si Cesare Borgia, Clara Schumann, Sherwood Anderson, J.B. Priestley, Jacqueline Bisset, Dave Mustaine, Tim 'Ripper' Owen (dublu lol), Emma Sjöberg. Pe 13 septembrie 1321 a murit Dante, iar in 1969 a fost difuzat primul episod din Scooby Doo. La mine e a saptea zi de cand m-am lasat din nou de fumat.

12 Sep 2007

An Early Performance - 17 Noiembrie 1973

2 comments
O inregistrare incompleta, de calitate buna spre foarte buna, a concertului sustinut de Queen pe 17 noiembrie 1973 la The Stadium, Liverpool, Anglia, in perioada in care deschideau concertele Mott The Hoople. Este aproape cea mai veche inregistrare disponibila pana acum, imediat dupa Golders Green 1973 (din 13 septembrie), si in ciuda calitatii mai slabe este un concert interesant si mai ales un document crucial pentru cei interesati de inceputurile trupei, inainte de hit-urile destul de pop si stadioanele pline de zeci de mii de fani.
Queen era in 1973 o trupa aflata la inceput, dar cu concerte pline de energie si setlist-uri interesante, cum este si acesta, care include si Hangman, intr-o interpretare foarte buna. Dupa cum am spus, calitatea este aproape foarte buna, tinand cont de varsta inregistrarii. Initial, aceasta prima parte a concertului a fost inregistrata de un anume Ken Testi, roadie pentru Queen, si se pare ca exista doar aceste 30 si ceva de minute, Testi inregistrand in continuare o parte din concertul Mott The Hoople. Asa ca sansele unei inregistrari integrale sunt foarte, foarte mici. Din cauza calitatii, am putut intelege doar foarte greu comentariile dintre piese, sper sa obtin o versiune ceva mai buna si sa fac atunci completarile necesare. De altfel si microfonul lui Freddie pare sa aiba probleme, dar concertul se asculta cu placere si asa.

Concertul incepe clasic pentru acea perioada cu Procession (inregistrat) din care se trece in Father to Son. Problemele tehnice de la inceput silesc trupa sa prelungeasca inceputul (se pare ca era o perioada cand astfel de dificultati erau frecvente), si totusi versiunea este interesanta, mai ales pe parte vocala, iar Freddie are vocea foarte odihnita si energica. Asa ca pot spune ca Father to Son suna exceptional, o varianta recomandata, pacat de calitatea medie a master-ului. Freddie "This one is from our first album, titled Queen - Son and Daughter ! " Versiune de 7 minute, care desi nu este cea mai buna compozitie a perioadei de inceput, surprinde de aceasta data prin solo-ul lui Brian May, plin de improvizatii, anuntand solo-urile din concertele de mai tarziu. De fapt, pana in 1973 trupa cantase piesa identic variantei de pe album, dupa cum declara mai tarziu Brian intr-un interviu. De fapt, tocmai astfel de improvizatii faceau din orice concert Queen un spectacol de fiecare data unic.
Freddie : "Thank you ! Hang on ! I guess our (neclar) did real well today. This one's called Ogre Battle !" Una dintre cele mai bune piese din perioada de inceput, foarte hard, foarte rapida, foarte dura, excelenta. Pacat ca s-a renuntat mai tarziu la piesa, dar chiar nu s-ar fi potrivit in setlist-urile ulterioare. Dupa Ogre Battle incepe una dintre cele mai putin cunoscute, Hangman, o adevarata capodopera (si da, am aflat de curand ca exista o versiune de studio, un acetat, din care s-au tras doar cateva exemplare). Nu inteleg de ce aceasta piesa nu si-a gasit loc pe vreun album, este excelenta, desi exista si versiuni mai bune decat cea din Liverpool. La fel, cu improvizatii si schimbari fata de versiunea "clasica", avand aproape sase minute.

Freddie : "Thank you. This one is called Keep Yourself Alive ! " Cat de diferit suna in 1973 fata de versiunile de mai tarziu. Personal, cred ca suna mai bine, mai rapid, iar vocea lui Freddie este clar mult mai buna acum, dar si un pasaj cu un incredibil solo de baterie marca Taylor, completat de Brian May. "This is one we really like, it's called Liar". Desi versiunea se anunta de zile mari, este din pacate ultima piesa de pe bootleg, incompleta (are aproape 3 minute), dupa care inregistrarea se termina. Doar 30 si ceva de minute de Queen in 1973, live, dar interesante pentru fani si nu numai.

