8 Jan 2008

Italo Calvino - Vicontele taiat in doua

Il recitesc periodic pe Italo Calvino, cu "trilogia" sa - Vicontele taiat in doua, Baronul din copaci, Cavalerul inexistent - cu aceeasi placere, fara sa simt repetitia, oboseala, plictisul. Iar dupa ce Tomata cu scufita a scris fain de Palomar, cred ca a venit momentul sa le luam pe rand pe cele trei mai sus-mentionate. Stiu ca oficial nu putem vorbi despre o trilogie, dar asa imi place sa ii spun. L-am descoperit pe Italo Calvino in urma unei scurte note din Romania Literara, cu ceva ani in urma. Chiar mi se par multi acum. Cele trei volumase aparusera la Univers (in treacat fie spus, asa l-am descoperit si pe Grass) si promiteau sa fie interesante.

Mereu l-am vazut pe Calvino ca un "rival" al lui Dino Buzzati - care imi va placea mereu mai mult -, ca un reprezentant al fantasticului postbelic, cu accente interesante de realism magic. Calvino a mers, cred, mai departe decat Buzzati in acest domeniu, reusind volume dense, cu elemente ezoterice si magic-obscure, precum "Castelul destinelor incrucisate" (desi interpretarile arcanelor de Tarot sunt cel putin "literaturizate", ca sa nu spun mai mult) sau "Orasele invizibile". Ciudate ? Desigur. Usor de citit ? Nu prea. Usor de descifrat ? Si mai putin. In comparatie, "trilogia" poate fi interpretata, in prima cheie, ca o succesiune de alegorii sau chiar de basme moderne. O citesti cu pasiune si daca te fortezi un pic e gata intr-o zi. Abia mai apoi incepe sa isi clarifice multitudinea de sensuri si te face sa revii. Interesanta este plasarea celor trei naratiuni intr-un Ev Mediu fantasmagoric, mai curand o Varsta de Aur, ce nu il recomanda pe Calvino ca un medievist, dar ca un povestas cu suficienta fantezie pentru a imbina istoria cu bestiariile si legendele vremii. Pentru ca se simte ca Italo Calvino cunoaste epoca, o cunoaste chiar foarte bine, dar prefera sa o interpreteze altfel decat ceilalti. Prin basme. Postmoderne.

Vicontele taiat in doua este povestea lui Medardo de Terralba, un nobil ca multi altii, provenind dintr-o veche familie, care mai mult la presiunea celorlalti pleaca si el sa lupte in ostirile crestine impotriva celor pagane. Fara experienta de lupta, descopera mizeria si decrepitudinea de pe campul de lupta : tarfele plina de boli, soldatii deznadajduiti, cadavre de toate natiile, hoituri de cai, arme, murdarie, fum, pamant atat de plin de praf de pusca incat este cernut (pentru a economisi munitia), sange, berze ce se hranesc si ele cu carnea moarta, putreda. Intrat in randurile unei armate deprimate si fara forta, Medardo se repede cu aceeasi lipsa de experienta in lupta, reuseste sa ucida cate un turc, pentru a ataca frontal un tun in pozitie de tragere. Ghiuleaua il despica in doua, iar mai tarziu medicii gasesc in gramada de cadavre jumatate din vicontele de Terralba , inca vie, jumatatea dreapta, cea stanga fiind de negasit, spulberata de gluileaua ghintuita. Fascinati de o asemenea minune, reusesc sa il salveze, iar nobilul injumatatit porneste spre casa, stranie aratare, acoperindu-si jumatatea lipsa cu o mantie funeste, neagra, topaind pe o carja, potrivita zambetului sau crud si triunghiular, ramas pe jumatatea de fata. Dar bucuria celor dragi in fata intoarcerii celui mutilat se transforma in oroare, cand isi dau seama ca din viconte s-a intors jumatatea cea rea, care va transforma domeniul si viata tuturor intr-un cosmar. Toata aventura cu iz picaresc este povestita de unul dintre nepotii vicontelui, observator atent si cronicar talentat, copil aproape nelegitim si tolerat ca un soi de libert, desi iubit de toti. Mai putin de vicontele injumatatit, numit de taranii de pe domeniu Amaratul, dar si Schiopul, Ologila, care nu ezita sa incerce a-l omori, adesea cu o cruda inventivitate. Pentru ca aceasta este ocupatia vicontelui ajuns pe jumatate : incearca sa faca tuturor rau si sa-i injumatateasca, chiar daca asta i-ar ucide. Pentru ca, ii spune nepotului, atunci cand pierzi jumatate din tine pierzi si jumatate din lume. Dar jumatatea ramasa e mult mai bogata, infinit mai plina de semnificatii decat erai pregatit sa vezi inainte, si atunci intelegi altfel lumea, binele si rau, si incerci sa ii injumatatesti pe toti. Si asa face vicontele : taie florile, fructele, animalele in doua, merge la pescuit si reteaza pestii si meduzele, apoi incepe sa arda casele si granele satenilor, ii condamna pe unii la spanzuratoare, plateste bine pentru inventarea de spanzuratori cat mai bune si mai avansate. Totul este injumatatit, taiat, ucis. Ii viziteaza pe hughenotii de pe pamanturile sale – condusi de un fabulos personaj al carui leit-motiv este zbieretul “Ciuma si foamete !” – si incearca sa ii amageasca, amenintandu-i apoi. Chiar si doica sa, care il crescuse si iubise, este indepartata si trimisa in satul leprosilor, pentru a nu il induiosa pe Medardo. Iar cand temutul viconte, a carui moarte o doresc atat catolicii cat si hughenotii de pe domeniu, se indragosteste de Pamela, tanara frumoasa, imbinare intre un poem bucolic si sacra nerusinare originara, totul nu poate fi decat cumplit. Pentru ea si pentru ei. Incearca sa o oblige sa il ia de barbat, ii ameninta parintii, le intinde capcane, pana cand Pamela isi ia capra si rata preferata si fuge in padure, in paradisul initial, pentru a scapa de Amarat. Iar cand pe neasteptate pe domeniu apare jumatatea buna a vicontelui, care face doar fapte bune si incearca sa repare raul facut de celalalt, cei doi Medardo (sau unicul Medardo) stiu ca ceva se va intampla. Si se intampla, dar finalul este fericit. Si simbolic.