Puncte forte : unul dintre cele mai vechi concerte, de o calitate medie spre buna, Hangman, Father to Son, Ogre Battle, Keep Yourself Alive, un document important pentru istoria trupei.

Concluzii : pentru fanii care vor sa asculte cat mai mult, este obligatoriu. Pentru oricine altcineva este o experienta interesanta, daca poate trece peste calitatea departe de o aparitie oficiala. Recomandat.


Piese :

01. Procession
02. Father To Son
03. Son And Daughter
Guitar Solo
04. Son And Daughter (Reprise)
05. Ogre Battle
06. Hangman
07. Keep Yourself Alive
08. Liar

Coperta : http://www.queenbootlegs.nl/


Queen - Feel Like

0 comments
Un demo putin cunoscut, care a stat la baza piesei Under Pressure (asemanarile sunt evidente). Din pacate imaginile nu au nici o legatura cu piesa, nici macar nu sunt din aceeasi perioada, ci dintr-un documentar despre inregistrarile pentru A Kind of Magic (mai exact One Vision). Chiar si asa, Feel Like este o compozitie interesanta, care merita ascultata. Iar David Bowie nu a avut nici o legatura cu Feel Like.

11 Sep 2007

Let Us Entertain You - 11 Februarie 1979

0 comments
1979 a fost un alt an exceptional pentru Queen, trupa fiind cu adevarat in forma, iar concertele din aceasta perioada sunt bine documentate atat audio cat si video. Exista un numar relativ mare de inregistrari audio, circa 20 - 25, in medie de calitate buna si foarte buna, precum si fragmente video din concerte, de la cateva minute filmate de un amator la cateva zeci, filmate profesionist si difuzate initial la televiziune, lansate ulterior pe DVD (Japonia) sau ajunse in posesia colectionarilor ca bootleguri. O astfel de inregistrare este si "Let Us Entertain You", in fapt cateva piese din concertul sustinut de Queen la Basketball Halle din Munchen, pe 11 februarie 1979. In februarie 1979 trupa a sustinut doua concerte in Munchen, pe 10 si 11 februarie, dar din pacate pana acum nu exista decat fragmente din a doua seara, video, difuzate ulterior ca un mini-documentar in cadrul programului Music Box. In afara secventelor de concert, inregistrarea contine interviuri si un soundcheck (Fat Bottomed Girls), ceea ce o face deosebit de valoroasa. Iar Freddie in 1979, complet imbracat in piele neagra, cu o sapca cel putin dubioasa, dar o carisma si o voce incredibile, anunta o noua schimbare de look, care va continua si in anii urmatori. Pacat ca dintr-un concert care se pare ca a fost foarte bun nu avem decat cateva piese, incomplete. Sunetul este rip din DVD-ul neoficial.

Concertul incepe cu piesa Let Me Entertain You, anuntata de Freddie : "Hello, Munchen ! Ist alles klar ? Feeling ok ? Are you ready to rock ? Are you ready to roll ? Ok, let's go !". Piesa foarte buna pentru deschiderea unui concert si aducerea publicului la punctul de "fierbere", iar sunetul este excelent, egal cu cel de pe Live Killers, de exemplu, doar publicul se aude ceva mai puternic. Publicul cere Mustapha, iar Freddie da o replica amuzanta " We ran out of the fucking song, quiet, quiet. We might do that a bit later on. We gotta practice first, move your ass." Cand publicul se mai linisteste, Freddie intreaba "Anybody here come to see us last night ? Some of you did, ok. Last night the audience was very good, they sang along, tonight I want you to do a better job, ok ? Allright, we'll see what you can do. This is a song from the Sheer Heart Attack album, it goes like this !" Urmatoarea piesa in setlist este Now I'm Here, taiata la inceput pe bootleg, intr-o versiune plina de energie, foarte buna. Surprinzator de buna, la jumatate cu deja clasica improvizatie "around, around, around" intre Freddie si public, precursoarea celebrelor Day-Oh de mai tarziu. Din Bohemian Rhapsody nu avem din pacate decat partea de opera (peste care se suprapune comentariul in germana) si partea rock, finala, foarte buna.