Vicontele taiat in doua poate fi interpretata in multe feluri : ca o alegorie a mitului androginului, ca o poveste ce aminteste de sfasierea omului postbelic, ca o cautare a sinelui, impartit in bine si rau, ca un basm modern, rescris asa cum le citim astazi. Un Medardo malefic, care face rau pentru ca el insusi a fost desfigurat, incercand astfel sa se razbune pe cei care au avut sansa de a nu se afla in fata incarcaturii de plumb. Si un Medardo bun, obositor de bun, care alina vaduvele si orfanii, ii cearta pe pacatosi, impiedica desfraul, tamaduieste animalele ranite de cel rau sau de alti oameni. Fiecare in sine este imposibil de suportat. Uniti, asa cum erau initial, alcatuiau un om nici mai bine nici mai rau decat altii.

Si poate tocmai aceasta este esenta Vicontelui taiat in doua. O fiinta exclusiv rea sau exclusiv buna nu poate fi indurata de ceilalti, nu poate fi iubita, nu poate fi acceptata. Cat de cumplit este cel care face doar rau pentru a face rau, dar si cat de greu de suportat este cel care vrea sa faca mereu doar bine, sufocant si lesinator. In locul unei povesti distractive, despre un fantastic barbat retezat in doua, avem unul dintre vechile mituri, reinterpretat pe limba noastra de acum. Una dintre caracteristicile ce fac fantasticul italian postbelic atat de frumos. O carte obligatorie.

11 comments:

Dan Mihu said...

Nota: Cele trei volume, in ordinea cavalerul, vicontele si baronul, au aparut cu mult inainte de 1989 intr-un volum unic/comun. Deci au mai vazut si altii "trilogia", apropierea dvs nu este fortata.

Cinabru said...

Multumesc pentru precizare, chiar nu stiam. Chiar ar fi interesant de gasit volumul. Cine stie, poate intr-o zi...

eternel said...

Pe Medardo cel absolut bun l-am suportat ceva mai greu decât pe cel extrem de rău. Pentru că în dualitatea noastră suntem întotdeauna pregătiţi să detestăm răul, dar niciodată binele. Binele prin definiţie trebuie să fie bun, frumos, minunat, de ce oare ni s-ar putea urî cu el?...

Poate pentru că în absenţa răului el, binele, îşi pierde sensul. Poate pentru că nu îl putem defini ca atare, decât privind cu groază la jumătatea rea a lumii.