Se intra in Sheer Heart Attack, introdusa de Roger Taylor cu "One, two, let's rock 'n' roll !". Mai buna decat in multe alte concerte, cu tempo-ul de pe album, chiar daca Freddie nu era un fan al pieselor rapide, dar in final pasabila. We Will Rock si We Are the Champions sunt ultimele piese de pe setlist. We Will Rock You este foarte puternica (desi am preferat de la inceput varianta fast), dupa care, ca de fiecare data, se trece la We Are the Champions. Este pur si simplu fascinant cat de buna era vocea lui Freddie in aceasta perioada, cat de puternica si de sigura, si in egala masura cat de calda. Concertul se incheie cu God Save the Queen.

Puncte forte : calitatea exceptionala, comentariile lui Freddie, We Are the Champions.

Concluzii : din pacate, fiind vorba doar de fragmente, este greu de crezut ca cineva care nu este innebunit dupa Queen sa fie interesat de acest bootleg. Mult mai importanta este inregistrarea video, chiar incompleta. Pana cand acest concert va fi disponibil integral (daca exista) ramane doar pentru fanii adevarati, care vor sa aiba totul.

Piese :

01. Let Me Entertain You
02. Now I'm Here
03. Bohemian Rhapsody (Opera + Reprise)
04. Sheer Heart Attack
05. We Will Rock You
06. We Are The Champions
07. God Save The Queen


Foto concert : www.queenconcerts.com
Mai multe imagini : http://www.webalice.it/pikkololuca/latojavamunich79.htm
Coperta : www.queenbootlegs.nl

Petru Cimpoesu - Simion Liftnicul

4 comments
Roman cu ingeri si moldoveni. Editia a doua, Polirom, revazuta. Clar unul dintre cele mai bune romane romanesti post-decembriste, genul de scriitura la care revii de mai multe ori cu aceeasi pofta. Exista carti care nu fac poate parte din canoanele literaturii clasice, dar la care te intorci fara sa te plictisesti, pentru ca desi stii deja rand cu rand ce a scribalit autorul, tot iti place. Simion Liftnicul este una dintre ele. In plus, imi plac scriitorii care au talentul extraordinar de a gasi titluri geniale. Cum e si cazul acesta.
Pe scurt, povestea se desfasoara intr-un bloc obisnuit din Bacau, un Macondo transfigurat intr-o adresa cu etaje si scara si femeie de serviciu si administrator, cu "fosti" si actuali, cu esecurile, tepele, serviciile, ambitiile si nevestele oficiale sau nu ale fiecaruia, universul scarii de bloc atat de familiar oricarui roman. Numai ca Cimpoesu are superba intuitie de a parodia practic realismul magic care facea legea in literatura deceniilor trecute, creionand personaje savuroase, de la onomastica la preocupari - unul asculta BBC si nu crede in obiectivitatea massmedia romanesti, altul joaca la Loto toti banii din casa, un al treilea ia teapa dupa teapa, gospodinele se simt neglijate si batrane, avem si datornicii la intretinere, copilul genial, profesorul de yoga si eleva sa prihanita, avem Partidul Nehotaratilor in nuce, povesti de dragoste, gelozii, un profesor acuzat ca si-a lasat o eleva gravida, o lumea in egala masura reala, familiara, si ireala prin umor. Personajele din Simion Liftnicul pot exista, doar ca nimeni nu vrea sa se recunoasca in ele.

Numai ca in viata vesela a blocului, comunitate ancestrala si strans unita, ritmul domol si vesel al coexistentei se da peste cap ca un titirez intr-o buna zi, cand liftul refuza sa mai functioneze. Dupa cateva zile de asteptare, locatarii blocului bacauan afla cu stupoare ca in lift s-a mutat Simion, batranul si anonimul cizmar de la parter, care anunta ca aici va fi chilia sa, unde se roaga pentru pacatele celor din bloc si ale sale si unde vorbeste cu Dumnezeu. Imaginea ar fi aproape borgesiana, iar aceasta fractura a realitatii ar putea parea critica, dar tonul si aerul solemn-amuzant al personajelor nu i-ar conferi o dimensiune fictionala, relaxanta. Simion este un sfant mai micut, prizarit, pierdut prin calendar, dar urias pentru blocul in care locuieste, si nimeni nu indrazneste vreo clipa sa il conteste. Din chilia sa, pe care nimeni nu cuteaza sa o forteze, Simion se roaga, se gandeste, da sfaturi celor cu necazuri si mai ales povesteste o serie de pilde, notate si memorate de cei din bloc, precum Laptarul si brutarul, Povestea celui care nu ii placea Vivaldie, Sarma la romani.

Dar unul dintre cele mai bune pasaje ale romanului - si unul dintre cele mai inspirate pe care le-am citit vreodata, pur si simplu genial - este capitolul in care Cimpoesu, prin vocea lui Simion Liftnicul (colosala si aceasta titulatura), demonstreaza perfect argumentat de ce Iisus Hristos nu ar fi putut castiga alegerile din 2000, daca ar fi candidat pentru presedintie, fiind invins de eternul Ion Iliescu. Demonstratia este savuroasa, plina de haz si umor, dar perfect argumentata, incat la final nu poti decat sa intelegi, cu stupoare amuzanta, ca Hristos n-ar avea categoric nici o sansa in caruselul jocului democratic. Este fascinant sa vezi cum un astfel de eveniment ipotetic cel putin iesit din comun este in final acceptat de toata lumea ca ceva firesc si, pana la urma, chiar folositor.

Nu sunt decat cateva dintre elementele care fac din Simion Liftnicul o carte exceptionala. Scenele, personajele, dialogurile (unde Cimpoesu demonstreaza din nou o mana sigura), ideile fac din volum o experienta greu de uitat. Mie mi-a placut. Nu stiu cum sunt celelalte volume ale lui Petru Cimpoesu, dar daca sunt macar apropiate de Simion Liftnicul, ne gasim in fata unui mare prozator.

Nu voi divulga aici ce se intampla pana la urma cu Simion, in ce masura sfintenia sa ii schimba pe cei din bloc, cum evolueaza povestea fiecaruia. Pentru asta trebuie sa cititi cartea. Integral. O gasiti aici. Nu stiu nimic de Cimpoesu, vad ca nu e prea mediatizat, dar imi ajunge ca a scris o carte foarte buna.

10 Sep 2007

Sfintii inchisorilor : Andrei Ciurunga

0 comments
Dupa o absenta destul de indelungata, serialul dedicat Sfintilor inchisorilor din Gulagul romanesc revine pe HotNews.ro. Cel mai recent episod este dedicat lui Andrei Ciurunga, cunoscut printre fostii detinuti politici si ca "poetul Canalului", un om care a rezistat infernului comunist prin credinta si poezie, indraznind chiar sa isi infrunte "reeducatorii". Un exemplu de curaj si demnitate, un erou prea putin cunoscut. Si o initiativa extraordinara realizata de Cezarina Barzoi si Ionut Baias.

Andrei Ciurunga-poetul pe schimbul caruia a inviat Hristos

Tag de la Tomata cu scufita

0 comments
Primul tag de pana acum. De la Hellene, Tomata cu scufita. Sa vedem care ar fi cele 5 site-uri pe care intru zilnic (in afara de bloguri).

Queenzone - clar.
HotNews.ro - din lenea de a rasfoi site-urile ziarelor
IMDB - mai ales pentru sectiunile de quotes si goofs. In general filme vechi si horror-uri.
Wikipedia - browsare aiurea, in functie de inspiratie.
Artdaily.com - ce se mai intampla pe piata de arta.
Cam astea ar fi.

7 Sep 2007

Un nou blog - Muzica clasica

0 comments
Nou poate doar pentru mine. Din cat am apucat sa il rasfoiesc, este chiar interesant si profesional, cu biografii, inregistrari, prezentari, cronici, de toate pentru cei interesati. Este chiar opera unui meloman, si merita citit de cat mai multi. A fost o surpriza deosebit de placuta, dar nu-mi aduc aminte cum am ajuns la el.

5 Sep 2007

Cinabru la Cititoriada

11 comments

Si am fost la Cititoriada, protestul inteligent organizat in fata TVR marti, 4 septembrie, de la orele 19.00. Am plecat convins ca va fi un esec total si vom fi maxim 10 naivi care bat trotuarul din fata institutiei de culturalizare a natiei, cu cate o carte in mana. Faptul ca a fost tocmai pe dos imi da sperante. Relativ mari.