Probabil aceasta ar fi şi explicaţia faptului că Medardo cel bun, care ar fi putut alina intreg universul, în orice parte a sa, are un traseu perfect stabilit pas cu pas. El e veşnic pe urmele jumătăţii proaste şi rele, veşnic reparând ceea ce strică aceasta.

Vezi tu, aici binele nu are defel iniţiativă, el vine mereu al doilea, ca să vindece ceva. Primul este întotdeauna răul: el devine primul conştient de sinele retezat, el se intoarce primul acasă, el începe să modeleze primul lumea din jur, el este acţiunea, el este fapta. Al doilea vine binele, mereu al doilea, priveşte creaţiile geamănului său şi le repară. Ca un fel de asistent, aş zice. Ca un fel de soră medicală.

Mai pe scurt spus, binele şi răul din noi sunt două stihii gemene, dar întâiul născut a fost răul.

Un lucru uşor previzibil în această carte, altfel nemaipomenită, este faptul că jumătatea stângă este cea bună. Jumătatea în care se află inima.
Aş fi preferat atât de mult ca inima să se afle în jumătatea rea, încât şi astăzi mă încăpăţânez să petrec această carte cu cele două jumătăţi citite invers.

Altheate said...

jumatatea buna este virtuala, cu aparitii sporadice si in acelasi timp contrapondere pentru cea rea, palpabila, omniprezenta si omnipotenta. raul da sens vietii, este motorul unor actiuni reparatorii, mai mult morale, pentru ca sa fim sinceri cati oameni fac mai mult decat sa te incurajeze.

Cinabru said...

Eternel : ca de fiecare data, observatiile si completarile tale sunt mai mult decat interesante. Sunt perfect de acord cu ce spui despre rau si natura sa.

Cinabra : iata si un comentariu care m-a surprins si mi-a placut imens (ca de fiecare data). Cred ca stim amandoi la cine te referi, nu ? Daca particularizam...

Serban Media said...

Stii ce mi-ai facut? Nu stii... nu ai de unde. Mi-ai scazut productivitatea muncii cu multe procente. In loc sa scriu articole, ca pe 15 apare Hortipedia nr. 3, eu stau si caut Italo Calvino. Si iarasi o sa am scandal cu nevasta, ca stau in noaptea de 14 si scriu douazeci de articole in loc sa scriu unul pe zi, sa le termin pana atunci.

Oricum, sa stii ca mi-ai facut o pofta nebuna sa citesc trilogia asta. Recunosc ca descrierea ta m-a dus cu gandul la Thomas Mann; sunt departe sau aproape?

Tomata cu scufita said...

Hihi, Calvino e si unul dintre preferatii mei, desi eu am citit doar trei carti de-ale lui. Si cea mai draga imi e Daca intr-o noapte de iarna un calator... Am citit si Iubiri dificile, dar mi-e ciuda ca nu-mi mai amintesc mare lucru despre ele... M-am apucat si de Calvaler, dar l-am lasat pentru altadata. Oricum Calvino e cu siguranta unul dintre autorii care vor avea intotdeauna loc in lista si in timpul meu de citit.

Cinabru said...

Te ucide nevasta, e clar. Oricum, e unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-am primit. Trilogia lui Calvino este ciudata, in sensul bun. De Mann o apropie mozaicul de sensuri si intelesuri din spatele unui text aparent de basm, in timp ce Thomas realiza acele broderii adesea ametitoare.

Succes cu Hortipedia, si io astept ziua de 15. Is curios.

Cinabru said...

Tomata : si mie mi-a placut enorm Daca intr-o noapte..., mai ales ca a venit intr-o perioada in care cautam tocmai astfel de experimente literare. Dar pentru mine "trilogia" ramane pe primul loc. M-a dezamagit Castelul destinelor incrucisate din cauza interpretarilor arcanelor de Tarot. Palomar si Orasele invizibile sunt foarte experimentale, mai mult poeme in proza decat constructii epice. Dar merita fiecare. Spre rusinea mea inca nu am citit Iubiri dificile.

Zilele astea o sa pun si prezentarile celorlalte doua volume. Promit.

Anonymous said...

Vreau si eu acest volum...in special "Vicontele taiat in doua"!!! Cum pot face rost de el???

Cinabru said...

Polirom-ul parca a reeditat ceva, am inteles ca urmeaza si trilogia intr-un volum, dar a trecut ceva vreme si nimic.

Post a Comment

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...