In esenta, Cinabru este un personaj cumplit de sociofob. Intalnirile cu ceilalti imi dau o stare de rau, cu palpitatii si sufocari, si cel mai fericit sunt cand nu trebuie sa ies din casa. Asa ca mi-a fost greu sa ma decid, iar odata ajuns acolo am preferat sa nu ma socializez aproape deloc. Scuze, dar pentru mine este un mare pas inainte ca am rezistat trei sferturi de ora fara o criza de nervi. Chiar si medicul e mandru de mine.

Am ajuns pe la sase jumate si m-am mai plimbat un pic prin zona, iar de pe la sapte a inceput sa se stranga lumea, grupuri-grupuri, si s-a pus pe citit. Io aveam la mine Tineretile lui Daniel Abagiu, de Cezar Paul-Badescu. In total io zic sa fi fost vreo 60 - 70 de persoane, altii spun ca au fost vreo suta. Oricum, pentru un protest de acest gen, care nu era nici concert gratis, nu se dadea nici bere si nici mici, Cinabru crede ca am fost multi. Initial ne-am asezat pe trotuarul de vizavi, unde am stat sa citim, apoi ne-am instalat chiar in fata portii TVR. Lumea vorbea de una de alta, altii citeau, au inceput sa vina tot mai multi. Nu cunosc prea multa lume, asa ca pe multi dintre cei prezenti nu i-am recunoscut, afland din alte surse ca au fost pe acolo. Lista cartilor citite pe Cartea din geanta.

Pe Cezar Paul-Badescu l-am recunoscut insa imediat, asa ca mi-am muscat miocardul si m-am dus si io sa vorbesc cu el. A fost exact cum ma asteptam, deschis, zambitor, glumet, am vorbit cateva minute de cartile lui si de bloguri, a ramas sa ne mai conversam online, am luat un autograf pe Tineretile lui Daniel Abagiu si m-am intors la citit. Imaginea catorva zeci de persoane, in principal tineri, citind pur si simplu in strada, ca un protest pasnic imdreptat impotriva imbecilizarii, este superba. Nu au lipsit nici Dragos Bucurenci, T.O. Bobe, Vali Florescu, Ion Tugearu, Maria Dinulescu (langa care am impresia ca am stat la un moment dat), Michael Haulica, Razvan Tupa, Viviana Musa si altii (iertat sa-mi fie daca nu i-am mentionat), dar si, marea surpriza, Mircea Cartarescu, alaturi de baietelul sau, Gabriel (care citea Cartea cu Apolodor) si sotia sa, Ioana.

A fost cu siguranta socul serii. Mircea Cartarescu, unul dintre cei mai importanti scriitori romani, cel mai bine cotat la ora actuala, a venit sa citeasca pe strada, alaturi de blogeri, presa si curiosi. Un gest care spune mai mult decat o mie de cuvinte si planuri marete, strategii culturale si proiecte faraonice. Un gest normal, simplu si uman. A fost amabil cu toata lumea, a raspuns la intrebarile presei, a explicat ca un asemenea protest este cel mai frumos posibil. Cinabru nu a avut sansa de a vorbi si cu Mircea Cartarescu, poate data viitoare.

La mica distanta a aparut si duba Jandarmeriei, interventie in forta impotriva unor teroristi librovori, care protestau intr-un loc public. Curat murdar, dar umflati-i ! In prima instanta a fost umflat Bucurenci, "eliberat" ulterior, mai ales dupa aparitia lui George Pruteanu, o alta surpriza. I s-au reprosat multe lui George Pruteanu de-a lungul vremii, dar a fost si singurul politician care a venit sa sustina protestul. Ceea ce ii spala multe "pacate". E adevarat ca de la un punct incolo citeai cam greu, pentru ca iti umblau ochii vraiste dupa "vedete" culturale. Din ce am aflat Luciat (Terorism de cititoare) nu a venit sau nimeni nu a stiut cine este. Mister. Felicitari din nou pentru idee.
S-au facut poze, s-a filmat, am inteles ca la un moment dat ar fi filmat si un operator al TVR. Legat de asta, TVR nu a trimis pe nimeni sa stea de vorba cu nebunii de pe trotuar. Multumim pentru atentie, era de asteptat. Comunicarea este definitorie pentru voi, nu ?


In concluzie, Cititoriada a fost un succes, mai ales in plan simbolic. Nu cred ca un protest de gen va determina o schimbare in TVR, dar arata ca exista si oameni care citesc, din placere, si care nu vor sa renunte la acest viciu delicios. Este o onoare pentru mine faptul ca m-am aflat alaturi de astfel de oameni. Si le multumesc tuturor pentru simplu motiv ca au fost acolo. Si le multumesc si celor care nu au ajuns, dar au promovat actiunea pe bloguri, printre prieteni, pe messenger, oricum.


Poze n-am facut, dar gasiti pe Subiectiv.ro, Mofturi de ochelarist si in alte parti.

S-a scris mult despre asta : Cezar Paul-Badescu , DeMaio, Chestii livresti, Monica spune Blog de mediocru Verbiaj HotNews.ro, Merlin, Romania Libera (Cinabru apare in poza, in stanga, alaturi de Cezar Paul-Badescu) si altii.

O lista mult mai ampla pe Mostly Harmless

4 Sep 2007

Paul Goma despre Gheorghe Enoiu

9 comments
Cum Gheorghe Enoiu se plange prin interviuri ca este o victima, ca totul este o inscenare, ca a fost un adevarat tata spiritual pentru detinutii care ii intrau in mana, sa vedem ce spune Paul Goma despre celebrul tortionar. Asa cum marturisesc cei care au fost anchetati de Enoiu, acesta prefera sa ii bata personal pe detinuti, cat mai crunt cu putinta, devenind in scurt timp unul dintre cei mai temuti tortionari. Dupa pensia pe care o are acum, Enoiu a fost recompensat pe masura pentru eforturile sale.

Paul Goma : "Numai ca Tarlea (unul dintre anchetatori, n.m.) trecea drept … painea lui Dumnezeu in comparatie cu alti securisti, aceia batausi de profesie, care nu te intrebau nimic, te loveau, atat (in prezenta intrebatorului) ; si mai cu seama fata de Balaurul, de Diavolul, de Calaul care era capitanul Gheorghe Enoiu, seful anchetelor studentesti in '56. Acesta, asa, "in treacat", imi rupsese trei coaste dintr-o singura lovitura de pum - scapasem ieftin, dar cat patimisera Ivasiuc, Marcel Petrisor, Grama, Cocioran de la el…"

Paul Goma, Jurnalul unui jurnal, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1998, pg 202

2 Sep 2007

Despre carti, tomate cu scufita si TVR

2 comments
Dupa ce decizia TVR de a mai taia din grila de programe ultimele pasari Dodo ale emisiunilor culturale, taind Lumea citeste si Nocturne, a infuriat minoritatea care mai si citeste, printre altele (da, mai exista), bloggerii au trecut la contraofensiva. Cea mai simpla si interesanta idee este, din nou, marca Terorism de cititoare. Lucia propune ca marti, 4 septembrie 2007, ora 19.00, cat mai multi bloggeri sa se intalneasca la intrarea din Strada Pangratti, unde pur si simplu sa citeasca fiecare macar o pagina dintr-o carte preferata, noua, greoaie, placuta, etc.

Asadar, marti, ora 19.00, intrarea din strada Pangratti a TVR. Nu uitati sa aduceti fiecare o carte. E un protest suficient de elitist si de inteligent pentru a fi pe placul nostru si pentru a enerva bruma de minte din capul altora. Cine poate sa vina, foarte bine. Cine nu, sa-si anunte prietenii, sa posteze pe blog, si toate celelalte.

In acelasi plan am avut placerea de a descoperi blogul unei cititoare pasionate, Hellene, tomata cu scufita. OK, de fapt ea m-a descoperit prima si vreau sa ii multumesc pentru cuvintele frumoase scrise despre blogul meu. Hellene scrie bine, scrie cu nerv, scrie cu umor, si in restul timpului mai si citeste, in principal carti importante. Merita citita.

Sper ca saptamana viitoare sa fie mai buna si mai putin obositoare pentru toti. Cinabru are nevoie de multa odihna, dar nu prea sunt sanse.

Share This